Iarna pariziană din plină vară

 

Susana Bogorin

 

Crîncen frig s-a făcut la Paris pe la mijlocul lunii iulie. Şi a plouat fără sfîrşit, de parcă eram în veacul de singurătate al lui García Márquez! Plouă şi plouă şi nu se mai sfîrşeşte, mi-am spus uitîndu-mă deznădăjduită la cer şi ştiind că îmi vin musafirii din România, unde să-i plimb pe o asemenea vreme udă? Aşa că i-am plimbat cu metroul între muzee, ce era să fac... Întîi de toate, i-am dus la Muzeul de Artă Modernă, să prindă, pe ultimii metri, expoziţia lui Van Dongen. I-am lăsat să suspine în primele săli, cu tablouri de tinereţe, cai cu boi à la Grigorescu, apoi să se minuneze de Himera pictorului fovist. Puternică, nu mi-ar displăcea s-o am acasă!, deşi ar trebui să schimb casa... Pictor monden şi iubitor de femei, Van Dongen oferă privitorului o materie decadentă: alcoolul, prostituţia, viciul, aduse cu, atunci, îndrăzneală în faţa lumii burgheze, în sălile de expoziţii. În ultima sală, chiar la ieşire, oaspeţii mei s-au întors de două ori să admire splendidul portret cu bijuterii al Annei de Noailles. Iar supraveghetoarea de sală, văzîndu-le încîntarea, le-a şoptit, cu neascunsă mîndrie, că trebuie neapărat să privească şi filmul ce-i este dedicat pictorului.

Tot de Muzeul de Artă Modernă al Parisului ne-am folosit şi-n zilele următoare, cînd ne-am dus, de astă dată, la Centre Pompidou, să vedem ultimele achiziţii ale colecţiei. Tablourile, nu multe, ale lui Antonin Artaud, dramaturgul, şi ale lui Victor Brauner, mai ales.

Am stat cu ceasurile la expoziţia Brâncuşi. Da, Brâncuşi, dar nu în expoziţia permanentă, ci o expoziţie nouă, Brâncuşi cu fotografiile şi filmele sale!, magnifică, pe care o poţi vizita în trei ore, poate trei şi jumătate. Cuprinde fotografiile pe care sculptorul le-a făcut propriilor sale sculpturi – „obiecte“, aşa şi le numea – şi filmele pe care le-a turnat el însuşi între 1922 şi 1938, în Franţa şi în România, cînd a avut gustul să îşi contemple prin obiectivul aparatului de filmat propriile sculpturi în mişcare, plus cadre de peisaj din Franţa sau din România, înălţarea Coloanei la Tîrgu-Jiu ş.a. Sînt fascinante. Vezi, de exemplu, Peştele cel mare, aşezat pe soclul său, sculptat anume de Brâncuşi pentru această sculptură arhetipală, vezi deci Peştele cel mare filmat în rotire în jurul propriei lui axe! Unul dintre musafirii mei şi-a amintit că l-a văzut în 1995, tot la Pompidou, în marea retrospectivă Brâncuşi, aşezat pe soclu, obiect unic într-o cameră expoziţională întreagă, şi că s-a învîrtit în jurul lui îndelung, pentru că i se părea că e şi peşte, şi pasăre, şi că pe marmura lui cenuşiu-verzuie curge oceanul primordial al lumii. În filmul lui Brâncuşi, textura pietrei cenuşii se vede clar, forma Peştelui celui mare se vede fără anamorfoze – şi, cu toate astea, obiectul îşi păstrează şi misterul, şi fascinaţia.

Filmele lui Brâncuşi îl arată pe acesta în toată genialitatea lui. La fel ca Blaga, care spunea că lumea este o combinaţie a unui număr redus de tipuri de „diferenţiale divine“, şi sculptorul are un număr fix de forme cu care lucrează: ovalul, rombul, cercul, iar în spaţiu, ovoidul, trunchiul de con, cilindrul, modulul romboidal al coloanelor… Un film arată înălţarea Coloanei la Tîrgu-Jiu: iar sculptorul a filmat-o obsesiv, pe lumină diferită, în zile diferite, de jos în sus, de la pămînt înspre cer, de la greutatea materiei înspre imponderabilitatea înaltului. A celui fără sfîrşit. Iar pe suprafaţa şlefuită şi reflectantă a modulelor se oglindeşte cerul senin ori se văd norii. Spectacolul este cosmic – şi m-am gîndit ce noroc are România că deţine ansamblul de la Tîrgu-Jiu, şi ce ghinion că nu ştie defel să şi-l pună în valoare…

Tot între filmele lui Brâncuşi, unul cu Leda în rotire: pe suprafaţa şlefuită a sculpturii defilează, oglindite şi simultan anamorfozate de mişcare, imagini din atelierul lui Brâncuşi.

Sînt şi imagini ale lui Brâncuşi, filmate de prieteni de-ai săi: un lucrător, un pietrar cu pantaloni largi sau cu salopeta murdară de lut, aruncînd cu forţă bucăţi de lut ca să îşi facă Cocoşul. Sau tăind pietre uriaşe, pe care le mînuieşte cu delicateţea şi cu siguranţa cu care umbli cu un nou-născut. Un pietrar şi un lucrător manual – asta apare a fi Brâncuşi. Dar unul de geniu, care vedea ceea ce ne-a descris Jung, şi înainte de Jung –  Platon: arhetipurile lumii noastre de oameni. Spuneam că apar şi oameni în aceste filme uluitoare – de exemplu, apar prietenele lui Brâncuşi: Lizica Codreanu, Florence Mayer… dansînd, într-un costum de balet negru, pe postamentul Peştelui celui mare, pentru Brâncuşi. Spectacolul este tulburător.

I-am dus pe musafirii mei din nou „la Licornă“, adică la Muzeul de Artă Medievală de la Cluny. De data asta, au vizitat întîi grădinile: mica grădină cu milles fleurs (asortate acelor mii de flori din fundalul tapiseriilor cu Licorna) şi grădinile cu tarhon, hrean, ceapă, măceşi, lăcrămioare, cimbru, mărar, gălbenele, măcriş, viţă-de-vie sălbatică, origan sălbatic, stînjenei, trandafiri, soc, liliac, arţari, corcoduşi, bujori, pelin, rujnicuţe, fragi de pădure, salcîmi pitici, narcise, stînjenei sălbatici, margarete, digitalină, numai plante „contemporane” (ca să folosesc conceptul spenglerian de contemporaneitate) cu Evul Mediu… Înăuntru, o expoziţie frumoasă despre „Spadă“, organizată cu toată ştiinţa: în vitrine, spade de tot felul, inclusiv o sugestie de „Excalibur“, cărţi vechi cu imagini de luptă, precum şi Trandafirul de Aur, obiect mistic şi arhetip al ascensiunii spirituale. „O roză este o roză este o roză“, recita, cu trimitere precisă, unul dintre musafirii mei. „Trandafirul nimănui“, i-a replicat celălalt, şi-am rîs cu toţii. Am văzut şi un film didactic despre utilizarea spadei atunci cînd luptătorii se află în armură: cred că de acolo vine expresia „zdrăngănit de arme“, căci luptătorii zdrăngăne aşa de tare la orice mişcare, încît îţi vine să crezi că, deodată, ţi s-a prăbuşit dulapul de bucătărie, cu toate cratiţele şi tigăile lui… În sala 13 a muzeului, cele şase tapiserii cu Doamna cu licornul îşi trăiesc şi îşi perpetuează misterul. Cred că această sală cu tapiserii conţine cel mai mare mister al Europei artistice...

Într-o zi, cînd s-a făcut o spărtură în nori, ne-am dus la marii morţi: la Enescu, de data asta, aşadar în Cimitirul Père-Lachaise. Enescu şi Maruca îşi dorm moartea într-un mormînt de piatră gălbuie de calcar. Literele de pe mormînt sînt şterse de ploile rele ale Parisului, aşa că n-ar strica dacă autorităţile române – Centrul Cultural, de exemplu! – ar duce un meşter să repare ce-a stricat vremea. Am fost şi la mormîntul Elvirei Popescu (moartă în 1993, la vîrsta de 98 de ani), în marmură alb-cenuşie – cineva pusese flori proaspete. Şi-am mai trecut să-i salutăm pe: Héloïse şi Abélard (monumentul se află în renovare), pe Rossini, pe Molière, pe La Fontaine, pe Balzac şi contesa Hanska (mormîntul lor, modest, e în renovare, dar mult mai impresionant este să-l vizitezi pe Balzac la Muzeul Rodin!), pe Nerval, pe Apollinaire, pe Proust, pe Villiers de l’Isle Adam. Era o după-amiază cu cer acoperit, liniştită, şi ei toţi au putut auzi saluturile noastre pline de respect. 

Altfel, linişte şi pace. Librăriile erau pline – de cărţi şi de cumpărători. Poţi cumpăra tot ce vrei, de la cărţi despre Sissi la volume despre Eichmann. Autorii mari se găsesc, cu una şi aceeaşi carte, în două sau trei ediţii diferite. Clasicii şi debutanţii sînt etalaţi pe rafturi cu aceeaşi consideraţie. Asta este diferit în librăriile franceze faţă de librăriile româneşti: cărţile sînt etalate, nu puse în raft, şi în niciun caz nu sînt puse la nivelul bocancului, cum se întîmplă în România cu volumele autorilor români. Există un criteriu de aşezare a cărţilor şi literaturilor pe care orice cumpărător îl descoperă lesne. Iar literatura autohtonă, adică franceză, este oferită cu mîndrie, nu doar prin doi sau trei autori care sînt vîrîţi ostentativ în ochii cumpărătorului, ci prin toţi autorii şi toate cărţile, care, prin grija librarilor, sînt toate vizibile. Pe unele cărţi, librarii îşi pun cartea de vizită cu inscripţia: „recomandarea librarului“. Iar librăriile, deşi oferă una dintre puţinele mărfuri la care nu se fac reduceri de preţ, mişună de cumpărători, aşa că la toate casele este mereu coadă.

Dintre autorii români, Eliade deţine în continuare întîietatea: are cele mai multe titluri pe raft, inclusiv Romanul adolescentului miop, acum tradus şi editat în franceză. Cioran se află aşezat, corect, la autorii francezi, ocupă două rafturi, doldora de volume.

Ce-ar mai fi de spus?, mă întreb. Da, că a fost un frig cumplit. Şi umed, de credeai că acum se năruie, de atîta umezeală, zidurile de la Saint-Séverin. Nu e de mirare că prăvăliile de haine şi încălţăminte îşi vindeau marfa de vară redusă cu 70 de procente, iar turiştii căutau cu înfrigurare intruvabilele pulovere călduroase şi pelerinele impermeabile.

 23 iulie, Paris  

Susana Bogorin

Iarna pariziană din plină vară

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)