Boris Pasternak

Sfârşitul

Aievea-s toate? E timp de-a chefui?
Mai bine să dormi etern, să dormi, să dormi
Şi nicicum să visezi.

Din nou – strada. Din nou – pologul de tul,
Din nou, în noapte, – stepă, geamăt, freamăt
Acuma şi mereu.

În august, frunzişul astmatic pân’ la ultim atom
Visează tihnă, întuneric. Dar câinii în goană
Trezesc, brusc, grădina.

Aşteaptă – s-or mai potoli. Dar deodată – din umbră
Apare-un uriaş, altul. Paşi. „Aici e şurubul“,
Şuierat, somat: Tio!

Pentru că el parcă ar fi udat, ar fi risipit
Şleaul cu pasul nostru! El chiar şi palisada o
Istovi cu tine.

Toamnă. Galeşe-s mărgeluşele vânăt-palide,
Ah, putregaiule, de moartea şi mie, ca ţie,
De viaţă silă mi-i!

O, inoportun noaptea tămâiază cu manevre
De locomotive; pe ploaie frunze se rup înspre
Stepă, ca altele.

Ferestrele-mi fac scene. Însă nu are vreun rost!
Uşa se rupe din balamale, ei sărutându-i
A coatelor gheaţă.

Să-mi faci cunoştinţă cu cineva dintre cei crescuţi,
Precum dânşii, în treierişul sudicelor holde,
Paragini, secară.

Însă cu strepezire, cu-nţepenire, cu noduri
În gât şi cu tânga atâtor cuvinte oboseşti
De-a mai prieteni!

1917

 

Boris Pasternak (1890-1960)

Sfârşitul

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)