Începuturile mişcării comuniste din România

  

Cristian Vasile

  

Din motive lesne de înţeles, atenţia cercetătorilor s-a concentrat după 1989 asupra studierii perioadei postbelice, adică a celor patru decenii de guvernare comunistă. Geneza mişcării comuniste şi existenţa zbuciumată a Partidului Comunist din România în perioada interbelică şi în anii celui de-al Doilea Război Mondial au stârnit în mai mică măsură interesul istoricilor, fiind subiecte secundare. Abia în anul 2001 a apărut (sub egida Arhivelor Naţionale ale României) un volum consistent de documente privitoare la pcr care acoperă anii 1920-1939 – Copilăria comunismului românesc în arhivele Cominternului (editor: Alina Tudor Pavelescu). O lucrare de pionierat, care a valorificat materiale (microfilmate) provenite din arhiva Centrului Rus pentru Păstrarea şi Studierea Documentelor de Istorie Contemporană. Recent, Costin Feneşan – fost director general al Arhivelor Naţionale, un cunoscut medievist convertit în istoric contemporaneist – a reluat demersul colegilor săi arhivişti, uneori cu accente polemice care vor genera cu siguranţă discuţii în contradictoriu (p. 9-10), prin editarea unui tom de dimensiuni impresionante, intitulat Sub steag străin: Comuniştii şi Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului, 1919-1924 (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2011, 1.095 p).

Volumul editat de Costin Feneşan beneficiază de un aparat critic extrem de necesar; pe lângă Cuvântul-înainte (p. 7-22), lucrarea cuprinde: o cronologie, un dicţionar biografic, anexe în care sunt prezentate congresele şi conferinţele Internaţionalei a iii-a Comuniste, precum şi conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice. Cele 246 de documente sunt însoţite astfel de un util ghid de lectură. Aceste preţioase izvoare istorice – multe redactate în limba germană (şi traduse aici pentru prima dată) – includ rapoarte, adrese etc. trimise de comuniştii români în primul rând către Comitetul Executiv al Cominternului. Multe sunt adevărate delaţiuni ce conturează profilul sectei politice numite pcr – care alterna activitatea legală cu cea ilegală – şi definind cultura politică a comunismului românesc. Din alte materiale rezultă preocuparea comunistă privind înregimentarea artiştilor (inclusiv a muzicanţilor şi a lucrătorilor din teatre); comuniştii deplângeau faptul că în anul 1924 această categorie de muncitori intelectuali (neafiliaţi vreunui sindicat prosovietic) atingea cifra de 15.000 (documentul nr. 131, p. 754). Cu greu se poate vorbi – pentru perioada interbelică şi pentru anii celui de-al Doilea Război Mondial – despre o formulare coerentă a unor politici culturale din partea Partidului Comunist din România şi a formaţiunilor sub care s-a deghizat în anii ilegalităţii. Mai degrabă programul cultural pare subordonat strategiei privind agitaţia şi propaganda, politicii faţă de minorităţi, precum şi orientărilor privind proprietatea, în sensul că se poate deduce concepţia faţă de dreptul de proprietate intelectuală (nuanţată, chiar contrazisă, în anii 1950 prin legislaţia referitoare la dreptul de autor). Evident, acest gen de subordonare reflectă şi consistenta reprezentare a minorităţilor naţionale în componenţa partidului, şi dependenţa de Comintern. În perioada interbelică au existat, pe lângă un aşa-zis teatru proletar agitatoric, diverse societăţi „culturale“, „sportive“ şi o presă (pro)comunistă. Din rândurile acestor membri ai asociaţiilor dirijate de comunişti, precum şi ale ziariştilor, ale diverşilor militanţi se vor recruta – după 1944 – şi viitoare cadre pentru diferitele structuri instituţionale care au guvernat spaţiul cultural: Comitetul de Cultură şi Artă, Secţia de propagandă şi agitaţie, Ministerul Artelor, uniunile de creaţie ş.a.m.d. Dosarul de partid şi militantismul din perioada interbelică devin uneori criterii supreme în ascensiunea politică şi profesională. Vechimea în partid a unui Barbu Zaharescu (Bernard Zuckerman) – v. documentul nr. 130 – pare să conteze în anii 1950, când Leonte Răutu îl supune unei aspre critici de partid din cauza unui curs de economie politică considerat „eretic“. Barbu Zaharescu cade în dizgraţie, dar activitatea în rândurile pcr – mai timpurie decât cea a pontifului ideologic – pare să îl salveze pe profesorul de economie marxist-leninistă. Dar cartea nu este importantă doar pentru completarea biografiile unor lideri comunişti aflaţi în poziţii însemnate şi după 1945, ci şi pentru că este un alt pas spre întregirea corpusului de documente privind Partidul Comunist, culegeri care să fie editate în mod adecvat şi comentate pe măsură. În anul 2009 a fost tipărit volumul de documente anexă la Raportul final, intitulat Istoria comunismului din România, care acoperă intervalul 1945-1965, lucrare alcătuită de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. Aceeaşi echipă va publica în curând volumul 2, care cuprinde perioada 1965-1973.

Volumul editat de Costin Feneşan este bine-venit mai ales în contextul în care, pe lângă câteva studii meritorii publicate până acum, există şi lucrări care sunt mai degrabă exemple de cum nu trebuie scrisă istoria interbelică a comunismului din România. S-a scris despre mişcarea comunistă interbelică – apelându-se mai ales la documentele Poliţiei, ale Siguranţei – într-o manieră senzaţionalistă, punându-se accent pe faptul că pcr a fost un partid format doar din spioni, aflaţi pe statele de plată ale Moscovei. În multe cazuri aşa a fost, dar nu trebuie ignorat că au existat şi alte aspecte ale aderenţei la Partidul Comunist: convingeri (de nuanţă totalitară, dar nu mai puţin convingeri), fanatism, o pasiune comunistă, stârnită şi mai mult de revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Sigur că sunt importante toate categoriile de surse, inclusiv documentele Siguranţei, dar de multe ori aceste izvoare au fost luate ca atare, fără să fie supuse unei critici, fiind reproduse fără precauţii în diverse studii sau în lucrări de popularizare (chiar şi volumele publicate de Stelian Tănase suferă pe alocuri de acest derapaj istoriografic). Or, Sub steag străin: Comuniştii şi Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului, 1919-1924 ne oferă un acces larg şi la vocea comuniştilor; evident că este un discurs ideologic radical, extremist, dar – editat în mod ştiinţific şi pus în context – ne ajută să înţelegem condiţiile în care a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea comunistă din România. O mişcare condusă în bună parte – aşa cum precizează şi Costin Feneşan (în Cuvântul-înainte, p. 12) – de intelectuali, de persoane care au urmat studii universitare temeinice. Poate nu este întâmplător că Alexandru Nicolau – cu doctorat în drept la Sorbona – invocă o anumită continuitate a Partidului Comunist cu mişcarea revoluţionară paşoptistă (p. 186). Acest aspect al continuităţii va deveni o temă a istoriografiei după 1948. De fapt, prin aceste documente se creionează şi o istorie a României în anii Primului Război Mondial, din perspectivă comunistă; previzibil, participarea românească în război este etichetată ca fiind una imperialistă, iar acest discurs se va prelungi în istoriografia oficială din anii 1947-1958.

Poate că singurul lucru care îi lipseşte acestui volum este un indice de nume. Este un mare impediment, dar, pe de altă parte, îl sileşte pe cititorul pasionat să răsfoiască mai atent şi poate chiar să citească întreaga carte – „un roman“ cu comunişti, cum îl descria Florin Ţurcanu. Dacă în calitate de director general al Arhivelor Naţionale (între 1998 şi 2002) Costin Feneşan a eşuat în ceea ce priveşte asigurarea transparenţei şi a accesului egal la documente, prin acest volum se vădeşte din nou ca un cercetător erudit şi plin de rigoare.

 

Cristian Vasile

Începuturile mişcării comuniste din România (Costin Feneşan (red.), Sub steag străin: Comuniştii şi Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului, 1919-1924. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)