Paradoxalele extreme ale artei

  

Doru Pop

 

Într-un volum elegant (Extremele artei, Accent, 2010), ilustrat generos, editat în condiţii grafice excelente şi bine documentat, Liviu Maliţa aruncă o provocare teoriilor contemporane despre estetică. Dacă cineva credea că gândirea estetică românească a dispărut în neantul comentariilor jurnalistice, Liviu Maliţa publică un volum (care face parte dintr-un efort editorial mai amplu, urmând să apară al doilea volum cât de curând) care parcurge cu acribie şi luciditate principalele concepte, dispute şi opere artistice din ultimul secol.

Fără să fie explicit antihegelian, autorul se poziţionează, prin chiar titlul provocator, într-o dublă indeterminare. Pentru că Extremele artei constituie, în sine, un paradox conceptual. Discutând despre „extremele“ artei, atunci implicit Frumosul şi Raţiunea, fundamentele filosofiei estetice tradiţionale, sunt, automat, împinse spre „centrul“ domeniului. De aici apare o problemă majoră, ca în orice dispută estetică, care este una de nuanţă, de fineţe etimologică, nu doar conceptuală sau artistică. Pentru că, vorbind despre „extremele artei“, trebuie să definim ce sunt aceste extreme. Sunt ele înţelese în sensul de limite maxim acceptabile ale câmpului sau discutăm despre extremismele artei, respectiv despre ceea ce face ca unele obiecte artistice să se afle într-o postură extraordinară, ieşind din canoanele tradiţiei? Simplificând, este celebrul R. Mutt un extremist al artei, care doreşte să şocheze, sau un artist „extrem“, care reuşeşte să descopere noi semnificaţii? Sunt extremele doar exagerări (de obicei ca superlative) sau sunt margini, limite ale acceptabilului? Pe de altă parte, ar trebui să presupunem că extremele sunt forme de manifestare ideologică, luând în considerare faptul că o mare parte dintre exemplele pe care Liviu Maliţa le furnizează în studiul său provin dintr-un rezervor ideologic clar orientat politic? Pentru că radicalismul „extremelor“ în artă nu poate fi scos din contextul ideologic, o mare parte dintre aceste curente/concepte fiind puternic legate de stânga extremă, de la Pollock la Picasso sau Braque. În acest sens, radicalismul extremist, care este scandalos în sine şi pentru sine, produce extreme artistice sau se află în extremism. Un alt factor de luat în seamă ar fi violenţa noilor manifestări artistice, unde agresiunea depinde de o formă de extremism politic determinat, iar violentările artei contemporane, atât în ceea ce priveşte agresiunile asupra corpului şi agresiunile corpului asupra obiectelor artistice, nu pot fi ignorate pe criterii pur interpretative sau categoriale.

Extremităţile ca extreme sunt revizioniste, ele au ca obiectiv „dezismizarea“ artei occidentale, prin urmare, aşa cum Harold Rosenberg a întâmpinat arta „acţionistă“ cu termenul de „artă extremistă“ (intrând într-o polemică dură cu Greenberg), ar trebui să vedem care sunt determinările dintre extreme şi extremisme. La fel de bine, „extremele“ pot fi incluse în ceea ce criticii contemporani mişcărilor inovatoare de la sfârşitul modernităţii numeau „artă fraudulentă“. Sunt ei (artiştii) simpli „falsificatori“ sau utilizarea falsului este o formă de extremism? Ce se întâmplă cu înţelegerea operei de artă în aceste situaţii?

De fapt, autorul încearcă să răspundă unei întrebări deloc simple, pe care Arthur Danto a lansat-o în celebrul său volum După sfârşitul artei. Mai este valabil criteriul hegelian pentru înţelegerea artei contemporane, respectiv, am ajuns astăzi la sfârşitul artei, aşa cum o înţelegeam până acum? Întrebarea nu este nici ea nouă. Sfârşitul esteticii, după cum anticipa încă din secolul xviii Alexander Baumgarten, îl constituie tocmai locul unde frumuseţea „naturală“ este înlocuită de imperfecţiune şi diformitate, de monstruos şi deşeuri, de degradare şi dezgust.

Liviu Maliţa încearcă să demonstreze contrarul acestei aserţiuni, şi anume că în absenţa Frumosului nu mai există Estetică. Pornind de la cei doi „piromani“ ai artei secolului xx (Brâncuşi şi Duchamp), esteticianul clujean ne conduce printre principalele curente şi concepte ale artei contemporane, de la arta „esenţialistă“ la pop-art, de la acţionismul vienez până la obiectele de artă conceptuală şi de la ready-made până la experimentele multimedia, pentru a demonstra efectul catalizator al unei acţiuni artistice iniţiate de Duchamp, care a forţat graniţele (extremele) acceptabile ale esteticii şi, prin urmare, a spart limitele (extremităţile) acestui domeniu.

Cartea lui Liviu Maliţa este, simultan, un excelent compendiu de termeni din estetica de azi şi un glosar al mişcărilor artistice contemporane. Punând în context şi explicând prin exemple fiecare tendinţă sau mişcare, autorul face o punere în ordine, hegeliană prin însuşi demersul său, a unui câmp ştiinţific şi cultural indeterminat. Efortul, mai mult decât necesar, de a aduce nuanţele fine ale relaţiei operei de artă cu reprezentarea, ale interacţiunii dintre autor şi modalităţile de receptare, ale schimbărilor de paradigmă culturală, este remarcabil şi unic în dezbaterea intelectuală de la noi.

Strict formal, Extremele... se întemeiază pe trei paradoxuri: cel al operei, cel al autorului şi cel al receptării. Primul paradox este şi cel mai simplu de înţeles; am asistat în ultimele decenii la transformarea în operă de artă a tuturor obiectelor culturii populare, de la pop-corn şi coca-cola la deşeurile urbane şi chiar dejecţiile umane. Aici avem o extremitate clară, dispusă la polul opus al esteticii create din materiale „fine“ (în sensul dat de Hegel). Mai bine de jumătate din carte este ocupată cu acest paradox. Al doilea şi al treilea paradox, mult mai profunde şi mai ofertante, sunt, din păcate, limitate ca amploare şi timide ca discurs.

Aici, la finalul discuţiei despre paradoxul receptării şi despre „moartea artei“, se instaurează clar şi limpede discursul personal al lui Liviu Maliţa. Aici, de fapt, începe o nouă carte, unde discuţia se mută dinspre cronologie şi taxonomie înspre ceea ce Tudor Vianu spunea că ar trebui să fie estetica (fie ea şi a extremelor). Acţiunea estetică nu se poate limita la descrierea obiectului şi la evaluarea contextului. Mai degrabă presupune întemeierea pe fundamentele de interpretare fenomenologică, una care să integreze subiectivitatea estetului şi să permită scufundarea acestuia (şi a cititorului) în obiectul studiat.

În acest sens, capitolul final al cărţii, intitulat chiar „Moartea artei“, conţine unele dintre cele mai bune pagini de estetică scrise la noi în ultimii ani, care trec dincolo de definiţii, descrieri şi clasificări, extrem de utile în peisajul pustiu şi monoton al dialogului mioritic despre ce (mai) este arta şi actul artistic.

 

Doru Pop

Paradoxalele extreme ale artei (Liviu Maliţa, Extremele artei, Accent, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)