Spiritul de fineţe

  

Iulian Boldea

  

Tentaţia fragmentarismului, seducţia expresiei şi exerciţiul superior al spiritului de fineţe sunt, la o privire sumară, calităţile de căpătâi ale cărţilor lui Andrei Pleşu. Mai curând eseist decât filosof, Andrei Pleşu şi-a exersat talentul şi disponibilitatea ideatică în domeniul eticii (Minima moralia), al eseisticii filosofice (Limba păsărilor, Despre îngeri), al criticii de artă (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc şi melancolie, Ochiul şi lucrurile) sau al comentariilor dedicate actualităţii (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Despre frumuseţea uitată a vieţii).

Distribuindu-şi atenţia atât pe relieful lumii reale, cu sinuozităţile sale flagrante, cât şi pe haloul de imaginar şi referenţialitate al operei de artă, Andrei Pleşu posedă rara capacitate de a sesiza, dincolo de suprafeţele lucrurilor celor mai disparate, acele dimensiuni ultime care le unesc în adânc, acele esenţe care le pun, în fond, în evidenţă natura lor arhetipală, identitatea inalterabilă.

Eseistul a resimţit întotdeauna tentaţia definirii de sine, dorinţa de a-şi limpezi unele opţiuni, de a se situa pe sine faţă cu unele tare ale socialului ori de a-şi plasa propria fiinţă în orizontul cunoaşterii şi al vieţii, prin autoscopie, prin fervoarea imersiunii în propriile trăiri. Într-un pasaj din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu se referă la scriere ca „urmă“, ca modalitate de depăşire de sine, ca exerciţiu al ascezei spirituale, ori ca semn al exorcizării spaimei de a fi:

 

Cartea ca urmă – iată igiena scrisului. Laşi urme: copii, drame, amintiri, scârbe, cărţi. Dar a pune cartea ca scop şi conţinut de viaţă e tot atât de ridicol cu a lua drept ţel oricare din performanţele contingente ale unei existenţe. Când nu-ţi resimţi cărţile drept reziduuri, când le idolatrizezi (şi te idolatrizezi pe tine în ele), ele devin, pe nesimţite, cărţi-evaziune, cărţi-camuflaj (pentru infinite demisii şi turpitudini), cărţi-scuză, cărţi-ornament, cărţi-carieră, sau biete cărţi-salahorie, morminte ale unei hărnicii inerţiale, în care sufletele se îngroapă (uneori candid) într-o vinovată uitare de sine.

 

 

Pitoresc şi melancolie (1980) este, cum o arată şi titlul, o „cercetare teoretică asupra picturii de peisaj“. Eseistul studiază, în fapt, sentimentul naturii în cultura europeană, considerând că acesta este dominat de existenţa unei crize spirituale. Relaţia dintre ochiul europeanului şi natură e aşezată sub imperiul unui anumit registru conceptual. Dacă sentimentul naturii la europeni este mărturia unui impas cognitiv, în schimb, gândirea orientală poate aduce un suflu nou, în măsura în care „şi-a păstrat, în marile ei momente, gustul pentru iradierea mitică a naturii, pentru basmul din ea“. Cartea care îl reprezintă cel mai bine ca eseist pe Andrei Pleşu e, poate, Ochiul şi lucrurile (1986). În ciuda aspectului disparat al eseurilor, întâlnim în această carte aceleaşi obsesii şi acelaşi voluptuos joc al ideilor, aceeaşi vervă asociativă şi acelaşi dinamism al atracţiei contrariilor definitorii pentru identitatea „livrescă“ a autorului. Toate acestea având ca suport un stil în perimetrul căruia se întâlnesc fervoarea căutării cu voinţa de exactitate, exigenţa asumării unor adevăruri şi lectura dubitativă a unor „subiecte“ şi „teme“ consacrate, solemnitatea şi puseul ironic ori parodic. Minima moralia (1988), cu subtitlul Elemente pentru o etică a intervalului, diferenţiază două componente ale gândirii etice: competenţa morală („acolo unde există criză, defect moral, căderea“) de competenţa etică (ce presupune inventarul de sfaturi şi judecăţi morale). Minima moralia reprezintă şi o meditaţie asupra semnificaţiilor culturii în lumea contemporană, dar, în acelaşi timp, şi o reflecţie asupra destinului uman, privit prin prisma unei etici a intervalului. În viziunea lui Andrei Pleşu, legea morală nu e una imuabilă şi imperturbabilă, ci, dimpotrivă, este o „creaţie individuală, adaptare liberă la exigenţele universalului“. Eseistul consideră, de altfel, că „omul individual e «sarea» absolutului. Şi atunci, împlinirea legii morale echivalează cu a da gust reţetei cosmice, eliberind-o de entropia unui legalism dietetic“.

          Despre îngeri (2003) e o carte în care se confruntă două tendinţe sau perspective metodologice, una teologică, cealaltă filosofică (cu referiri minuţioase la filosofi precum Platon, Descartes, Leibniz, Kant, Blaga etc.), ambele, de fapt, îndreptăţite pentru delimitarea conceptuală a noţiunilor de angelologie şi pentru radiografierea spiritualităţii creştine anexate acestei teme religioase majore. Îngerii sunt, într-o definiţie expresivă, dublul nostru ideal, „fiinţe ale intervalului“. În viziunea lui Pleşu, chiar intelectul uman exprimă o condiţie angelică („Dacă intelectul e partea noastră de înger, atunci reflexia noastră despre îngeri e, totodată, o reflexie despre condiţia noastră intelectuală, despre posibilităţile şi perspectivele ei. Istoria angelologiei e, prin urmare, o istorie a metabolismului nostru mental“).

          Cărţile de eseuri şi comentarii dedicate actualităţii (Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Obscenitatea publică, Comédii la porţile Orientului, Note, stări, zile, Despre frumuseţea uitată a vieţii) înfăţişează un eseist atent la nuanţele realităţii şi ale cărţilor, în permanentă alertă spirituală, un scriitor fascinant, prin stil şi imagistică, cu o putere de reacţie remarcabilă şi promptă.

Cartea, recent apărută, Despre frumuseţea uitată a vieţii (Bucureşti: Humanitas, 2011) conţine articole publicate anterior de autor în Dilema veche. Preferinţa lui Andrei Pleşu se orientează spre eseul fulgurant, cu ideaţie densă, figuraţie anecdotică minimală şi sens distilat într-o demonstraţie adesea spectaculară. În fond, Andrei Pleşu ne face atenţi, prin cartea sa, la inflaţia conceptelor şi a contextelor, la tirania locurilor comune, aşezând accentele asupra acelor lucruri, fenomene, aspecte ale umanului căzute în umbră, adesea neînţelese, subînţelese sau prost înţelese. Titlurile secţiunilor sugerează, prin ele însele, turnura etică a cărţii (Ce facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene, Feluri de a fi, „Cetitul cărţilor“, Martirajul limbii române, Cum stăm la televizor). Registrul grav al meditaţiei eseistului nu exclude jubilaţia ludică sau gesticulaţia jovială, care amplifică, desigur, expresivitatea acestor „mici cure de dezintoxicare“, cum îşi caracterizează chiar autorul propriile texte:

 

Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lângă noi şi n-o recunoaştem. Suntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă. Până şi moartea proprie ne apare ca improbabilă. N-o putem recunoaşte ca problemă acută a reflexiei cotidiene. Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Suntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decât rar, de câteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment.

 

Recursul la concept, constant în paginile lui Andrei Pleşu, e ilustrat de o gesticulaţie stilistică de o expresivitate incontestabilă. De altfel, stilul eseurilor lui Andrei Pleşu este unul dominat de fervoarea asocierilor, de subtilitatea analizelor, de verva şi volubilitatea frazării, toate asociate cu o anume austeritate a arhitecturii întregului edificiu textual.

 

 

Iulian Boldea

Spiritul de fineţe (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii. Bucureşti: Humanitas, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)