Colivii

 

Constantina Raveca Buleu

 

„Pentru mine fu viaţa / evoluţie pe sârmă“ – mărturiseşte Teodor Borz în poezia Clovn, iar Colivii, volumul său apărut în 2011 la Editura Ardealul din Târgu-Mureş decantează ecourile profunde ale acestei performări continue. Atent la modulaţiile propriei sensibilităţi în raport cu regimul închiderii fiinţei în diferitele Colivii ale acestei lumi, poetul alege calea unor tentative evazioniste ancorate cultural şi regizate cu un impuls ludic surprinzător.

În interstiţiile marii literaturi universale şi ale propriei imaginaţii debordante, Teodor Borz se joacă melancolic, rezultatul fiind un fermecător metateatru liric. Sub zodia fascinaţiei ludice, primele două poeme ale volumului (Saavedra, Don Miguel de Cervantes Saavedra) propun ipotetice scenarii secvenţiale la istoria lui Don Quijote, protagoniştii lor fiind Rosinante, Sancho Panza şi Cervantes însuşi: „Se pare că Sancho Panza, / sătul de promisiuni şi ciomăgeli, / i-ar fi spus lui Don Quijote / că mai bine s-ar fi făcut inchizitor / sub oblăduirea cucernicului Filip al ii-lea / decât cavaler rătăcitor. [...] Întru acestea, Don Miguel de Cervantes Saavedra, supraveghindu-i de după un trunchi, / auzi şi văzu / şi i se zbătu mintea şi sufletul / şi grăi: / dragii mei copii, / oare aţi uitat ce v-am învăţat, / Zburdalnicilor întru vise? / Că de cuvioşii de ei v-am scăpat. / Apoi tatăl şi meastrul lor / îi închise între nişte coperte / şi porni spre o destinaţie / numai de el cunoscută. / Ajunse acolo / la data de 22 aprilie 1616 / şi avea 69 de ani“.

Simetric, poetul se plasează şi pe sine pe o scenă intermediară, în care este simultan spectator al unui univers minor şi virtual actor pe o scenă contemplată de o instanţă supraordonată, totul fiind transcris metaforic în seria de colivii organizate concentric: „Chiar şi după ce pasărea muri / bărbatul o mai auzea cântând / cu bucurie înlăuntrul lui. / Până într-o zi ploioasă / [...] când simţi că cineva îl priveşte / dintr-o colivie mult mai mare / şi-acela cântă asemenea lui“ (Un şir de colivii). În alt poem (În timp ce), senzaţia de lumi încapsulate în lumi din ce în ce mai mari se toarnă în imaginea unor invizibile pânze de păianjen, iar periclitarea implicită locuirii pe o asemenea pânză aduce cu sine o acută sensibilitate la tot ce îl înconjoară, la toate condiţionările fiinţei umane într-un univers  al trecerii tot mai accelerate, într-o lume în care „Nu mai suntem sclavii simbolurilor / ci robi / ai lucrurilor în viteză / care ne înconjoară şi ne cuprind“ (Semne).

Obsedat de ipostaza regizorului, a celui care controlează desăvârşit regimul propriei creaţii, poetul înregistrează şi alunecările în condiţia paradoxală de exclus-captiv într-un univers generat de cărţi, mituri, biografii, idealuri lirice şi cadenţa imprevizibilă a versului, dar şi incertitudinile şi rătăcirile propriului traseu. Astfel, multe poeme se desenează graţie tensiunii dintre punctul amplitudinal al Iluziei şi o insatisfacţie difuză: „Amarnic de mult regizorul sperase / să filmeze / o dimineaţă la răspântia vieţii“ (Iluzie); „Şi eu la marginea pădurii / vacarm de frunze şi de vânt / uitat de zei pe grele valuri / îi căutam / crezând că sunt“ (La margine).

Accentuată în dialogurile livreşti, conduita fabulatorie se transferă sensibil şi în perimetrul transfigurării lirice a propriei interiorităţi, transcrierile trăirilor creând deseori senzaţia de performare intimă cu diferite ipostaze ale eului. Mecanismul evident al acestor jocuri este schizoidia, emergentă în reflecţiile asupra morţii şi necesară în eforturile de contemplare a propriei existenţe trecătoare: „Apoi auzii o voce de departe / mai departe decât moartea / care mă striga. / Era vocea mea“ (Aporie). Indiferent că pune în scenă istoria, cultura, figurile lor proeminente sau propriile avataruri, poetul pare mereu conştient de faptul că „Actorul era important“, acel actor care „Se îndrepta singur / atât de singur / către buza abisului / vorbitor de moarte / în timp ce noi tăceam / şi speram că nu va atinge / marginea aceea / a noastră“ (Speranţă). Principiul thanatic se insinuează şi pe fundalul scenografiei Iertării, dobândeşte tonalităţi de ghicitoare în Întrebări, se încarcă de o violenţă eroică infantilă în Era primăvară şi este filtrat de o înţelepciune tandră în Cândva: „Rămâi / îmi venea să-i şoptesc / îmi ajunge mortul din mine“. Însă măsurarea ludică a perspectivei destinale o fac abia Epitafurile, cel de-al doilea translând alegoric ecuaţia viaţă-moarte în termeni mitologici: „Pe vremea când / circulam liber prin labirint / m-am întâlnit cu Minotaurul. / Şi m-a mâncat. / Aceste fiind spuse / le citiţi dumneavoastră / care / circulaţi liberi prin labirint“.

Subtila poezie erotică a lui Teodor Borz este scrisă fie cu tandreţe discretă (Pe valuri), uneori nostalgică (Nimeni), fie declarativ-spectacular: „Bucură-te că eşti iubită / de cel mai umil / dintre atei, Zeiţă“ (De dragoste). Virtual resurecţionară, plasată la celălalt pol al morţii în Răscumpărare („Plătesc oricât acelei fecioare / care îl va scăpa pe cel / condamnat la spânzurătore. / Şi visul acesta îmi apare mereu. Poate cel condamnat / sunt eu“), iubirea apare şi ca trăire caldă, nostalgică şi aproape idilică, organic legată de poezie (Trecute vremi, Desculţ), dar şi ca iluzorie reţetă pentru amortizarea unui narcisism negativ aparte (Fântâna lui Narcis). 

Concentrat asupra nuanţelor propriilor sentimente sau analist rece al capriciilor care par să guverneze opţiunile umanităţii (Păgânism) sau ale istoriei (Înainte vreme), poetul ia întotdeauna fiinţa umană drept „măsura tuturor lucrurilor“ (Măsura tuturor), îşi centrează mereu reflecţiile asupra reacţiilor ei sensibile în raport cu lumea exterioară. Mutând centrul de greutate de pe spectacolul exterior al lumii pe receptarea lui interioară şi pe microuniversurile intime, Teodor Borz pare a confirma imperativul inchizitorului voluntar asumat din Toate acestea: „Asta pentru a te gândi / la lumea ta interioară / singura reală“. Această cantonare exclusivă în perimetrul interiorităţii consacră diferenţa şi asigură variante escapiste valide, multe dintre ele infuzate cultural, un exemplu în acest sens fiind poemele donquijoteşti despre care am vorbit mai sus, un altul fiind visul suprapus deschiderii homerice din Cântă, zeiţă.

Breşă violentă în tonalitatea Coliviilor, Relatările nu mai ocolesc lumea reală, ci traduc versificat istoriile atroce ale războiului şi ale comunismului românesc. Consecutiv lor, Poem într-o limbă pierdută restaurează starea de graţie a eului contemplativ, prins în ţesătura întrebărilor latente, călător difuz între real şi imaginar, între afirmare vitală şi trecere iminentă, sperând la mântuire şi credincios cultului iubirii.

Dispoziţia ludică marchează puternic exerciţiile poiesisului, o poezie precum Dezvăluire fiind articulată exclusiv pe un refuz al scrierii, pe un soi de contra-ars poetica: „«Jur pe aerul pe care îl respir, / pe apa pe care o beau...» / pe Pytaghora ce astfel jura / că nu voi scrie poemul acela...“ În Doar el, aceeaşi propensiune transformă descrierea unui poem în poemul însuşi – „Poemul acesta / nevăzut / şi necitit de cineva / în singurătatea lui / (a ta) / e o durere / de care nu suferă nimeni“ –, în vreme ce De nescris trădează o aspiraţie de demiurg secund, concentrată în utopia cunoaşterii „numelui secret al Creatorului“, aspiraţie transpusă în îndemn în Biblie – „Scrie şi tu / biblia ta / şi mântuirea va fi aproape. / Şi învierea“. Altădată, poemul echivalează virtual cu o cale de apropiere de sine, de cunoaştere: „Cercul acestor cuvinte / nu are formulă, / te poartă numai / tot mai adânc spre tine“ (Cercul acesta).

Ancorate într-un câmp cultural multiplu, inteligenţa şi sensibilitatea lui Teodor Borz din Colivii sunt angrenate în jocul personal de definire a condiţiei poetului, dar sfârşesc prin a-şi relativiza coordonatele existenţiale, deoarece adâncesc incertitudinile prin exerciţii de apropiere-distanţare de sine, scenariile de credinţă ale poetului intrând adesea într-un registru ludic pentru a-şi multiplica paradoxurile: „Îşi putea imagina / după îndelungi exerciţii / că El nu a existat. / Că trădarea / cina cea de taină / răstignirea şi învierea / sunt invenţii. Un gol. / Apoi / Însemnează un plin / într-un gol imens / care se cască“ (Exerciţiu). 

  

Constantina Raveca Buleu

Colivii (Teodor Borz, Colivii, Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)