Despre un cuceritor roman modular

  

Ion Bogdan Lefter

  

Virgil Raţiu, Cărţile cu Alfonz, ediţia a 2-a, adăugită, Editura Paralela 45, 2011, 380 p.

 

Cărţile cu Alfonz, care-i consacră lui Virgil Raţiu un loc în avanscena prozei noastre din ultimele decenii, capătă acum, la reeditare, un contur impunător. O primă versiune a apărut în 1988 (la Editura Dacia); volumul 2 n-a mai apucat să vadă lumina tiparului nici înainte de 1990, în perioada finală, de mai severă cenzură, a vechiului regim, nici în primul deceniu postcomunist, de dificilă remodelare a pieţei editoriale româneşti. Un set de texte din constelaţia aceluiaşi proiect au intrat în 2005 în Cartea persoanelor. Cărţile cu Alfonz (Editura Limes). Versiunea 2011, care recuperează şi nepublicatul volum 2, şi alte secvenţe, incluse sau nu între timp în Cartea persoanelor, ne restituie o operă absolut remarcabilă, plină de vervă, cuceritoare.

E un roman modular, în descendenţa directă a simionescianului Dicţionar onomastic. Fără ordonarea alfabetică de acolo, Virgil Raţiu lucrează şi el cu o structură laxă, nonliniară, cu accent esenţial asupra numelor personajelor, nu doar asupra titularului, şi cu o dominantă satirică.

Structura, mai întîi. Cărţile cu Alfonz au un aspect aşa zicînd „nuvelistic“ sau de conglomerat de schiţe, fără subiect unitar. Fiecare secvenţă are cîte un titlu propriu şi-şi urmăreşte tema: o întîmplare, o situaţie, o obsesie, un crochiu de personaj. Deşi protagonistul revine (nu chiar peste tot), ca şi alte siluete din preajma sa, majoritatea pieselor componente păstrează un statut cvasiautonom. Sigur că funcţionează împreună, în sistem, asamblînd un întreg complex, totuşi mereu rearanjabil, de unde compoziţia variabilă a celor trei ediţii de pînă acum (socotind şi Cartea persoanelor), produse şi ale conjuncturilor, dar – într-un fel – „logice“, conforme cu logica internă a acestei proliferări nonliniare şi permutaţionale: „Numerotarea capitolelor (Cărţilor) ar putea fi cu totul alta, ar putea începe cu 7 pentru capitolul I sau cu 9, după cum Cartea a xxviii-a, de pildă, corespunde în manuscris cifrei 92“ – din nota de subsol de la începutul actualului capitol x, viii în 1988, Cum se poate ajunge să nu mai scrii poezii. Nu avem nici de astă dată în faţă o formă ultimă, căci, extinzîndu-se mereu, romanul cu generic plural ar avea virtualmente zeci de volume (indică aceeaşi notă de subsol), dacă nu... „aproape trei sute“ (cf. Cartea persoanelor, p. 242). Nu vor fi fiind chiar atîtea, ar însemna să-l bănuim de o exagerată prolificitate pe un autor care, în trei decenii şi jumătate de la debut, din care peste două postcomuniste, deci în deplină libertate a deciziilor de publicare, n-a scos în rest la iveală decît plachete subţiri de versuri pentru copii şi articole de gazetă; însă modelul arhitectonic al lui Alfonz aşa este, deschis şi pluridirecţional, cu agregări varii în momente diferite, deschise lecturilor multiple şi capricioase, fără respectarea strictă a regulii tradiţionale de succesiune da capo al fine. În orice caz, nici ediţia 2011 nu e una „completă“, cum parţiale fuseseră şi cele din 1988 şi 2005: dacă a treia preia toate secvenţele din prima (doar cu mici modificări şi reinserţii de pasaje cenzurate la vremea respectivă), din cea de-a doua nu reţine decît o parte din sumar. O viitoare nouă versiune cu text integral?: poate că Virgil Raţiu o va da la tipar cîndva; sau, din bun calcul auctorial, o va păstra ca virtualitate, ca utopie a unui soi de mega-Carte a cărţilor (cu Alfonz, cum altfel?!)...

 

Personajele, apoi. Ar fi cu totul 99, trecute de protagonist pe o „listă special întocmită“, căreia i se mai spune şi „listoc“ (cf. capitolului xxxv din ediţia 2011, Listocul). Probabil sînt şi mai multe, de vreme ce tot acolo se spune că un altul a fost omis. Discutînd situaţia, domnul Ieney, Dodi şi Tril Omîciu conchid că „ăştia“, „Carbiţii“ (numele de familie al lui Alfonz e Carbit), „ne vor mînca pe toţi“ – nu doar într-un sens competitiv sau etic malefic, ci şi într-unul strict textual, de construcţie a prozei, căci cei trei dibuie mecanismul prin care povestea angrenează noi şi noi figuri doar pentru a umple lista, deci pentru a extinde universul ficţional: „Mulţi urmau să fie aduşi, să fie împinşi dacă se impunea, vîrîţi, provocaţi, ca să completeze tabelul la care Alfonz lucra cu atîta sîrguinţă“. Cu timpul, operaţiunea devine febrilă şi maniacală: „În fond, lista, listocul rămase deschis. Alfonz, ca un naiv funcţionăraş, nu realizase că va urma să i se solicite completarea listei cu colaboratori şi virtuali colaboratori. Numai din eroare să-i fi răspuns cineva, indiferent cine, salutului său reverenţios, că respectivul şi cădea în colimator./ – Pe tabel! Scrie-l! ordona maică-sii“ (toate citatele – din capitolul Listocul).

          Ca la Mircea Horia Simonescu, marele maestru autohton al comicului onomastic, în Cărţile lui Alfonz toată lumea poartă nume hazlii, aici şi mai şarjate: Nalb Bromură, Liţi Papacíoni (Papacíon în prima ediţie), Duhnil Cincila, Purulea Uliu (ultimii doi – doctori), Anton Cecil Primus, Val. Şoarece, Eleonora V. Pandişpan, tovul Flighorn, Drobeta Carbit (mama), Artrida Deteoru (juna de 17 ani cu care Alfonz se însoară pentru scurt timp, drept care devine Alfonz Carbit-Deteoru; la un moment dat, se va dovedi că pe ea n-o cheamă de fapt Artrida, ci Artroda...), Lia U. (în ediţia 1988 Lea U.), Raveca W. şi fiica, Domila Raveca W. (de ultima Alfonz se amurezează, dar amor va face cu madam Pandişpan…), Eleonor Ciuriuc (alt doctor), Nicul Pupuţoaia, Apatiu Totodată Popescu etc., etc., etc. Undeva se face şi un inventar de nume de ţigani: Pardalian, Ceauşescu, Péle, Roul, Carmin, Florin Piersic, Evadatu, Maradona, Nonoleta, Preslei, Manix, Ştefan Vitezu, Bănică, Janmaré, Cojac, Dolju, Bangladeşu, Ciungam Ciprian, Şaterland, Hamlet, Amştrong, Vineté, Pinţi – o întreagă panaramă onomastică...

În situaţia cea mai specială se află protagonistul. Nu pentru că ambele sale nume sînt distorsiuni (din Alfons sau Alphonse şi Carbid). Povestea, mai complicată, porneşte de la bunicul împricinatului, care făcuse alegerea. În capitolul intitulat chiar Alfonz (vi), mama se va da peste cap ca să facă o rectificare prin decizie judecătorească, şi anume după ce aude cum un cîine e strigat şi el „Alfonz“, ceea ce o revoltă! Întoarsă acasă, începe să caute alternative… unde dacă nu într-un Dicţionar onomastic – referinţă cît o reverenţă făcută înaintaşului literar, nu-i aşa?! Îi surînd variante hilar-fandosite: Pretóriu, Aluel, Proniu, Adin, Manuel, Eulampie etc.! – atît de pline de „rezonanţă“, căci „Contează extrem de mult prestanţa numelui“! Pînă la urmă nimic nu se va schimba, dar obsesia tratată umoristic rămîne valabilă ca „punere în abis“ a întregii cărţi. În aceeaşi secvenţă, Alfonz formulează principiul de generare a textului, care e acela al similitudinii dintre nume şi persoanele purtătoare: „E bătător la ochi cît de puternic se aseamănă o persoană cu propriu-i nume, aşa cum dobitoacele dintr-o gospodărie, privite comparativ, studiate, seamănă cu stăpînul lor“ – şi vor urma alte zeci de exemple. Urmuz, cu care Virgil Raţiu a mai fost comparat, a aplicat în felul său aceeaşi reţetă atunci cînd i-a portretizat pe Algazy, Grummer, Ismail, Turnavitu şi ceilalţi. În contextul idilei lui Alfonz cu Domila Raveca W., vocea naratoare îşi asumă şi alte ipotetice metamorfoze onomastice ale eroului nostru: „Neîndoios, pe Alfonz ar trebui să-l cheme altminteri. Pentru Domila ar trebui să se numească..., să zicem, Efiprimus, sau Iorvir, sau Xálvi, ori Hercule..., nume potrivite care nu atîrnă pe toate gardurile, unul după altul“ (xv, Poveste pentru ochii roşii)...

Să mai notăm că Alfonz are şi el o poreclă: Duhnel! Şi un alint: Alfonzuţ!

 

Cu atare structură flexibilă şi cu un principiu hazliu de proliferare, Cărţile lui Alfonz dezvoltă o satiră tăioasă la adresa provincialismului. Totul se petrece în oraşul Rîu Repede şi în cîteva extensii rurale. Amatorii de descifrări biografice ale ficţiunilor literare nu trebuie decît să apeleze la simpla etimologie a toponimului Bistriţa, urbea lui Virgil Raţiu. De fapt, nu sînt perceptibile aluzii directe, autorul ţintind către o tipologie „universală“. Lumea din Rîu Repede e ilariant comică, ridicolă în seriozitatea cu care tratează banalitatea vieţii cotidiene, drept care merită din plin să fie intens satirizată. Pe lîngă umor, îi este servit şi sarcasm din belşug. Cu un permanent efect parodic, Alfonz şi concitadinii săi părînd cu toţii să nu fie altceva decît reprezentanţii unei umanităţi caricaturale. Referinţă istorico-literară obligatorie în context local: Caragiale, cronicarul satiric al urbanismului autohton premodern, de dinainte ca Bucureştiul să se transforme într-o capitală cu anvergură europeană, deci de pe vremea cînd aici domnea tot o speţă de provincialism.

Dat fiind toposul limitat şi omogen, se înţelege aproape de la sine că o asemenea construcţie tipologică se încarcă – în plus – de semnificaţie parabolică: e micul oraş de oriunde, din provincia generică, şi aici, ca pretutindeni, căzut în derizoriu, inerent comic, burlesc pe un versant, adică vesel, grotesc pe celălalt, cît se poate de trist. Privind către proza românească a ultimelor decenii, Cărţile cu Alfonz se aşază astfel în descendenţa mai îndepărtată a bănulescienei Cărţi a Milionarului şi în preajma altor romane modulare precum – dintre cele semnate de congeneri ai săi – Întîmplări din viaţa lui Anselmus al lui Vasile Gogea sau Cuptorul cu microunde al lui Radu Ţuculescu.

 

O temă recurentă în Alfonz e cea a scrisului, a cărţii, a literaturii, la ea acasă într-o operă cu autogenerare onomastică, deci în texte (proze) construite din texte (numele). Evident, tratamentul comico-parodic se aplică în continuare.

Romanul se deschide sub semnul obsesiilor literare şi intelectuale ale lui Nalb Bromură şi ale lui Liţi Papacíoni (i, Tratament pentru inteligenţă). Cel dintîi, „cetăţean cu mari perspective de realizare socială şi materială“, e „autorul a două cărţi semipoliţiste şi al unei plachete între coperţile căreia a antologat o sumedenie de texte de brigadă al căror miez este dominat aprioric de un fel de melancolie părtinitoare“. Nalb, încă june, îl idolatrizează pe scundul, grăsuţul şi... „omniscientul“ Liţi, mare orator în faţa comesenilor admirativi, mereu la el cu o geantă „veşnic ticsită cu cărţi, cărţulii şi broşuri de provenienţe dintre cele mai surprinzătoare“. Cele două titluri date drept exemple par desprinse din Bibliografia generală a aceluiaşi Mircea Horia Simionescu: Mulsul în sezonul estival şi Gripa la Fomica Fusca! Căzut în adulaţie, Nalb crede că „relieful cîrn al nasului amicului său […] dovedeşte cu prisosinţă că stăpînul a devorat în amănunţime întreaga literatură antică“! În consecinţă, mai-tînărul vizează „consolidarea unei culturi de excepţie“. Cum?: printr-un tratament medical special pentru ameliorarea memoriei şi pentru o „activitate intelectuală intensă“. Despre mentorul Liţi aflăm la finalul capitolului că, nevrînd să rămînă mai prejos, face şi el în secret un tratament similar...

Ca personaj central, Alfonz nu putea să nu aibă astfel de preocupări: nu numai că-i va veni ideea de a deveni vînzător de presă la un chioşc, încît intră într-o relaţie directă cu textele tipărite, dar aflăm că scrie el însuşi poezii (în vi, Alfonz) şi, mai încolo (în xxxii, Cartea), chiar un volum de proză intitulat provizoriu – cum altfel?! – Cartea lui Alfonz! Explicaţiile privitoare la sursele sale de inspiraţie sînt din categoria ficţiunilor livreşti borgesiene şi ecoiste (dacă aşa se derivă epitetul de la numele lui Umberto Eco!): tînărului Carbit i-ar fi căzut în mîini „nişte manuscrise din secolele xiii-xiv, nişte tabele privind mişcările planetare pe care Jacopo di Dondi din Padova le-a extras din Tabelele alfonsiene, scrise din ordinul lui Alfonso al x-lea de Castalia“. Spre ducerea la bun sfîrşit a compunerii, Alfonz consumă „aproape o tonă de ceai chinezesc şi cîteva kilograme de cafea boabe pe care le ronţăia seara în loc de bomboane şi de ţigări“. La urmă mai descoperim şi că titlul a fost – fireşte – modulat la plural: Cărţile lui Alfonz, doar joncţiunea dintre cei doi termeni diferind (relaţie aici genitivală, prepoziţională pe coperta lui Virgil Raţiu). Didactică ipostaziere metanarativă, autoreflexivă; şi totodată autoironică, autopersiflantă, autoparodică, ba chiar şi aneantizatoare, de vreme ce într-o discuţie cu un individ pre nume Ciuciu Madam are parte de următorul şir de întrebări mitraliate: „– Cărţile lui Alfonz? Un tom? Ce tom? Care Alfonz?“! Peste alte trei capitole (xxxvi, Vizita, penultim în ediţia 2011, după ce o încheiase pe cea din 1988), obsedat de conversaţie şi de interogaţii, furat de gînduri, personajul-prozator se descoperă teleportat la cîteva zeci de kilometri de casă, lîngă o localitate neştiută, martor al unui răsărit de soare care-l marchează prin „perfecţiunea şi puritatea acelei revelaţii care se petrece o dată la o mie de ani“...

Şi tot în contul temei metanarative să trecem şi relatarea despre focul care cuprinde librăria oraşului (ix, Incendiu la Librăria „Minerva“). Scena, teribilă, e construită în două trepte: în primă fază, stabilimentul e luat cu asalt de populaţia însetată de literatură, atrasă de standul cu cărţi de Ion Potopin, Viorel Varga, Padrian Aunescu, Ioan V. Dumitrescu, Dumitru Borţun, D. D. Rujan, Pavel Perfid, Emilian Marcu, Gheorghe Asop, Vasile Prostire, Gh. Chirilă, „eminescolog“, Theodor Thanco, Eugen Frundză, Ilaric Himeneanu, Eugen Evu, Valeriu Bâgău, Ciomo Ciocolomovici, „cîteva tomuri semnate de «eckermani»“, Păun-Pincio şi Th. Neculuţă şi alţii (nume reale sau transparent modulate). Înghesuiala devine grotescă; la fel – comportamentele clienţilor: „«Vreau şi eu Neculuţă!» «Şi eu vreau Neculuţă!» «Şi eu doresc o bucată!» «Ce mişto, tu!» «Dă-mi şi mie unul!» «Un Păunel vreau şi eu!» «Păpa-v-aş sufletu’!»“; răspuns pe măsură: „«Lua-v-ar dracu’»! explodă o voce din miezul altui grup. «Orbi-o-aţi!» «Pupa-m-aţi în cur, hămesiţilor!»“ (sic!). Înghesuiala şi hărmălaia duc la gîndul că „doar o scînteie le mai lipsea ca să se încaiere“. Ei bine, în faza secundă chiar se produce – la propriu – „scînteia“ şi vor fi mistuite nu doar librăria, ci toate magazinele din jur, într-un fel de foc purificator. Ce rămîne din toate cărţile? Ironie: „istoria“, căci, scăpat din incendiu, „Grigore Spătaru constatase cu mare mirare că ţinea strîns sub braţ cîteva cărţi: Blajul – vatră de istorie şi cultură, Supplex Libellus Valachorum, Românii în arhivele Romei, Şcoala Ardeleană, plus alte cîteva“. Cu un final stupefiant: printr-o mobilizare exemplară, centrul vechi al urbei e renovat peste noapte, practic înlocuit cu o copie contemporană, care „mirosea a var, şi mortar şi zugrăveli proaspete, a ulei de in, a şerlac şi a vopsele, ca în preajma sărbătorilor naţionale“, butaforie din care memoria a fost evacuată, „arsă“, pînă la amnezia privitoare chiar la evenimentul cu pricina („– Care incendiu?“!...). Livresc-parodicul Virgil Raţiu schiţează aici o parabolă ŕ la Ray Bradbury despre apocalipsa cărţilor incinerate...

 

Dintre cele treizeci şi şapte de capitole ale ediţiei 2011, douăzeci şi cinci sînt preluate din versiunea 1988, zece din 2005 şi două sînt adăugate (xxxiv, Liftul, şi ultimul, Partida). Finalul mai adaugă o sugestie apocaliptică: o partidă de vînătoare se termină rău, cu o crimă (e ucis din greşeală un hăitaş), mulţimea participanţilor se destructurează, oamenii se încaieră, Alfonz e bătut măr de un hăitaş handicapat care se revoltă împotriva condiţiei sale umile, poate şi cu o aluzie politică la perioada de dinainte de 1989 („«Nu mai strig, nu mai vreau să bat lemn de lemn cu toţi bezmeticii, nu vreau să mai aplaud, să mă agit, în aia mă-sii cu toţii! Căcănari! Ce-aţi făcut?! Ce-aţi făcut?!»“) şi, în acelaşi timp, în oraş se acumulează gaz în reţeaua de canalizare şi o explozie crapă asfaltul. O lume veselă, comică, dar pe cale de extincţie, s-ar zice...

 

Ion Bogdan Lefter

Despre un cuceritor roman modular (Virgil Raţiu, Cărţile cu Alfonz, ediţia a 2-a, adăugită, Editura Paralela 45, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)