Intelectualul, un „duşman de clasă”

  

Al. Săndulescu

 

Printre primii care i-au semnalat statutul şi au încercat să-l explice, în cultura română, a fost Paul Zarifopol. Dintotdeauna, constată el, nu fără o anume exagerare, intelectualul a fost pus într-o stare de umilinţă, considerat drept ceva inutil şi chiar duşmănos. Dar performanţa n-a atins-o decât comunismul rusesc, prin ostilitatea faţă de ştiinţă şi filosofie, prin modul de reprimare brutală a „intelighenţiei“. Bolşevicii, observă lucidul şi perspicacele eseist, vorbesc de sus, cu mare superioritate, despre intelectuali, ignorând că înşişi creatorii socialismului (Marx, Engels) făceau parte din această categorie, care, în decursul istoriei, a creat ideile, tehnica, religia şi politica. Dispreţul comuniştilor se uneşte cu o gândire primară, că „ştiinţa e un fel de ceva care se face fără muncă“ („Noi muncim, noi nu gândim!“ s-a strigat pe străzile Bucureştiului de către contramanifestanţii de la imgb cu ani în urmă), „o anexă de lux şi un bagaj reacţionar“. Un singur lucru nu-l uită comuniştii, notează mereu cu spirit percutant Zarifopol, că „munca intelectuală are prestigiu decorativ, şi tocmai pe aceasta o speculează la ocazii festive“ (Muncitorii decorativi, 1925). Altminteri, intelectualul e un duşman de clasă, un parazit. O astfel de gândire troglodită va fi copiată întocmai în rpr.

După 1944, dar mai ales după 1948, s-a dezlănţuit, cum se ştie, o adevărată prigoană împotriva intelectualilor, a scriitorilor, artiştilor, în genere, a oamenilor de cultură, eliminaţi din instituţiile (adesea prestigioase) unde lucrau, operele lor au fost interzise, parcă aplicându-se înfricoşătorul verdict medieval „opus igne, auctor patibulo dignus“, rămas ca metaforă, dar sub regimul comunist recăpătându-şi aproape în întregime sensul originar: prohibită, scoasă din circulaţie, opera era ca şi aruncată pe foc (ba unele mari biblioteci, ca ale lui Gh. Tătărăscu, Dimitrie Gusti, E. Lovinescu, au fost efectiv incendiate), iar autorul aruncat în închisoare, cu zecile de ani, echivalând, într-un fel, cu spânzurătoarea.

Despre felul cum l-au tratat comuniştii pe intelectual, ca „duşman de clasă“, ne vorbesc unii memorialişti, care au trăit această dramatică experienţă, pe care Paul Zarifopol, în eseul lui din anii ’20, nu avea cum s-o prevadă în România, la dimensiunile ei monstruoase.

Să ne raportăm la câteva exemple.

Prin transformarea Academiei Române în Academia rpr, înaltul for devine instrument politic. C. Rădulescu-Motru, fost preşedinte al Academiei, este exclus dintre membrii ei, alături de mulţi alţii (printre care Lucian Blaga), i se fixează domiciliu obligatoriu şi i se suprimă pensia, el fiind socotit „bestie moşierească“, „duşman de clasă“. Octogenarul ajunge la sapă de lemn. E silit să înfrunte sărăcia, să-şi vândă ultimele obiecte din casă. La capătul puterilor, notează exasperat, în seria de volume, în mare măsură memorialistice, Revizuiri şi adăugiri:

 

Sunt fără provizii şi lemne de foc. Şi ca mine sunt mulţi alţi colegi, foşti profesori universitari şi membri ai Academiei Române. Dacă oamenii care reprezintă în România comunismul bolşevic ar fi cât de puţin oameni, nu ne-ar pătimi atâta, ci ne-ar împuşca sau arde de vii.

 

Motru se considera „condamnat la moarte prin înfometare“. Pentru că nu mai are lemne, începe să-şi pună cărţile pe foc. Nu cred să fie durere mai mare pentru un intelectual autentic decât să-şi vadă irosită biblioteca, ba chiar căzând pradă flăcărilor. Pagina în care „ex-academicianul“ octogenar îşi evocă pereţii de cărţi, unde se aflau „aproape toate publicaţiile principale în care s-a oglindit mersul culturii noastre naţionale din ultimii 50 de ani“, mi se pare de o mare tristeţe:

 

Ar trebui să vând din bibliotecă pentru a avea cu ce trăi. Iar astăzi, neavând lemne pentru bucătărie şi baie, a trebuit să pun cărţile şi revistele pe foc. De câteva zile, colecţiile periodicelor româneşti întreţin focul în baie. Şi astfel a dispărut şi ultima mea avere de capitalist burghez. Posteritatea va judeca dacă această dispariţie a fost pentru binele poporului român. (18 mai 1950)

 

Pentru regimul de dictatură a profitariatului, cum îl numea Petre Pandrea, intelectualul era un indezirabil. Întrucât gândea, „nu muncea“, el nu putea fi decât un reacţionar, un duşman de clasă. De aceea e aruncat în închisoare, unde au murit Mircea Vulcănescu, istoricul Gheorghe Brătianu şi inginerul Alexandru Balş, descendentul uneia dintre marile familii, şi unde au ajuns şi au stat întemniţaţi cu anii Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Pandrea, Vasile Voiculescu, C. Noica, N. Steinhardt, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, I. D. Sîrbu, Nicolae Balotă şi încă mulţi alţii.

Un alt memorialist, din aceeaşi generaţie cu C. Rădulescu-Motru şi împărtăşind într-un fel aceeaşi soartă, este G. T. Kirileanu, istoric, istoric literar, folclorist, cunoscut mai ales ca autor al ediţiei critice a operei lui Ion Creangă (1939), cea conţinând într-un tiraj limitat şi poveştile „corosive“. Prestigioasă personalitate culturală, fusese bibliotecar al lui Carol I şi secretar al Regenţei în timpul primei domnii a regelui Mihai, care avea pe atunci (în 1927) şase ani. Toate acestea vor atârna greu în balanţa puterii comuniste. În 1948, abia ales membru de onoare al Academiei Române, după numai zece zile, este eliminat odată cu C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, D. Gusti, Ioan Lupaş, C. C. Giurăscu ş.a. Motivul: fusese „susţinător al regimurilor burghezo-moşiereşti“. Rămâne şi el fără pensie şi cu interdicţia de a publica. Bătrân şi bolnav, în 1954 este arestat la domiciliu pentru că ascultase Radio Londra, fiind considerat „duşman al poporului“. Din pricina lipsurilor materiale, dar şi ameninţat de pericolul că va fi arestat şi condamnat, începe să vândă ediţii vechi, veritabile rarităţi, precum tipărituri ale lui Coresi (sec. al xv-lea), Biblia de la Blaj (1795), Letopiseţele Ţării Moldovei, în ediţia scoasă de M. Kogălniceanu. Simţind mereu sabia lui Damocles deasupra capului, va continua totuşi să îi critice în jurnalul său, Însemnări zilnice, pe staliniştii care voiau cu orice preţ ca limba română să fie slavă, pe denigratorii lui Titu Maiorescu şi pe falsificatorii istoriei naţionale, precum nefastul Mihail Roller.

Trecând la generaţiile mai tinere decât cei amintiţi, să-i urmărim pe „duşmanii de clasă“ aflaţi în puşcării. Scriitori, ei se relevă ca pictori de scene sumbre, dacă nu tragice, şi ca buni portretişti. N. Steinhardt îl întâlneşte în Jilava, la „şerpărie“, pe V. Voiculescu, „foarte îmbătrânit, numai piele şi oase, blând, manierat, paşnic, mobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală“. Autorul Jurnalului fericirii e coleg de „lot“ cu Dinu Noica, asupra căruia stăruieşte mai mult. „Demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve.“

Portretist de marcă se dovedeşte N. Carandino în volumul Nopţi albe, zile negre, evocând îndurerat agonia, moartea şi aruncarea în groapa comună a lui Iuliu Maniu. Îi veghease ultimele clipe: „Am fost, în consecinţă, bufonul acestui rege Lear părăsit şi trădat. L-am îngrijit zi şi noapte cu devotament, cu sacrificiu personal, aşa cum ar fi făcut-o un călugăr franciscan“. Maniu era foarte credincios şi simţea nevoia de rugăciune, în ora finală. Deşi greco-catolic fervent, nu învăţase pe latineşte nici Pater noster, nici Ave Maria. Îl ruga pe Carandino să i le spună, dar acesta, liber-cugetător, nu le ştia şi face emoţionantul gest de a le memoriza de la preoţii catolici care măturau pe culoare şi de a i le murmura bătrânului om politic în fiecare seară. Maniu îşi dă duhul după ce împlinise 80 de ani, la 5 februarie 1953. Carandino, fostul director al ziarului Dreptatea, este ultimul comiliton care l-a văzut şi care descrie profund mişcat momentul, imaginea mortului de pe mizerul pat al celulei penitenciare, abia acum, în faţa destinului, nevoit să-şi plece capul pentru prima dată, şi zgomotul căruţei care-i transporta trupul neînsufleţit spre cimitirul săracilor.

 

Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor frecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

Unul dintre cei mai tineri „duşmani de clasă“ a fost Florin Constantin Pavlovici. În volumul său Tortura pe înţelesul tuturor, el expune motivele (unele de-a dreptul rizibile) pentru care a fost condamnat: se pronunţase împotriva intervenţiei sovietice la înăbuşirea Revoluţiei din Ungaria din 1956, îi aprecia pe scriitorii „imperialişti“ Faulkner şi Hemingway, gusta muzicalitatea poeziei lui Verlaine; în schimb, nu-i plăcea romanul Rădăcinile sunt amare de Zaharia Stancu, ceea ce, în limbajul securiştilor, însemna că e un „element descompus, cosmopolit şi contrarevoluţionar“. Anchetatul susţinea că acestea sunt opinii literare, dar anchetatorul, care voia să-l învinovăţească de propagandă şi agitaţie antistatală, îi răspundea inflexibil, condus de o idee fixă: „Or fi literare, dar sunt duşmănoase“.

Florin Constantin Pavlovici realizează şi el câteva portrete, întru totul notabile, de personalităţi, mai ales literare. Unul dintre cei mai agreabili şi interesanţi camarazi de puşcărie i s-a părut Alexandru Paleologu, „cu nonşalanţa şi superioritatea lui boierească pe care o arbora în chipul cel mai firesc şi acum. Avea geniul râsului. Conversaţia lui briliantă prefăcea baraca mizerabilă în salon“. Le vorbise, printre altele, despre filosofia lui Bergson şi despre comicul absurd al lui Eugen Ionescu. Memorialistul îi acordă o asemenea preţuire distinsului intelectual, încât, când Paleologu a fost mutat într-un alt penitenciar, „a asistat la plecarea lui ca la incendiul unei biblioteci“. Din aceeaşi familie savantă făcea parte „Sergiu Al- George, cu prelegirile lui de orientalistică (era un emul al lui Mircea Eliade), care se străduia să schimbe baraca într-un templu“. „Un auditoriu imens avea Ion D. Sîrbu, fostul student al lui Blaga, care ţinea conferinţe de filosofia culturii, estetică şi psihologie şi vorbea pasionat, părând un vulcan în erupţie.“ Un fel de lider spiritual al tinerilor din puşcărie era istoricul Alexandru Zub, intelectual de o mare tărie de caracter, cu un comportament impecabil. Ceva mai mult insistă Florin Constantin Pavlovici asupra lui Alexandru Ivasiuc, aparţinând unei vechi familii maramureşene, care crescuse în cultul memorandiştilor. Student la Medicină, fusese arestat în 1956, pentru că organizase o manifestaţie de susţinere a Revoluţiei din Ungaria. „Deşi foarte slab, un adevărat sac de oase, avea o energie verbală debordantă, o capacitate de improvizaţie inepuizabilă, conferinţele lui succedându-se vertiginos, pe diverse teme, graniţa dintre domenii fiind abolită.“

Pentru că avea idei, că gândea, că stăpânea atâtea varii discipline ale ştiinţei, în fine, pentru că... îi plăcea poezia lui Verlaine, Intelectualul era un duşman declarat nu numai al unei politici criminale, dar şi al spiritului primitiv, al analfabetismului gălăgios, al dispreţului şi urii faţă de cultură. Toate acestea şi încă altele ar trebui să constituie un memento pentru societatea noastră din ce în ce mai străină de valorile autentice, pe care le înlocuieşte cu kitsch-uri, cu manele, cu muzică urlată, cu romane şi filme porno, care nu fac decât să ne schimonosească fizionomia interioară, să ne urâţească. Moştenire leninist-stalinistă, minimalizarea importanţei intelectualului, chiar ignorarea lui vinovată, nu ne poate aduce nimic bun şi nu ne poate propulsa către Europa civilizată. Reflexele comuniste încă se mai păstrează, din păcate, şi după 1990, mai ales în privinţa tinerilor specializaţi în străinătate, care, întorşi în ţară, sunt împiedicaţi să ocupe anumite posturi pe măsura pregătirii dobândite în marile universităţi. În felul acesta, sunt constrânşi să plece şi să ne văduvească de contribuţia lor, de care ar fi atâta nevoie în penuria de valori din mai toate domeniile. Să dau numai exemplul sănătăţii, al sistemului medical, aflat aproape în colaps.

Umilinţa şi umilirea de care vorbea Paul Zarifopol, acum peste 80 de ani, apasă azi parcă şi mai greu, ca un blestem, asupra intelectualităţii române.                         

 

Al. Săndulescu

Intelectualul, un „duşman de clasă”

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)