La muncă, în Italia

  

Mariana Gorczyca

  –Ora devo dire che… Senta, cerco di fare del mio meglio…

            Mama lui David vorbea la telefon. Băiatului i se părea un pic ciudat să o audă vorbind în altă limbă. Chiar româna cu care îl întâmpinase era cântată, suna altfel decât la Sebeş. De fapt, aproape nimic nu era ca acasă. Valea asta largă, munţii înalţi, casele din piatră cocoţate atât de sus, autostrada, tunelurile. Trecuse cu inima strânsă prin zeci de tuneluri de când plecase de acasă în maşina preotului-paroh al enoriaşilor din Valle d’Aosta. Nu scosese nici mâc în Slovenia, când intraseră în primul tunel. Dar un amestec de nelinişte şi apăsare, ca atunci când urcase cu ascensorul la un hotel din Alba, îl făcuse să se lipească puternic de scaunul maşinii, ca şi cum ar fi vrut să intre în el. După ce au înnoptat, undeva înainte de Trieste, David a parcurs drumul din Italia ceva mai în largul lui. Din mimetism, după ce şi-a legat centura pe scaunul din dreapta, şi-a făcut semnul crucii. Apoi s-a transformat într-un burete în aşteptarea îmbibării. Conştientiza curiozitatea, aşteptarea, neprevăzutul călătoriei. Sigur, la capăt era mama, erau părinţii pe care nu îi mai văzuse de multişor. Dar până la întâlnirea din acea seară, el urma să parcurgă partea a doua a drumului dintre Sebeş şi Aosta. Îşi descoperea o bucurie nesatisfăcută până atunci, bucuria călătoriei. Scurtele excursii cu clasa se consumaseră cu hârjoneli şi cu libertăţi de limbaj ale băieţilor din clasă, bucuroşi că nu sunt cu părinţii. El era singurul din clasă cu ambii părinţi plecaţi la muncă în afara ţării. Nu era mare scofală dacă pleca de acasă. Bunicii îl lăsau să facă ce vrea, nu-l căutau prin buzunare după ţigări, putea să vină acasă la orice oră.

            În camera lui micuţă de bloc, pe care mama i-o amenajase în apartamentul închiriat încă de când venise după soţ, era un amestec de acasă de Sebeş cu acasă de Aosta. Cuvertura de pe pat, fotografiile cu bunicii şi cu el îmbrăcat în iepuraş la o serbare din clasa a doua, luate cu rame cu tot la plecarea ei spre Italia, macrameul de sub vaza de flori de pe raftul cu cărţi. Aici, pe raftul acesta, în limba română era doar Biblia. În rest, erau dicţionare, albume, cărţi pe al căror cotor de copertă scria în italiană, dar şi în franceză.

            Era Săptămâna Mare, părinţii urmau să aibă liber doar în ziua de Paşti, plus alte trei zile. Aşa că David o vedea pe maică-sa doar seara şi o oră petrecută pe fugă în pauza ei de prânz. Venea, se spăla pe mâini, încălzea mâncarea în cuptorul cu microunde (învăţase rapid să umble şi el pe la butoane), îi punea în farfurie şi se aşeza în faţa lui la masa din bucătărie. Aproape că nu băga nimic în gură. Se uita la el, dar fără acel control pe care îl simţea permanent când era mic. Se uita cu drag şi repeta din când în când: Te-ai schimbat.

            Mie nu mi se părea că mă schimbasem în vreun fel. Dar mama, da, era schimbată. Slăbise mult, purta haine care mi se păreau că seamănă cu cele ale fetelor din Alba Iulia. Faţa i se schimba, când tristă, când avea privirea învăluitoare de la Sebeş, când veselă aşa, fără motiv.

            Emilia reuşise să se angajeze la Serviciul social al Primăriei cu jumătate de normă, după o experienţă de badanda destul de dură ca program, unul nenegociat la început. Nu a trecut exclusivitate de activităţi personale în cele două ore libere, de la 3 la 5 după-masa. Aşa că bătrânul îi dădea sarcini suplimentare, cumpărături, haine la curăţătorie, stări de rău ivite din senin, exact când ea se pregătea să iasă pe uşă. Degeaba a încercat o renegociere cu fiul acestuia. Parcă insistenţele ei mai mult îl îndârjiseră. Îşi aminteşte că, făcându-se vară, fiul bătrânului, fost primar în Aosta, o anunţă de pe o zi pe alta că vor urca pentru două săptămâni la munte. „Că aici unde-om fi?“ se plânse ea soţului, odată ajunsă acasă.

            A văzut a doua zi că muntele nu era totuşi Aosta. Cu o maşină care nici măcar nu era 4 × 4, încărcaţi cu bagaje, ieşiră din şoseaua care se îndrepta spre tunelul de trecere în Elveţia şi începură să urce pe un drum, ce-i drept asfaltat, foarte îngust, în curbe în ac de păr succesive, fără parapeţi, luate apăsând pedala de viteză ca să nu ţi se oprească motorul exact în curbă şi claxonând pentru eventualele maşini aflate în coborâre. Emilia se gândea cu groază ce se putea întâmpla dacă se vor întâlni cu maşini aflate la coborâre. S-au întâlnit doar cu două şi de fiecare dată a scos un mic ţipăt concomitent cu strânsul involuntar al fundului, de parcă posteriorul comprimat ar fi micşorat la rându-i lăţimea maşinii. Deşi în vale, din când în când, se vedea toată Aosta, Emiliei nu îi venea deloc să se bucure de privelişte. Abia aştepta să ajungă în satul de munte cu doar câteva case din piatră, şase, după cum avea să numere Emilia, şi o biserică. Cătunul se numea Blavy şi, după cum preciza placa de pe o casă, se afla la 1474 de metri altitudine. Abia după vreo trei zile de ciudă, frustrare, sentiment apăsător de izolare şi nevoie permanentă de picoteală, începu să se adapteze şi să întârzie mai mult pe afară. Lemn şi piatră. Mai ales piatră. Pereţi de piatră, acoperişuri din dale de piatră. Orice alt acoperiş nu ar fi rezistat vântului puternic din timpul iernii. Singurul loc cât de cât plat şi ceva mai lat pentru a putea întoarce maşina era curtea bisericii. De acolo se vedeau păşunile irigate vara din izvoare captate, astfel că, în ciuda versantului sudic al muntelui şi a soarelui puternic, iarba nu se usca, iar vitele aveau burdihanele pline în permanenţă. Seara făceau focul cu lemnele aduse de sub scările de la intrare, fiindcă, odată întunericul lăsat, temperatura cobora, de la 20, 22 de grade cât era ziua, la trei, patru grade. Fiul bătrânului, fostul primar, pregătea o expoziţie, fiindcă se apucase de pictură. Mai toată ziua era cu şevaletul în dreptul fântânii. Piciorul drept, cu care şchiopăta vizibil când era grăbit, rămânea lângă scaun, în timp ce stângul era ridicat pe trunchiul de copac scobit, pe post de jardinieră. Emiliei îi plăcea ce picta fostul primar. Atât cât se pricepea ea (în studenţie, nu lipsea niciodată de la celebrele expoziţii bilunare de la galeriile Filo), privea peisajul de pe şevalet şi i se părea că lumina de afară se prelungeşte în tablou. Da! Cel mai tare o impresiona lumina redată de pictor. În acel an de adaptare la viaţa din Italia, cu puţină viaţă personală, cu obligaţii şi acasă, fiindcă dorea ca soţul ei să simtă că are grijă de el, aproape că nu avusese timp să se uite în oglindă. La coafor nu mai intrase de când plecase din ţară. Pensat nu, cremă pe faţă nu, unghiile doar tăiate scurt la mâini şi la picioare. Mânca biscuiţi în permanenţă. Devenise dependentă. Paste şi biscuiţi. Biscuiţi şi paste. Fermoarul pantalonilor cu greu şi-l mai închidea.

            La munte însă, locuitul zi şi noapte cu doi bărbaţi străini, chiar dacă unul avea handicap fizic, iar celălalt urma să împlinească 82 de ani chiar în acele zile, timpul liber de seara, fiindcă nu mai avea obligaţiile familiale pe cap, au făcut-o să aibă răgazul să se uite mai cu atenţie în oglinda de pe uşa dulapului din camera ei. Nu îi plăcea ce vedea: un bust îngroşat, un spate puţin adus, faţă aspră, riduri vizibile din cauza soarelui puternic de munte ce îi bronzase faţa, aşa, cu pielea din jurul ochilor încreţită, fiindcă nu îi trecuse prin minte să îşi aducă ochelari de soare. Expresia feţei ei i se părea străină. O peliculă de umilitate, de solicitudine, de camuflat nemulţumiri era aşternută pe faţa care se uita în oglindă. Cine sunt eu? Cine mai sunt eu? 

Fragmente din romanul, aflat în lucru, Par course 

Mariana Gorczyca

La muncă, în Italia

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)