Conversaţii cu Ovidiu Pecican

Marta Petreu: Dragă Ovidiu, eşti văzut pe străzile Clujului, mergând agale şi neobosit, cel mai adesea cu doamna Amalia Pecican. Pari un om fericit. Despre ce vorbiţi în timp ce umblaţi de la un capăt la altul al oraşului? 

Ovidiu Pecican: Dragă Marta, cu câţiva ani de zile în urmă, pe vremea când locuiam nu foarte departe de viaductul care sfidează cu prezenţa lui gâlma înverzită ce adăposteşte, de câteva sute de ani, fostul convent romano-catolic Cluj-Mănăştur – cunoscut şi sub numele de Calvaria –, mânat de lipsa de bani, de surplusul de kilograme şi de nelinişti specifice, obişnuiam să parcurg distanţa până la universitate pe jos, nu tocmai în grabă. Pe lângă beneficiile şi clarificările ce se pot deduce din cele enunţate deja, această traversare avea şi alte avantaje. Întreţinea, zic eu, cel puţin în interiorul ritmurilor mele cotidiene de viaţă, ritualul plimbării pentru care profesorul meu, regretatul academician Pompiliu Teodor, avea un adevărat cult. (Îl deprinsese în vremuri aspre, de dictatură ideologică, când îl însoţea, uneori, pe Lucian Blaga, pe străzile burgului nostru, şi când drumurile i se intersectau cu traseele rectorului Constantin Daicoviciu de atunci, care îl simpatiza şi îl proteja oarecum pe tânărul ameninţat cu expulzarea din viaţa cărturărească pe care o iubea, ca urmare a originilor „nesănătoase“, burgheze ale familiei sale… Vor fi fost vremurile acelea dure, ameninţate de descinderile nocturne ale Volgilor negre pe la casele intelectualităţii României interbelice, dar altminteri, pe atunci, fluxul neîntrerupt al autovehiculelor de astăzi nu sufoca arterele Clujului, iar trotuarele nu erau încă invadate de tinichelele caroseriilor, zădărnicind plimbarea. Şi mai exista încă şi un anume stil de viaţă, în cadrul căruia siestele, vizitele la prieteni, plimbările agale, prin parcul oraşului sau pe actualul bulevard al Eroilor, făceau deocamdată parte dintr-un anume savoir vivre al lumii bune a oraşului…) Şi mai era şi bucuria descoperirii la pas a arhitecturii locului. Când mărşăluieşti relaxat, oprit la stopuri în aşteptarea luminii verzi, când te refugiezi, continuând să mergi, de pe o parte pe cealaltă a unei străzi, în căutarea umbrei, vara, sau a streaşinilor mai ample care să te protejeze de ploaie, toamna şi primăvara, ai răgazul şi ocazia de a… vedea. Descoperi dintr-odată structura de… roman a peisajului urbanistic care, la Cluj, cel puţin, este fascinant, are magherniţe cu parter înalt şi un singur nivel, de prin secolul al xviii-lea, şi palate nobiliare cu blazoane şi etaje, în scuarul principal al urbei, cuprinzând şi cartiere muncitoreşti de căsuţe interbelice, cu curte şi grădină, aproape nişte gospodării transilvănene rurale, propunând şi minunea de intersecţie cu nu mai puţin de şapte străzi… Cobori şi urci, urci şi cobori – mult mai uşor cu pasul decât cu bicicleta –, dai de blocuri socialiste pe care le poţi data aproximativ, ca aparţinând perioadei Dej sau timpului celui dintâi sau celui de-al doilea Ceauşescu, observi năpustindu-se asupra ta cartierele-dormitoare cu cetăţile lor lungi, fumurii, caracteristice megalomaniei dictaturii, prin zona pieţei Mărăşti, şi cauţi urmele dispărute ale bătrânului Hochstadt, unde îşi aşezase odinioară haiducii singurul principe transilvan născut aici, István Bocskai, admiri ctitoria nobililor Apor şi convictum nobilium unde, în studenţia mea, Călin Nemeş dădea one man show-uri în curte, iar noi mergeam la clubul studenţesc al domnului Braşoveanu să vedem filme video, precum faimosul Gandhi al lui Attenborough…

          Sunt istorii peste istorii, biografii şi legende cărora pasul simplu le face loc şi timp în timpul şi locul tău interior. Numai aşa poţi pricepe, de pildă, tot ce a însemnat modul de a medita al filosofilor de dinainte de industrializare. Mult înainte de aceasta, în clasicitatea greacă, Socrate, Platon şi Aristotel îşi însoţeau – dacă nu îşi provocau – gândul pus în vorbire păşind, aşternând călcătură după călcătură, mişcând un picior după altul, într-un ritm numai al lor, potrivit derulării înlănţuirilor de raţionamente. (Cine a privit Atena de pe Acropole ştie la ce mă refer, fiindcă pe înălţimea aceea stâncoasă nu poţi păşi chiar oricum…) A fi pedestru însemna şi un mod de măsurare la propriu a lungimii unei interogaţii şi, eventual, a unor propuneri de elucidare, nemaipunând la socoteală exersarea musculaturii proprii şi testarea fidelităţii companionilor, a căror oboseală psihică putea fi anunţată sau însoţită de nevoia de a se aşeza câteva clipe sau chiar de a abandona, sub vreun pretext oarecare. Şi tot aşa îmi spun că trebuie să se fi petrecut lucrurile şi mai târziu, când Pascal şi Descartes discutau soluţiile posibile la probleme de matematică şi fizică prin Place des Vosges şi pe străzile cartierului parizian Marais…

          Parcurgând astfel Clujul, împreună cu Amalia – dar, ocazional, şi cu prieteni şi cunoştinţe diverse –, am constatat că, din capătul căii Floreşti şi până la Selgros nu îţi ia mai mult de două ore, două ore şi jumătate (cu popasul din centru, la un pahar de apă minerală sau o cafea) şi că deci, cu toate pretenţiile sale de metropolă regională – cel puţin în parte justificate –, acest oraş rămâne la îndemâna pietonilor potenţiali, chiar dacă majoritatea clujenilor ignoră acest lucru. De la est la vest sau de la vest la est, odată stabiliţi de tine însuţi timpii necesari pentru a ajunge de ici colo, îţi recâştigi independenţa, nu mai aştepţi ca un neajutorat în staţii de autobuz sau tramvai şi nu mai intri în panica dibuirii unui taximetru liber. Acest exerciţiu îţi conferă o distincţie particulară, pe care folosirea, uneori abuzivă, a mijloacelor de deplasare motorizată tinde să ţi le şteargă şi din viaţă, şi din memorie. Şi, mai ales, îţi restituie sensul exact, la scară umană, individuală, al relaţiei dintre spaţiu şi timp, dându-ţi o idee despre unitatea obiectivă – dar şi subiectivă – de apreciere a lungimii, duratei şi… „intensităţii“ unui parcurs.

          Pentru cei comozi – mă număr printre ei, culmea! –, ideea de a te deplasa cheltuind din timpul şi caloriile personale pare un soi de asceză, chiar dacă nu e. De fapt, câştigi, cum spuneam, o groază de lucruri pe care nu le-ai fi bănuit, făcând asta. Prin­tre altele, aşa mi-a venit ideea unui ghid al oraşului care să îi îndrume pe vizitatorii aflaţi în trecere prin târg, care s-au aşezat pe câte o terasă anume şi, de acolo, în răgazul consumării unei beri, ar dori să desluşească oferta turistică din proximitate. Ceea ce poţi vedea în Cluj chiar şi de la masa unei terase plasate în piaţa Muzeului sau lângă podul de peste Someş care inaugurează str. Horea este mult şi important. Şi câte asemenea locuri mai sunt…

          Drept care şi bogăţia discuţiilor e pe măsură, atunci când preocuparea de a ocoli carcase, „fuzelaje“ de autoturisme aşezate oblic în faţa ta nu ajunge obsesivă, obligându-te la o deplasare caracteristică strecurării pe potecile unui munte prăpăstios…

          Să recunoaştem că luxul plimbărilor, şi încă alături de persoana iubită, tihna răgazurilor în cuprinsul unui program, altminteri, încărcat, bogăţiile interioare şi exterioare pe care periplul prin arhitectonica citadină le scoate la iveală, dialogul şi complexităţile lui alimentate de privirea vie şi de participarea olfactivă la realitatea străzilor, toate împreună recompun o fărâmă de fericire. Una desfăşurată pe coordonate naturale ce implică şi dimensiuni fizice, şi fiziologice, şi psihologice; ba chiar şi metafizice, la o adică... Depinde numai de noi ca ea să fie recurentă…

 M. P.: Ai devenit un fel de emblemă a Clujului, aproape că nu este eveniment cultural fără tine. Spune-mi dacă investiţia asta de generozitate şi entuziasm merită. Alţii au păţit-o, de-aceea întreb... 

O. P.: Să fie adevărat ce spui? M-aş bucura, deşi nu cred că am chiar popularitatea pe care mi-o atribui, fiindcă mi-am dorit să vin la Cluj încă de pe vremea când nu cunoşteam decât din auzite atmosfera de aici. O verişoară a tatălui meu, singura studentă din generaţia anterioară care se născuse în familia noastră, Neli Turcu, povestea fastuos despre studenţie şi Grădina Botanică (pe aceasta din urmă mi-o imaginam ca în desenele animate şi în serialele sf, cu o faună crescând vizibil, de la o clipă la alta, invadând cu specii misterioase şi fructe rare întregul spaţiu care îi era destinat, coastă de deal şi sere, revărsându-şi farmecul asupra întregii aşezări), despre ritualurile bahice estudiantine în grădina Boema – ce film s-ar putea face, chiar mâine, printre bălăriile de după grilajul porţii acestui alt palat nobiliar ignorat, lăsat în paragină chiar în centrul Clujului! –, despre uluitoarea bibliotecă prin care s-ar strecura umbra prinţesei Wesselényi, împătimită de lecturi chiar şi după moarte (legendă fără bază istorică, dar foarte vie, totuşi)…

          Eram, de-acum, aproape un absolvent de liceu când am poposit, împreună cu o echipă întreagă de colegi de clasă condusă de dirigintele nostru, pentru prima oară la Cluj. Am fost cazaţi în internatul Liceului Armătura şi m-am grăbit, de mână cu fata pe care o îndrăgeam pe atunci, să o întâlnim pe verişoara ei, studentă la Istorie-Filosofie – ne pregăteam amândoi să dăm examen de admitere acolo, dar fiecare îşi alesese o altă secţie –, împreună cu colegii acesteia, la o bere… A fost o seară de neuitat, îmi amintesc că în piaţa Mihai Viteazul hala agroalimentară nu se construise încă, iar după blocul Republica urma un spaţiu mare, aşternut cu tarabe… Am colindat şi cutreierat câteva cârciumi unde am făcut mai mult figuraţie, atent la discursul foarte articulat al tinerilor viitori profesori, absorbindu-le vorbele şi gesturile ca un burete ţinut prea mult în soare.

          Iar pe urmă am tot dat admiterea până când, în cele din urmă, am izbutit. Nu-mi venea să cred că, în fine, se întâmplase. Visam Clujul, nu doream altceva, în oraşul meu natal exista o întreagă mitologie despre acest oraş de căpetenie al Transilvaniei care, nu încăpea discuţie la acest punct, era capitala însăşi a provinciei, adică cea mai importantă aşezare urbană a României. În ochii mei aşa a şi rămas… N-aş putea spune însă, dincolo de aceste lucruri, cum mi-a intrat Clujul atât de profund în sânge, sub unghii, cum mi-a stăruit atâta timp pe limbă gustul lui, cum de mi-am întipărit aşa de tare, deşi cumva fără voie, imaginile lui caracteristice în inimă… Un lucru e sigur: cu mine acest oraş a fost incredibil de generos. Mi-a dat mai mult decât puteam sau îndrăzneam să doresc: un mentor (pe care l-am pomenit deja), profesori de mare calitate, cu care m-aş înfăţişa oriunde în lume fără jenă, sentimentul foarte britanic că aparţin unui corp academic de elită, certitudinea bunei şcoli de rang universitar. Şi, peste toate celelalte, mi-a oferit şansa de a mă forma ca scriitor aici, printre ceilalţi colegi de vocaţie, în ateliere extraordinare care se numeau revista şi cenaclul Echinox, revista şi cenaclul Napoca universitară, cenaclul lui Titel Zărnescu de la Tribuna, precum şi, după revoluţie, posibilitatea neaşteptată de a face parte din prima redacţie a revistei Apostrof. În 1990, tot aici am debutat, la „Dacia“, cu un roman propriu – graţie lui Mircea Opriţă şi Vasile Igna, admirabili scriitori şi editori –, iar în 1994 aici am ajuns membru „cu acte în regulă“ al Uniunii Scriitorilor.

          Am primit din partea Clujului şi a clujenilor şanse şi prietenii pe care nu-mi vor ajunge anii, oricât de mult aş trăi, să le onorez cum s-ar cuveni. Cu orgoliu am refuzat, de aceea, ideea de a mă înrola în vreun program doctoral altundeva decât în locul unde îmi dobândisem diploma de absolvire. Sunt consecvent cu opţiunile mele şi, în măsura în care Clujul academic este reprezentativ pentru cariera mea, m-aş bucura să ştiu că şi aceasta, la rândul ei, ar putea fi, măcar întrucâtva, reprezentativă pentru Cluj. Din acelaşi motiv m-am mutat aici cu totul, „cu cai şi bagaje“, cum se zice, făcând din acest oraş un loc al meu.          Înainte de 1989 era greu de visat aşa ceva, oraşele mari fiind închise în calea intelectualilor fără relaţii sus-puse.

Nu cred că sunt o „emblemă a Clujului“, dragă Marta. La drept vorbind, nu aş avea de ce. Colaborez cu plăcere la felurite proiecte şi publicaţii, cu publicişti notabili, „pe hârtie“, în sfera audiovizualului, dar pentru mulţi asta pare o ofensivă continuă a mea, un asediu ieşit din ţâţâni, deşi nu este decât un stil de viaţă, o ritmare a propriei munci şi un mod de a răspunde constrângerii pasiunilor mele.

          Când sunt invitat să particip la o lansare de carte sau un vernisaj o fac, cel mai adeseori, pentru a onora invitaţia, nu pentru că m-aş pricepe mai mult decât alţii. Ca unul păţit, rămas de atâtea ori în viaţă singur pe câte un meterez, ştiu că atunci când un artist iese în arenă, e important ca el să simtă alături un umăr. Nu ascund că aceasta este şi una dintre modalităţile în care socotesc că mi-aş putea achita parte din datoriile către acest oraş primitor şi elegant, cu o vechime redutabilă, şi totuşi în plină emergenţă.

          Am cunoscut câteva figuri emblematice pentru geografiile spiritual-culturale ale Clujului, de-ar fi să-i amintesc numai pe profesorul meu Pompiliu Teodor, pe criticul literar Mircea Zaciu, pe soţii Ioana Em. şi Liviu Petrescu, pe cei trei corifei de la Echinox (formula „clasică“ Jean Pop – Marian Papahagi – Ion Vartic). Astăzi chiar, Clujul geme de inşi extraordinari, şi dacă am putut începe, de la o vreme, să îi invit în spaţiul televizat al unor emisiuni culturale de care m-am ocupat sau mă ocup, graţie mai întâi lui Cătălin Condurache, iar mai pe urmă lui Romeo Couţi, a fost pentru că a trece indiferent pe lângă asemenea persoane ar însemna să lăsăm în penumbră una dintre cele mai colosale bogăţii pe care oraşul – şi Transilvania – le poate etala. Într-un anume sens sunt, cred, un gură-cască. Îmi place să întreb, să ascult, să încerc să pricep câte ceva din vremurile astea, punându-i pe cei care deţin răspunsurile să mi le împărtăşească. Ridic, precum se întâmpla în Diavolul şchiop al lui Lesage, acoperişurile de pe clădiri şi privesc ce face fiecare; cu diferenţa că eu îi invit şi pe toţi privitorii emisiunilor mele să contemplăm împreună extraordinara diversitate a performanţelor omului de alături, cu care ne intersectăm pe stradă… Cred că asta nu scapă multora şi, împreună cu alte trăsături – spiritul ludic, printre ele –, îmi conferă un soi de profil inedit, mai degrabă amuzant sau iritant, nu neapărat simpatic, însă vizibil, oricum.

          Fiindcă am învăţat mult în felul acesta (uneori mai mult decât din cărţi şi, în mod sigur, nu o dată, mai interesant, ca tot ceea ce este viu, inedit şi surprinzător), nu cred că e o investiţie fără rost. Arhiva filmărilor şi înregistrărilor audio pe care le-am făcut în timp cred că va permite cândva înţelegerea directă şi pasionantă a culturii române din aceşti ani (fiindcă invitaţii mei sunt şi din afara Clujului). Ea se înscrie printre alte arhive ale aceluiaşi timp al nostru, cea a lui Iosif Sava, a Eugeniei Vodă, a lui Cristian Tabără sau a lui H.-R. Patapievici.

          Sunt multe neajunsuri, tracasări, dezamăgiri şi insatisfacţii, ele nu au cum să nu survină şi, după o vreme, devii, vrei – nu vrei, un moralist destul de sceptic, chiar dacă improvizat. Dar nu regret deloc investiţiile de timp şi energie în aceste peripluri printre oameni, mai ales că am norocul unui soi de robusteţe care îmi barează calea spre pesimism şi mizantropie.

 M. P.: Istoric – cu contribuţii pe mai multe epoci –, prozator, din când în când poet, ziarist. Ne caracterizează oare vocaţia enciclopedică, ai vreun model românesc în cap? Poate mult iubitul tău Hasdeu?  

O. P.: Hm. „Mult iubitul meu Hasdeu“ este departe de a fi unul dintre preferaţii mei din cultura română. Îmi place mai mult Slavici, care a avut tenacitatea să îşi încheie studiile universitare şi care, cel puţin, avea „prostul“ obicei de a duce până la capăt ceea ce începea.

          Trebuie să înţelegi foarte bine asta, Marta Petreu, ca exploratoare păţită a culturii noastre, fiindcă numai la noi am impresia că lumea se aşteaptă ca atunci când scrii despre cineva să fie vorba despre o persoană cu care ai afinităţi, pe care – eventual – o chiar venerezi şi pe care ar fi, pasămite, obligatoriu să o lauzi. De fapt, cred că monograful are un interes ştiinţific faţă de personajul ales drept obiect al cercetării. Dar etica cercetării nu presupune prizonieratul exploratorului în raport cu subiectul. Singura obligaţie sine qua non a cercetătorului este să încerce să înţeleagă ce se petrece în biografia şi opera insului studiat (observă, te rog, că nu izolez opera de viaţa celui care o produce, pariind pe abordarea lui Schleiermacher).

          Monograful nu este nici un predicator care îşi moralizează post-mortem „victima“, nici un adulator din posteritate, silit să îi justifice acesteia toate gesturile, şi mai ales pe cele contestabile. A pricepe asta va constitui pentru cultura noastră un mare examen de maturitate. Nu există niciun impediment în a alege ca ipoteză de lucru aserţiunea – discutabilă – conform căreia Ramses al ii-lea a fost un ins banal şi fără merite istorice sau cea că înţeleptul Solomon era un depresiv care făcea pe deşteptul şi spunea numai truisme. La noi, singurul care a încercat în trecut această formulă a fost Eugen Ionescu, scriind despre viaţa şi cariera scriitoricească a lui Victor Hugo. Hugoliada este, de altfel, cea mai sclipitoare monografie sau, dacă vrei, cel mai izbutit şi sprinţar, sclipitor, roman nonficţional şi biografic scris de cineva din România.

          Pe această linie, a demontării mitologiei extatice din jurul unui personaj, mi se pare că ai mers şi tu, mai recent, scriind despre Mihail Sebastian în lumina sentimentelor adânci de admiraţie şi recunoştinţă pe care acesta le avea pentru mentorul lui, filosoful Nae Ionescu. Tânărul Eugen Ionescu a beneficiat însă, la vremea lui, de avantajul unei societăţi care, chiar confruntată cum era cu extremismele, beneficia de cel puţin un secol de educaţie burgheză, fiind mai flexibilă şi mai atentă cu limitele expresive ale rejectării preopinenţilor. Pe Ionescu l-a premiat Tudor Vianu pentru Nu, tocmai volumul în care zeii literaturii române contemporane erau… ridiculizaţi. Aşa se explică, poate, de ce neterminatul lui op despre Hugo a fost receptat, la publicarea lui în presa culturală, fără seisme majore. În plus, să nu uităm asta, cu totul altfel ar fi arătat, poate, lucrurile dacă volumul apărea în Franţa, unde Victor Hugo era valoare de panteon. A-l trata pe Sebastian aşa cum ai făcut-o era, cred, o cutezanţă mult mai mare în raport cu mentalitatea curentă a criticilor noştri, şi asta s-a văzut nu doar din faptul că ai stârnit un cor prelung de proteste şi recriminări, ci şi din aceea că ai publicat deja două ediţii din volumul respectiv.

          Există şi alte tipuri de monografii, după cum şi alte forme de impact public. De curând s-a umplut de… elogii un tânăr critic din cale afară de aspru şi de dispreţuitor cu cărţile care nu îi plac, dar care a debutat cu un cărţoi enorm, cam indigest, despre un mare critic. Doasca, nu lipsită de erudiţie şi de verbiaj, i-a complexat pe destui colegi critici şi eseişti literari, stârnindu-le aplauzele fără limită. S-a văzut cu acest prilej că, vorba americanilor, size matters – că, adică, mărimea contează –, mai cu seamă când pretinzi că aplici literaturii metode preluate din… filosofia analitică. În mod evident, intenţia era, de astă dată, copleşirea prin amploare, „înstăpânirea“ simbolică asupra „divinului critic“… Şi uite că strategia a izbutit, deja i se ridică zelos simpatice temple şi locuri de pelerinaj. Încurajat astfel, junele coleg va produce, poate, data viitoare, despre următorul subiect abordat, două tomuri în loc de numai unul, ambele şi mai groase decât cel la care mă refer, ştiind de acum cu certitudine că într-o cultură piramidele se contemplă de la distanţă, iar reacţia la ele este un ţâţâit admirativ din buze, un bun substitut pentru nedumerire.

          Cu Hasdeu, în cazul meu, a fost un test. Dintr-un motiv care îmi scapă, în anul i de studenţie, istoricul Pompiliu Teodor, de la care învăţam cum se judecă operele istoricilor – o critică literară aplicată narativităţii istoricilor care se ascunde sub numele de „istoria istoriografiei“, deşi are şi o marcată latură metodologică –, mi-a spus într-o zi, după mai multe discuţii de seminar şi ştiindu-mă cu pasiunea scrisului literar, că este convins că iscodirea operei de istoric a lui Hasdeu ar fi un subiect potrivit pentru mine. Felul în care a formulat asta, pe când era încă mult prea devreme pentru a şti dacă e adevărat sau nu ce îmi spunea, „Tu poţi să o faci!“ (de parcă, vezi Doamne, numai eu eram în stare, alţii nu ar fi putut), mi-a dat de gândit. Dacă profesorul credea aşa… Am început deci să citesc, momit şi de preţioasa introducere a lui Mircea Eliade la ediţia interbelică în trei volume a operelor hasdeene, şi m-am înfundat tot mai mult în atelierul acestui savant şi literat mai mult sau mai puţin ignorat, pe atunci, sau valorificat numai pe bucăţele (existau monografii despre jurnalist şi filolog, dar nu şi despre istoric!). După facultate am continuat asiduu să aprofundez cunoaşterea acestei figuri, cam instabile şi irascibile pentru gustul meu, şi destul de egolatră, de oportunistă, de arogantă, care către sfârşitul vieţii, în etapa spiritistă, ieşea cu totul din cadrele creibilităţii… Am nenumărate rezerve privitoare la acest totuşi uluitor, expresiv şi intuitiv erudit om de talent al secolului al xix-lea românesc. Teza mea doctorală, împărţită în două volume – din motive de costuri editoriale –, propune o lectură textuală şi contextuală a operei istorice a lui Hasdeu, nimic mai mult. Există însă un mare hasdean în viaţă, iar acesta este Ion Oprişan, monograf şi editor devotat al lui Hasdeu, care a mers mult mai departe decât aş fi fost eu dispus să o fac în explorarea prinţului Petriceico-Hasdeu, născut Tadeu, descins la Iaşi ca… Dieudonné, dar cunoscut de toţi ca Bogdan.

          Despre tradiţia enciclopedică în cultura noastră se întâmplă să fi scris, cu entuziasm, însuşi tânărul Eliade, în textul introductiv la ediţia Hasdeu deja menţionată. Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu, Iorga sunt nume ilustrative pentru ea, în viziunea ze­losului editor interbelic. Ar fi vorba despre un enciclopedism care ţine de vocaţia şi curiozitatea personală nedomolită a fiecăruia dintre cei pomeniţi – şi a altora, precum Blaga –, dar şi de efectul unui complex psihologic: acela că în cultura noastră sunt etape de dezvoltare care ar trebui recuperate din mers.

          Mai recent însă au apărut autori şi cărţi unde ideea că atitudinea de uomo universale prezentă la unele mari nume de la noi trebuie respinsă, pe fundalul dominaţiei ideii de cultură generală încropită în siajul Franţei sec. al xviii-lea şi al xix-lea (imitaţie sau sincronism, aşadar), unde culturii literare îi revine un rol privilegiat, pare una centrală. Cel care înţelege să refuteze această configuraţie culturală este un fizician devenit filosof, eseistul H.-R. Patapievici, pledoaria Domniei Sale fiind în favoarea dezvoltării culturilor specializate, asiguratoare ale ieşirii din minorat.

          Nu îi împărtăşesc viziunea, măcar pentru motivul – consemnat şi de el – că fără cultură generală, specializările înguste pot instala (sau restaura), paradoxal, o nouă epocă de barbarie. Am o altă explicaţie a acestor „recolte“ de universalism şi orienta­re culturală plurală. Spiritele care se simt provocate din mai multe direcţii şi au energia şi înzestrarea necesară de a răspunde acestor provocări o fac din instinct sau dintr-un simţ al datoriei; uneori şi dintr-o încredere de sine ce aduce a megalomanie.

          Problema culturii noastre nu este însă orientarea în mai multe direcţii, ci ieşirea din îngustimea procesării acestei realităţi. Să vedem ce se va întâmpla în anii care urmează, în acest sens, pentru că tot mai mulţi tineri au socotit potrivit, în anii de după căderea restricţiilor comuniste, să urmeze mai multe facultăţi, mai multe programe masterale şi chiar să achiziţioneze două ori chiar trei doctorate. Nu toţi aceşti oameni sunt dezorientaţi sau superficiali achizitori de diplome, după cum nu toate aceste grade de profesionalitate au fost dobândite în aceeaşi universitate ori în aceeaşi ţară. Din pricina inflaţiei unor diplome „prin corespondenţă“ ori cumpărate/eliberate „la kilogram“ nu poţi pune, decât din îngustime, la îndoială toate diplomele. Timpul va evidenţia în ce măsură competenţele şi bunele practici în mai multe teritorii artistice şi ştiinţifice împlinesc sau dezorientează o persoană.

          Cred că în cultura noastră, ca şi în educaţie, ambele atacate din numeroase direcţii astăzi, puse la îndoială de mulţi dintre membrii unei comunităţi angoasate şi grăbite să „recupereze“ prestigiul şi bunăstarea care socoteşte că i se refuză, se produce chiar în timpul vieţii noastre o redimensionare care înseamnă şi o creştere în complexitate. Enciclopedismul nu este desuet decât atâta timp cât rămâne mimetic şi mecanic asumat. Dacă el răspunde unor nevoi interioare autentice, în fiecare dintre manifestările sale va aduce ceva cu un sunet neartificial, propunându-se constructiv. La noi tocmai acesta este cazul. După cum ştia şi arăta încă Lovinescu, românii au încercat să se racordeze la curentele de idei şi artistice europene în modernitate, deşi – adaug eu – nici în lumea goticului nu erau rupţi de Occident şi de orizonturile lui culturale.

          A existat totuşi, în intervalul dintre sec. al xvi-lea şi al xix-lea, şi o modernitate turcocratică la noi; consumată, adică, în interiorul şi după tiparele influente (pentru că propulsate politic şi economic) ale Porţii otomane. Exemplul prin excelenţă de reuşită în interiorul acestora este, pentru Ţara Românească, Udrişte Năsturel, autorul preocupat de o resurecţie a slavonismului cultural în spaţiul românesc, unde limba vorbită începea să domine cultura scrisă, slujbele religioase ortodoxe şi înscrisurile oficiale. În Moldova, cel mai strălucit reprezentant al formulei respective rămâne beizadeaua Dimitrie Cantemir, autor de muzică şi teorie muzicală în limba turcă. El se „occidentalizează“ în mod decis mai ales după episodul domniei lui secunde din Moldova anului 1711. În orice caz, decuplarea de la Occident a însemnat cuplarea la turcocraţie, intrarea într-un alt tip de circuit de valori (privilegierea înţelepciunii în locul filosofiei, de pildă, este unul dintre fenomene; înlocuirea vogii picturii parietale cu dantelăria decorativă de la Trei Ierarhi din Iaşi este altul; etc.).

          Astăzi încă, ne resimţim de pe urma acestei duble, contradictori, modelări. Multe dintre manifestările pieţei noastre cărturăreşti şi artistice poartă urmele apăsate ale acestei formule duale. Ceea ce în ochii unora dintre intelectualii noştri este o victorie, în ochii altora apare ca fiind evidenţa unui eşec. Pentru cineva enciclopedismul este semnul excelenţei, pentru altcineva el apare ca manifestarea unei incapacităţi de a adânci, de a aprofunda, ca o risipire pe orizontalele culturii… În timp ce unii aplaudă praporii lui Horia Bernea sau reprezentările încremenite ale lui Oravitzan – formulă alunecând spre joncţiunea dintre sacru şi decorativ –, alţii apreciază viziunile occidentalizante ale lui Vladimir Zamfirescu, să zicem, mărturisite de personajele donquijoteşti şi de grundurile lui flamande.

          Ar mai fi şi argumente de natură sociologică, ţinând de redefinirea pieţei valorilor materiale şi spirituale în spaţiul nostru cultural după căderea comunismului. Prăbuşirea vechii industrii româneşti, de tip stalinist, friabilitatea economiei capitalismului primitiv, dominat de baroni postcomunişti şi de moguli de carton proveniţi dintre aliaţii şi membrii vechilor structuri ceauşiste, anemizarea agriculturii şi zootehniei noastre şi restabilirea echilibrului demografic între urban şi rural (deci între patriarhal şi modern) după ce, o vreme, urbanizarea înclinase balanţa în favoarea modernizării, arată că tipurile culturale nu pot fi exclusiviste şi formulele din viaţa intelectuală sunt legitimabile prin variate istorii de viaţă şi prin medii diferite, dar complementare. În această lume complexă în care trăim aici, în România, enciclopedismul nu mărturiseşte un decalaj cultural, după cum nici specializarea nu înseamnă salt în viitor. Ambele formule sunt doar două tipuri de atitudini culturale care nu merg una fără cealaltă şi care, în loc să fie în competiţie, depind una de alonja celeilalte.

          Cred că, dacă există vreun model românesc, atunci acela nu poate fi decât cel adaptativ-creativ în raport cu etern fluida situaţie de la noi, enciclopedistul din momentul „x“ devenind în momentul „y“ un specialist valabil în câmpul de interes cutare, unde este chemat să acţioneze. Nu altfel a fost Hasdeu însuşi, istoric când era o prioritate, folclorist mai apoi, filolog în al treilea rând, filosof spiritualist şi practician spiritist mai la urmă. Cât despre mine, nici vorbă de ceva cât de cât similar. Sunt un autor de texte în mai multe genuri, un scriitor cu o anume dexteritate şi stăpânind – mai mult sau mai puţin – mai multe moduri/coduri (înrudite între ele) ale spunerii/scrierii.

 M. P.: Cu ani în urmă, propuneai, în loc de lumea taţilor, lumea mamelor. Poţi să spui gândul tău secret? 

O. P.: Lumea românească este o lume patriarhalistă, în care bărbatul se manifestă competiţional şi agresiv nu numai în raport cu femeile, ci şi în raport cu alţi bărbaţi; îşi construieşte identitatea masculină ascunzând sau rejectând trăsăturile care îi par feminine – şi deci descalificante –, accentuându-şi fanfaron sexualitatea în chip machist şi optând pentru agresivitate verbală şi fizică, în minte cu modelul masculului „alfa“. Din acest punct de vedere, în România trăim într-o lume „spartă“, incompletă sau măcar dezechilibrată, în care şi masculinitatea se imaginează sărăcăcios, distribuindu-se în roluri simpliste, rudimentare, nu o dată. Unde te uiţi vezi numai prădători şi prăzi, călăi şi victime, călăreţi şi călăriţi… Iar femeile, care înseamnă nu doar coapse – deci sex şi maternitate – şi nici doar pântec şi sâni (adică hrană şi protecţie afectivă), rămân subestimate, subevaluate, exilate în multiple feluri din viaţa publică…

          Sunt decenii de când am realizat că n-am chef să trăiesc într-o lume astfel alcătuită, în care reflexul retragerii în arierplan a femeii este că pentru toate port răspunderea şi vina numai eu, de la bătutul cuiului în perete la procurarea resurselor de trai. Recunosc, nu sunt destul de abil pentru asta, după cum nu sunt nici dispus să plec capul în faţa vreunui şef cu apucături tribale, voios să îmi azvârle un os contra serviciilor şi adulaţiilor mele neobosite. Nu mai vorbesc de faptul că în cercul heterosexualilor – zonă totuşi majoritară – femininul înseamnă promisiune, miză, suport, parteneriat echitabil, dacă ar fi să enumăr doar valorile pozitive.

          Şi, ca să spun tot adevărul, îmi e tare dor de mama, de bunica, de surorile mele şi mă bucur că în familia mea nu sunt un bărbat singur, definitiv alungat în solitudine…

 

Interviu realizat de Marta Petreu

 

Interviu realizat de Marta Petreu

Conversaţii cu ... Ovidiu Pecican

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)