O asociaţie studenţească maghiară din Bucureşti

  

Péter Cseke

 

Cel interesat de istoria relaţiilor dintre gruparea din jurul revistei Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni] şi grupările de tineri intelectuali înrudite cu aceasta nu trebuie să uite nici de aşa-numita Diákosztály, secţia studenţească a Cercului „Ferenc Koós“ de la Bucureşti. Fondarea acestei secţii a coincis cu reorganizarea cercului clujean „Gábor Bethlen“ la Szeged, cu înfiinţarea Asociaţiei „Miklós Bartha“ de la Budapesta şi a Cercului „Sfântul Gheorghe“ de la Praga, un antecedent al mişcării intelectuale a maghiarilor din Slovacia, numită Sarló [Secera]. Organizatorii cercului din jurul Erdélyi Fiatalok au beneficiat, de la bun început, de ajutorul colegilor care se descurcau mai bine în capitală. Totodată, înfiinţarea atelierului spiritual de la Cluj i-a îndemnat la depunerea unei activităţi şi mai hotărâte pe membrii secţiei studenţeşti de la Bucureşti. Colaborarea celor două părţi a devenit cea mai strânsă la mijlocul anilor treizeci, dată până la care Sarló şi-a încetat deja activitatea, Asociaţia „Miklós Bartha“ şi-a pierdut importanţa de odinioară, iar legătura cu cercul din jurul Szegedi Fiatalok [Tinerii din Szeged] a devenit mai slabă (concomitent cu trecerea în prim-plan a activităţii artistice a lui György Buday), apoi a încetat.

Al cui nume îl purta însă, de fapt, asociaţia studenţească maghiară de la Bucureşti? Şi ce legătură a avut aceasta cu Bucureştii?

Ferenc Koós (1828-1905), născut la Reghin-Sat, fost membru al gărzii naţionale, apoi husar al lui Kossuth în perioada revoluţiei paşoptiste, a servit ca preot reformat la Bucureşti între anii 1855 şi 1869. Încă de copil, acesta a învăţat să aprecieze datinile, tradiţiile şi cultura celorlalte popoare din Transilvania, printre care românii şi saşii, iar în anturajul generalului Bem a conştientizat că idealul de libertate este capabil să unească vorbitorii unor limbi diferite. În perioada şederii sale la Bucureşti, Ferenc Koós a cunoscut viaţa şi istoria capitalei, iar cu ocazia călătoriilor sale în ţară s-a familiarizat şi cu starea societăţii româneşti contemporane. El nu numai că a întreţinut speranţa în emigranţii paşoptişti din Ţara Românească şi de la Bucureşti, ci i-a sprijinit efectiv. A întreţinut legături strânse cu generalul István Türr, iar Kossuth l-a inclus chiar şi în unul dintre planurile de răscoală ale emigranţilor. Din acest motiv, în 1869, Ferenc Koós se va vedea obligat să părăsească Bucureştii. Până atunci însă, a înfiinţat diferite asociaţii culturale maghiare şi, în acelaşi timp, şi-a înscris numele în istorie şi ca unul dintre cei mai importanţi precursori ai recunoaşterii comunităţii de soartă dintre români şi maghiari.

          György Beke, descoperitorul memorialiştilor de la Bucureşti, a fost cel care a atras ultima dată, la începutul anilor şaptezeci, atenţia asupra activităţii lui Ferenc Koós, prin publicarea scrierii sale autobiografice Életem és emlékeim [Viaţă şi amintiri]. În studiul introductiv, editorul volumului subliniază, printre altele, faptul că studenţii maghiari transilvăneni de la Bucureşti, din perioada interbelică, au adus contribuţia decisivă în ceea ce priveşte supravieţuirea moştenirii spirituale a lui Ferenc Koós. Aceştia i-au înscris numele pe faţada căminului studenţesc în care locuiau şi îi consultau opera ca pe o sursă istorică de cea mai înaltă valoare. Din această operă, ei au rămas cu ideea că, în situaţie minoritară, cunoaş­terea şi recunoaşterea culturii poporului majoritar şi a legilor ţării reprezintă un imperativ existenţial de neocolit, dar, în acelaşi timp, acest statut trebuie să permită şi un mod de viaţă în care sunt posibile păstrarea propriilor tradiţii şi transmiterea valorilor culturale.1

Potrivit relatărilor şi sondajelor apărute în paginile revistei Erdélyi Fiatalok, până în anii treizeci, numărul tinerilor maghiari care urmau studii de drept, comerciale, politice, medicale, farmaceutice, veterinare, arhitecturale, tehnice sau de arte plastice în capitală era în jur de trei sute. Cu alte cuvinte, cam fiecare al cincilea maghiar din România care urma studii superioare se afla la Bucureşti. Din relatarea lui Béla Abodi Nagy, viitorul pictor, reiese că, bunăoară, în anul universitar 1936-1937, cercul Diákosztály număra printre membrii săi tineri maghiari din judeţele Cluj, Trei Scaune, Ciuc, Turda, Mureş, Alba, Braşov, Someş, Hunedoara, Târnava Mică, Târnava Mare şi Sibiu, dar şi numeroşi studenţi din Partium şi Banat, iar din Muntenia şi din Bucovina, în total, zece membri.2

În memoriile sale, intitulate Más csillagon [Pe o altă stea], poetul şi prozatorul Ferenc Szemlér evocă acea zi posomorâtă de toamnă în care András Nagy, student la Medicină originar din Miercurea-Ciuc, l-a vizitat în mansarda plină de gândaci de pe strada Columbelor, unde stătea în chirie, anunţându-i că „ar fi timpul ca să ne strângem cu toţii“. Aceşti „cu toţii“ a însemnat, în acel moment, doar opt tineri care au absolvit deja primul an. „Ne-am sfătuit, am dezbătut şi am scris protocoale, până când, în sfârşit, am găsit soluţia. De parohia reformată din Bucureşti aparţinea şi o asociaţie culturală numită Cercul «Ferenc Koós», la care ne-am afiliat şi noi, înfiinţând secţia studenţească a cercului («Koós Ferenc Kör Diákosztálya»).“3

Relatarea din 1931 a lui József Szappanyos, redactată în baza protocoalelor întâlnirilor cercului, oferă o imagine mai nuanţată asupra începuturilor:

 

Organizatorii propriu-zişi s-au înscris în anul universitar 1923-1924, dar fără să fi ştiut unul de altul. Aceştia erau următorii: Boriska Nagy, András Nagy, Elemér Páll, Ferenc Szemlér, Dezsř Schmidt. Lor li s-au adăugat, în anul 1924-1925, Ede Themák, Ferenc Szücs şi István Mágori. La această dată toţi cei implicaţi au început deja să resimtă acut lipsa organizării şi căutau o soluţie, numai că lipsea fundamentul, şi anume familiaritatea reciprocă. Or, István Mágori, Ferenc Szemlér şi Ferenc Szücs au făcut primii paşi înspre rezolvarea acestei probleme, începând să frecventeze aşa-numitele întâlniri de miercuri seara ale Cercului de Tineret „Ferenc Koós“, proaspăt înfiinţat în sânul parohiei reformate din Bucureşti.4

 

La îndemnul lui Ferenc Szücs, student la Politehnică, András Nagy şi Ede Themák i-au vizitat pe preoţii reformaţi Sándor Nagy şi Béla Kányádi, care au primit cu bucurie ideea înfiinţării secţiei studenţeşti.

Din relatarea lui Szappanyos cunoaştem inclusiv statutul Cercului „Ferenc Koós“, împărţit meticulos în paragrafe:

 

1. Studenţii universitari maghiari din Bucureşti se vor înscrie în Cercul „Ferenc Koós“.

2. Pe lângă secţiile existente, pentru aceştia se va înfiinţa, cu caracter de comisie permanentă, secţia studenţească a cercului.

3. Cercul „Ferenc Koós“ cere, în schimb, ca fiecare membru al secţiei studenţeşti să se înscrie în cel puţin încă o secţie, după alegere.

4. În vederea gestionării problemelor administrative ale secţiei, secţia studenţească alege din rândul membrilor o comisie directoare, investiţi cu diferite titulaturi, potrivit funcţiei. Comisia directoare va delega, în calitate de membru cu drepturi depline, un reprezentant în comisia centrală.

5. În fiecare seară de joi, studenţii se întrunesc într-o şedinţă administrativă în spaţiul parohiei reformate.

6. Fondurile colectate de secţia studenţească şi donaţiile de care va beneficia constituie, în mod similar tuturor fondurilor Cercului „Ferenc Koós“, averea bisericii, dar vor fi administrate strict ca fond studenţesc şi nu vor putea fi folosite în alte scopuri decât cele studenţeşti, recunoscute în fiecare caz în parte ca atare de comisia directoare a secţiei.

7. În baza statutului Cercului „Ferenc Koós“, secţia studenţească nu poate dispune de avere proprie, dar, la fel ca şi celelalte secţii, va deţine un fond de credit separat în cadrul fondurilor bisericeşti, ca parte a cărora sunt administrate, de altfel, toate averile Cercului „Ferenc Koós“.

8. Comisia directoare a Cercului „Ferenc Koós“ se angajează să contribuie, în fiecare an, la o serată şi la un bal, organizate în beneficiul secţiei studenţeşti, încasările astfel realizate trecând în fondurile secţiei studenţeşti.

9. Altminteri, statutul Cercului „Ferenc Koós“ are un caracter obligatoriu în toate cazurile pentru membrii secţiei studenţeşti.5

 

Funcţia de preşedinte al primei comisii centrale a secţiei studenţeşti a îndeplinit-o, timp de trei ani, András Nagy, iar cea de secretar, Ferenc Szemlér şi Boriska Nagy, Ferenc Szücs şi Ede Themák fiind aleşi drept membri în consiliu. (Potrivit protocoalelor, în această funcţie au mai activat V. Fábián, B. Adorján şi O. Votchs, ale căror prenume nu am reuşit să le identificăm.) Datorită activităţii lor de popularizare a cercului, numărul membrilor a crescut deja în primul an la patruzeci şi şase. În acelaşi an, András Nagy şi Ferenc Szemlér adresează un memoriu contelui Gusztáv Károly Mailáth, episcopul romano-catolic din Transilvania, cu rugămintea înfiinţării unui cămin studenţesc maghiar pe lângă parohia romano-catolică din Bucureşti. În acelaşi timp, într-un alt memorandum, îl invită şi pe Elemér Gyárfás, membru în preşedinţia Partidului Naţional Maghiar din România şi senator din judeţul Ciuc în Parlamentul României, să susţină în faţa opiniei publice ideea înfiinţării unui cămin studenţesc maghiar la Bucureşti. Totuşi, în ciuda receptării favorabile a memorandumurilor, iniţiatorii au trebuit să se mulţumească cu simple promisiuni. Acest fapt se explică prin politica regăţeană a cercurilor oficiale maghiare. În primii ani, poziţia Partidului Naţional Maghiar în această privinţă era, în formularea preotului Sándor Nagy, că „studenţimea maghiară trebuie lăsată singură şi de capul ei, căci sprijinirea acesteia ar însemna că încurajăm tineretul maghiar să plece în şcolile superioare din Regat“.6

Întrucât studenţii nu se puteau baza nici pe ajutorul părinţilor, nici pe Comitetul pentru Ajutorarea Studenţilor al Partidului Naţional Maghiar, ei s-au văzut nevoiţi să se adăpostească – aşa cum aflăm şi din memoriile lui Ferenc Szemlér – în locuinţe sărăcăcioase şi nesănătoase de la marginea oraşului, îndepărtate de universitate. Acest lucru a reprezentat atât un dezavantaj în însuşirea cunoştinţelor, cât şi un impediment în activitatea cercului studenţesc. István Debitzky, care a trecut în revistă activitatea secţiei studenţeşti a Cercului „Ferenc Koós“ în Erdélyi Fiatalok, consemnează că, în cele din urmă, căminul studenţesc a fost înfiinţat abia la începutul lui 1927, în urma fondării Comitetului Maghiar din Bucureşti pentru Ajutorarea Studenţilor de către senatorul dr. Gyula Tornya şi preotul Béla Kányádi. Din bunăvoinţa lui Lajos Diósi de la Oradea şi a lui Lajos Szappanos de la Timişoara, respectiv din donaţiile caselor de economii din Ditrău şi din Zalău, dar şi din alte surse, s-a adunat o sumă suficientă pentru închirierea imobilului de pe strada Leonida, nr. 25, unde au putut fi cazaţi treizeci de studenţi. În toamna anului următor, căminul studenţesc va fi mutat în clădirea de pe strada Sfinţii Voivozi, nr. 50, aflată în posesia bisericii reformate, cu un număr de locuri ridicat la cincizeci şi şase. Viaţa internă a căminului va fi supravegheată de un comitet de administraţie.7

Viitorul profesor Péter Bakk notează şi faptul că, în anul 1930, Căminul Studenţesc Maghiar a găzduit unii tineri chiar şi gratuit, iar pe alţii, cu o reducere de trei sferturi, jumătate sau un sfert din chirie. În cămin, funcţiona şi o cantină, dar aici nu se putea lua masa decât contra cost. Situaţia a fost oarecum îmbunătăţită prin faptul că maghiarii din Bucureşti s-au angajat să ofere două sute de mese gratuite acelor studenţi care au participat la activitatea culturală a asociaţiilor maghiare din oraş. Cuvântul de încheiere adresat cititorilor revistei Erdélyi Fiatalok, formulat în numele studenţilor maghiari din capitală, este că

 

resimţim cât se poate de acut cerinţele care ni se impun şi suntem conştienţi de datoriile care ne revin. Ştim că Ardealul ne urmăreşte cu ochi severi şi uneori ne crede pierduţi, chiar dacă noi stăm de gardă onorabil. Tragedia adevărată a Ardealului se desfăşoară chiar în faţa noastră. Maghiarii ajunşi în pragul ruinării sosesc cu sutele şi cu miile în Bucureşti, doar pentru a eşua aici definitiv, atât din punct de vedere moral, cât şi din punct de vedere material. Soarta fraţilor noştri sărăciţi şi îngrămădiţi în colibe ne îndeamnă mult mai mult la îndeplinirea obligaţiilor şi la solidaritate decât discursurile înflorite din balcon.8

 

Peste o jumătate de an, studentul la Arte Plastice Zoltán Andrássy prezintă într-o lumină şi mai sumbră situaţia societăţii contemporane:

 

Bucureştii reprezintă o scenă tristă a tragediilor maghiare, care ne confruntă zi de zi cu pierderea vieţilor şi valorilor noastre. Ştim însă că aceasta nu poate fi împiedicată decât prin solidarizarea maghiarilor care trăiesc răsfiraţi în capitală şi prin redobândirea conştiinţei noastre din ce în ce mai şterse în mediul străin. Noi suntem puntea de legătură între Ardeal şi maghiarii din Regat. Numai prin intermediul nostru, membrele atrofiate se vor putea umple din nou de viaţă.9

 

Începând din anul universitar 1934-1935, Facultatea de Farmacie a universităţii clujene este alipită la Universitatea din Bucureşti, iar şcoala superioară de arte plastice din Timişoara e transferată în acelaşi oraş, astfel încât numărul studenţilor maghiari din capitală va creşte exponenţial. Dintr-un articol publicat în rubrica iskolás élet [Viaţa studenţească] al Erdélyi Fiatalok, numărul din iarna anului 1934, aflăm că

 

numărul anterior de studenţi şi studente de naţionalitate maghiară din Bucureşti, în jur de o sută, a crescut la trei sute în acest an. Sprijinirea materială a unui număr atât de mare de colegi, ajutor de care cel puţin o treime din studenţi au neapărat nevoie, ne pune în faţa unei probleme foarte grave. Este bine cunoscut faptul că preţurile de cazare şi de întreţinere din Bucureşti sunt mai ridicate decât cele din Cluj. Studenţii ar avea nevoie, în primul rând, de cazare şi de mâncare ieftină, care însă nu le pot fi oferite în condiţiile prezente.10

 

Noile condiţii au dat multă bătaie de cap atât conducerii secţiei studenţeşti a Cercului „Ferenc Koós“, cât şi administraţiei căminului maghiar. Lărgirea căminului existent şi construirea unui cămin de fete s-au impus ca o necesitate. În această perioadă, funcţia de preşedinte al secţiei studenţeşti era îndeplinită de studentul la Medicină János Fazakas (celebrul medic-şef ortoped de mai târziu din Cluj), un om foarte activ încă de pe atunci, iar în comitetul administrativ al căminului, locul preotului reformat Béla Kányádi i-a revenit doctorului cu cabinet privat Elek Bakk (1899-1972), care avea relaţii extinse în întregul oraş. Primul lucru pe care acesta l-a făcut a fost să implice societatea maghiară din Bucureşti în sprijinirea studenţilor. Apoi, împreună cu János Fazakas, a călătorit la Cluj pentru „a aduce la cunoştinţa tuturor factorilor sociali ai sprijinirii studenţilor noile condiţii“ şi pentru a obţine sprijin financiar din partea acestora.11 „La anul, vom avea căminul studenţesc lărgit!“ – spera Elek Bakk la revenirea în Bucureşti.12 Sprijinul promis de clujeni nu a mai venit însă, iar în toamna anului 1935, medicul îl va informa pe Béla Jancsó despre soarta căminului într-o singură frază laconică: „Din păcate, nu s-a putut face nimic“.13

Din articolele publicate în Erdélyi Fiatalok reiese că secţia studenţească a Cercului „Ferenc Koós“ a dat o formă organizată ajutorării reciproce şi autoeducaţiei studenţilor. Încasările modeste, realizate de pe urma manifestărilor culturale şi a balurilor organizate în sala festivă a şcolii maghiare, au fost investite în sprijinirea studenţilor. Aceste ocazii au oferit, în acelaşi timp, şansa popularizării culturii maghiare şi un forum al construirii relaţiilor româno-maghiare. Potrivit însemnărilor secretarului asociaţiei studenţeşti, István Debitzky, „printre susţinătorii principali ai balului nostru s-au numărat personalităţi precum profesorul Iorga sau miniştrii Gusti, Groza, Popovici şi alţii. La unul dintre balurile noastre, a participat şi fiica profesorului Iorga şi a dansat cu noi ceardaşul înfocat până în zori“.14 Zilele studenţeşti, întâlnirile asociaţiilor studenţeşti clujene şi bucureştene au oferit ocazii şi pentru discutarea unor probleme precum situaţia studenţilor maghiari din România, ajutorarea reciprocă, alegerea carierei, posibilităţile de angajare, existenţa minoritară, înstrăinarea, internaţionalismul, situaţia din Regat, ideologia în proces de formare a tineretului maghiar din Transilvania, oraşul maghiar, satul maghiar, radioul maghiar, muzica populară maghiară, folclorul, arta populară, socialismul, situaţia femeii, asimilarea maghiarimii bucureştene etc.

Începând din 1933, secţia studenţească a început să îşi organizeze propriile seminare (secţii) pe diferite domenii, printre care dreptul, istoria, artele plastice şi istoria literară. Participarea la aceste seminarii era obligatorie pentru studenţii din cămin.15

Spre exemplu, în cadrul seminarului de drept din 1934, condus de avocatul Endre Tanódy, participanţii au studiat procedura civilă în baza analizei comparative a bibliografiei în limba română şi a celei în maghiară. Seminarul de literatură a fost condus de profesorul de liceu Sándor Kovács, iar printre temele de discuţie s-a numărat opera lui Balassi, Csokonai, Petřfi, Vajda şi Ady. Membrii secţiei de arte plastice, în frunte cu Kálmán Szopos, şi-au asumat popularizarea artei maghiare în cadrul facultăţilor de artă. În 1935, în cadrul acestei secţii au ţinut prelegeri Júlia Tollas, László András şi Kálmán Szopos, iar Irma Brósz oferea evaluări critice regulate ale expoziţiilor bucureştene. Potrivit unui anunţ al cercului studenţilor maghiari, aceştia pregăteau şi înfiinţarea unei secţii de ştiinţe ale naturii, dar nu se ştie cu ce rezultat.

Cea mai importantă iniţiativă a secţiei studenţeşti a reprezentat-o, fără îndoială, organizarea, în 1936, a seminarului care va da naştere mişcării maghiare pentru cercetarea satului. Seminarul a fost organizat de Elek Bakk, ajuns preşedinte al Cercului „Ferenc Koós“, cu scopul cunoaşterii şi popularizării „sistemului monografic de renume mondial“ al profesorului Dimitrie Gusti, cu discipolii căruia (Emanoil Bucuţa, Anton Coşbuc, Anton Golopenţia, Ion Mihăilă, Octavian Neamţu şi Henri H. Stahl) au legat relaţii strânse de prietenie, în afară de Elek Bakk, şi alţi intelectuali maghiari (medicii Zoltán Bálint şi János Tassaly, precum şi sociologul Péter Bakk).16

Cercul „tinerilor ardeleni“ a încercat să profite de la bun început de acest avantaj. Deja în 1930, cu ajutorul lui Péter Bakk (1908-1945), fratele mic al lui Elek Bakk, Imre Mikó ia legătura cu fondatorul şcolii bucureştene de sociologie, care va aproviziona seminarul pentru cercetarea satului cu reviste şi cărţi de specialitate. Această donaţie a contribuit în mare măsură la faptul că, în numărul tematic despre viaţa satului din 1931 al Erdélyi Fiatalok, Béla De-meter, conducătorul seminarului, prezintă pe larg cercetările legate de viaţa satului ale tineretului român.17 În anii următori, articolul lui Demeter va fi urmat de o serie de relatări şi de reportaje, dar şi de studii fundamentate din punct de vedere metodologic şi empiric. Un element important care a contribuit la construirea relaţiilor a constat în circumstanţa că, la îndemnul lui Béla Jancsó, cercul din jurul Erdélyi Fiatalok şi-a propus să îşi formeze propriii cercetători „gustieni“ ai satelor, astfel încât mai mulţi colaboratori ai revistei (printre care Péter Bakk, Ferenc Haáz, István Hegyi şi György Váró) s-au implicat în mod direct în cercetările monografice, respectiv în eforturile de ajutorare a satelor. Mulţumită acestor eforturi, aşa cum reiese din corespondenţa dintre Béla Jancsó şi Péter Bakk, în vara lui 1937, Erdélyi Fiatalok şi-ar fi putut trimite deja propria echipă de specialitate la Şiclod, sat din scaunul Odorheiului. Colaborarea a fost facilitată de faptul că însuşi profesorul Gusti era în mod evident interesat de popularizarea metodei sale, dar, probabil, şi de apolitismul şcolii lui Gusti, atitudine care corespundea viziunii cercului tinerilor maghiari, precum şi de eforturile generale ale acestei şcoli „în sensul delimitării de practica politică şovinistă şi naţionalistă a cercurilor reacţionare aflate la putere“.18 Trebuie însă adăugat că eşecul organizării taberei de la Şiclod, asupra căreia scrisorile bucureştene ale lui Péter Bakk ne informează în detaliu, indică faptul că, din vara anului 1937, această delimitare nu a mai funcţionat.

          Cunoaşterea sistemului de cercetare al profesorului Gusti a contribuit la conştientizarea necesităţii de a aşeza pe baze ştiinţifice cercetarea existenţei minoritare, respectiv a faptului că această sarcină constituie o parte integrantă a explorării realităţii sociale din România, dar, potrivit concepţiei lui Gusti, şi un element necesar în sprijinirea efectivă a satelor şi în promovarea emancipării culturale. Tinerii cercetători maghiari ai satelor au ajuns, în acest fel, şi la ideea că nu poate exista niciun alt fundament mai sigur al colaborării între etniile convieţuitoare şi al eforturilor depuse în sensul conştientizării caracterului creator şi purtător de valoare al diferenţelor decât cunoaşterea ştiinţifică. Această idee a fost formulată cel mai clar în anul 1937 de Béla Jancsó, potrivit căruia cunoaşterea minorităţilor naţionale din sistemul lui Gusti „îşi va afla, cu siguranţă, posibilitatea de afirmare în interiorul acestei concepţii, în beneficiul atât al ţării, cât şi al minorităţii respective. Astfel, metoda lui Gusti ar putea deschide calea cea mai directă spre o confruntare onestă cu problematica minorităţilor naţionale şi spre înţelegerea provenită dintr-o asemenea confruntare“.19

La data scrierii acestor rânduri, însuşi Gusti credea cu tărie în această idee. Cu ocazia serbării din 4 februarie 1937, organizate în beneficiul Cercului „Ferenc Koós“, la care au participat şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi, el şi-a exprimat încă o dată susţinerea în acest sens. Potrivit relatării publicate în Erdélyi Fiatalok, pe care o cităm în chip de încheiere:

 

Cercul l-a sărbătorit pe Dimitrie Gusti în modul cel mai călduros cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de profesorat. Preşedintele Cercului „Ferenc Koós“, dr. Elek Bakk, i-a înmânat acestuia în semn de apreciere din partea Erdélyi Fiatalok cartea lui Ferenc Balázs intitulată A rög alatt [Sub ţărână], menţionând că tineretul maghiar grupat în jurul revistei a urmărit de la bun început cu deosebită atenţie activitatea sa de cercetare monografică şi a încercat să îi aplice metoda şi practic.

Profesorul Gusti şi-a exprimat mulţumirea sinceră pentru această primire şi a menţionat cu bucurie participarea conştiincioasă şi plină de devotament a tinerilor maghiari la activitatea trupelor de lucru regale. El şi-a exprimat convingerea că aceste două naţii care, timp de secole, au trăit şi vor mai trăi împreună, românii şi maghiarii, se vor înţelege reciproc şi vor conlucra. Acea muncă pe care el însuşi, împreună cu colaboratorii săi devotaţi, o dedică ridicării poporului, şi la care va participa, de acum înainte, şi Cercul „Ferenc Koós“, poate oferi un punct de sprijin în crearea condiţiilor pentru convieţuirea paşnică a celor două popoare şi pentru promovarea spiritului de înţelegere şi de preţuire sinceră. După încheierea discursului, savantul a fost sărbătorit cu căldură de cei prezenţi. Sufleteşte am participat şi noi la sărbătorirea lui, şi îi urăm din inimă celui mai distins cercetător al satului să îşi continue activitatea cât mai mult, pentru ca în urma muncii sale întreg tineretul popoarelor convieţuitoare, purtător al unei conştiinţe noi, să cunoască şi să preţuiască cealaltă naţiune, conştiincios trăindu-şi viaţa lor comună plină de dedicaţie.20

 

mai-august 2008

Traducere din limba maghiară de Lóránd Rigán  

Note

1. György Beke, Koós Ferenc (1828-1905), in Ferenc Koós, Életem és emlékeim, coord., studiu introductiv şi note de György Beke, Bucureşti: Kriterion, 1971, p. 5-59.

2. Béla A[bodi] Nagy, Fővárosi magyar főiskolások [Studenţi maghiari în capitală], Erdélyi Fiatalok, nr. 1, 1937, p. 11-12.

3. Ferenc Szemlér, Más csillagon (1938-1939), in Évgyđrđk [Inelele din trunchiul copacului], Bucureşti: Kriterion, 1970, p. 9-164.

4. József Szappanyos, A bukaresti Koós Ferenc Kör Diákosztálya [Secţia studenţească a Cercului „Ferenc Koós“ din Bucureşti], Erdélyi Fiatalok, nr. 4, 1931, p. 67-69.

5. Ibid.

6. Apud István Debitzky, A Koós Ferenc Kör Diákosztályának tízéves története [Un deceniu din istoria secţiei studenţeşti a Cercului „Ferenc Koós“], Erdélyi Fiatalok, nr. 1, 1935, p. 32-35.

7. Ibid.

8. Péter Bakk, A bukaresti magyar diákok [Studenţii maghiari din Bucureşti], Erdélyi Fiatalok, nr. 3, 1930, p. 43.

9. Zoltán Andrássy, A bukaresti diákok munkája [Activitatea studenţilor bucureşteni], Erdélyi Fiatalok, nr. 9-10, 1930, p. 166.

10. A bukaresti magyar diákkérdés [Problema studenţească din Bucureşti], Erdélyi Fiatalok, nr. 4, 1934, p. 132.

11. Ibid.

12. Scrisoarea lui Elek Bakk către Béla Jancsó. Spre sfârşitul anului 1934, Bucureşti.

13. Scrisoarea lui Elek Bakk către Béla Jancsó. 29 septembrie 1935, Bucureşti.

14. István Debitzky, loc. cit.

15. A bukaresti magyar diákkérdés, loc. cit.

16. Faluszemináriumot indított a Koós Ferenc Kör [Noul seminar pentru cercetarea satului al Cercului „Ferenc Koós“], Erdélyi Fiatalok, nr. 1, 1937, p. 12.

17. Béla Demeter, A román ifjúság falumunkája [Tinerii cercetători români ai satelor], Erdélyi Fiatalok, nr. 5-6, 1931, p. 100-102.

18. Sándor Balázs, Szociológia és nemzetiségi önismeret [Sociologie şi cunoaştere de sine naţională], Bucureşti: Editura Politică, 1979, p. 153.

19. Dr. Béla Jancsó, A Gusti-féle falumunka rendszere [Sistemul de cercetare a satului al lui Gusti], Erdélyi Fiatalok, nr. 3, 1937, p. 22-23.

20. Gusti professzor ünneplése a Koós Ferenc Körben [Sărbătorirea profesorului Gusti în Cercul „Ferenc Koós“], Erdélyi Fiatalok, nr. 1, 1937, p. 12.

 

Péter Cseke

O asociaţie studenţească maghiară din Bucureşti

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)