Două cărţi de proză

 

Irina Petraş

 

De ce plângeţi, domnişoară?, romanul Ilincăi Bălaş (304 pagini), şi Poveşti de-odată, prozele Cristinei Bălan (130 de pagini), inaugurează colecţia „Prozoteca“ a Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă, colecţie îngrijită de Alex Goldiş şi lansată anul trecut (2010).

„Domnişoară, am o veste proastă. Este ora opt dimineaţa. Începe o nouă zi.“ Aşa se deschide cartea despre iubire, trădare, încredere, deziluzii şi speranţă, adică despre viaţă pur şi simplu, a Ilincăi Bălaş. Eroina ei face parte din „categoria mică de oameni care privesc începutul fiecărei zile cu o oarecare nedumerire“. Nedumerirea se naşte din inocenţă, dar şi din naivitatea de a crede că, privită de sus, existenţa are o logică şi un schepsis. Ea seamănă şi cu mirarea pusă de obicei în seama poeţilor şi filosofilor, de aici rezonanţa melodică a multor secvenţe autoreflexive. La cei 30 de ani ai ei, Alina încearcă să răspundă pe îndelete, pe nerăsuflate şi în mai multe variante la întrebarea din titlu. Ilinca Bălaş s-a născut în 1979 (Bucureşti) şi este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Secţia franceză/engleză a Universităţii din Bucureşti şi a Facultăţii de Litere a Universităţii Jean Moulin Lyon III. În prezent, este asistent universitar la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine (Universitatea din Bucureşti) şi doctorand cu o teză despre utopie în literatura franceză la Universitatea Jean Moulin Lyon III. Romanul său a câştigat concursul de proză al editurii. Radu Aldulescu îşi mărturiseşte – scriind despre cartea în fine apărută – „strădaniile zadarnice în lupta cu morile de vânt ale editurilor“ bucureştene, încântat că romanul care „dă seama de un suflu epic, o acurateţe şi o ingeniozitate compoziţională ieşite din comun, rar întâlnite la prozatorii autohtoni aflaţi la debut“, a văzut lumina zilei în Ardeal. Ilinca Bălaş câştigă un pariu cu sine în acest roman. Ea alege un subiect de telenovelă, cu iubiri, trădări, avorturi, adultere etc. şi îl rezolvă prin câteva trucuri compoziţionale şi de frazare care îl salvează din mâlul oricând melodramatic al subiectului. Spuneam la lansare că mi-o pot imagina desenând cu mişcări iuţi şi cu creioane grosolane, cu mină moale, schema acestor relaţii banale şi supunând apoi schiţa primară/primitivă unui jet de artificii controlate cu o remarcabilă abilitate, sub care desenul se complică, înmugureşte, îşi ambiguizează valenţele, bălteşte ici-colo, în mici enunţuri filosofice. Rezultă astfel o carte de o plăcută şi contrariantă densitate, incitând la dialog şi meditaţie. Nu se părăseşte nicio clipă firul epic, povestea cu lacrimi şi drame se poate citi confortabil, cu ahuri şi ohuri, la unul dintre niveluri, însă abilitatea cu care sunt conduse din umbră sforile spectacolului romanesc, simţul extrem de exact, chiar matematic, al măsurii o ajută să nu alunece în derizoriu şi kitsch, să ridice discuţia implicită pe care o presupune lectura la cote dintre cele mai sofisticate şi mai grave.

Construită pe voci, cartea nu cade niciodată în persoana întâi care se confesează cu accente sentimentale. În ciuda titlului, domnişoara nu-şi plânge de milă căutând vinovaţi pe zeci de pagini. Naratorul este un personaj apropiat şi distant, politicos – nu renunţă la pluralul politeţii –, care descrie de foarte de aproape fiecare gest, dar şi cu beneficiul totuşi distanţei, care analizează, cântăreşte, avansează interpretări şi eventuale soluţii. Conştiinţa, un alter ori chiar un psihiatru de serviciu intră în canon cu vocea personajului privit, ştiindu-se la rându-le urmărite, şi deci controlându-şi gesturile şi vorbele. Rezultatul nu e nicidecum sec, totul se descrie la o temperatură suficient de înaltă ca sentimentele să răzbată, dar şi cu răceala care înregistrează metodic „lucruri şi senzaţii“. În această perspectivă fierbinte-rece a confesiunii, încap toate linkurile livreşti, se pot face trimiteri la cărţi de literatură şi filosofie, gândul înaintează în autocunoaştere secondat de o bibliografie atent ruminată şi care face cu ochiul cititorului avizat la fiecare pagină, fără a-l incomoda pe cel obişnuit în lectura sa de suprafaţă. Pe de altă parte, când Andrei, doctorul, vorbeşte, se destăinuie unei voci lucide, apropiate şi oarecum severe, care nu permite alunecări în dulcegării, vorbe mari, lacrimi. Şi Alina, şi Andrei, dar şi ascultătorii lor cu rol în canonul romanesc ştiu destule despre iubirea-construct, coboară înţelegerea la senzaţii şi nu exa­gerează trecătoarele reacţii fără frunte ale unei relaţii oricum trecătoare. Poate singura trimitere la nostalgia unei iubiri ca în cărţi e chiar întrebarea din titlu. Domnişoara plânge fiindcă are, în patul de spital, revelaţia minciunii romantice. Reîntoarsă la nimicuri – lucruri şi senzaţii care pun repere zilei –, caută sensuri şi o busolă în labirintul vieţii, fie ea doar mirosul cearşafului din spital ori sunetul cioburilor unui pahar încă nespart. Alex Goldiş are dreptate: „Fineţea analizei şi acuitatea detaliului psihologic, puţin obişnuite la debutanţii din ultimii ani, răstoarnă potenţiala dramă telenovelistică într-o poveste enigmatică despre deziluzie, midlife crisis şi tocirea ireversibilă a sentimentelor“.

Cristina Bălan a câştigat o menţiune la concursul de proză al editurii (s-a născut la Focşani, în 1973, locuieşte în Galaţi, e economist licenţiat al Universităţii „Constantin Brâncoveanu“ din Piteşti, dar a urmat şi cursuri de… marinar; e membră a cenaclului literar „Noduri şi semne“ din Galaţi). După o plachetă de versuri, Strict sâmbăta, şi volumul Abateri simple, Cristina Bălan intră în „prozoteca“ editurii cu câteva poveşti (auto)ironice, dezinhibate, cinice şi spirituale, rostite cu instrumentele spumoasei generaţii internautice. Feminista şi habotnicul (cea mai consistentă dintre prozele volumului) e o savuroasă love story în stil nou. Doi oameni (şi două culturi) comunică prin mesaje şi emoticoane („trăncănim în fiecare seară, câte-n lună şi în stele, ore întregi“), se mişcă dezinvolt unul în întâmpinarea celuilalt şi se descoperă complementari şi liberi în marele sat mondial. O fac traversând rebel şi pe cont propriu prejudecăţi, restricţii, spaime şi iluzii:

 

Simt ca niciodată că pot să mă mişc şi că orice direcţie aş lua e cea corectă. N-am nicio întrebare, îmi pare că le-a trecut vremea, deşi n-au avut nici timp să fie. Irosim cu-atâta neatenţie şuviţe groase de minute din acest râu al vieţii încât, dacă gustul devine deodată savuros, mai are importanţă că încercarea de a sorbi totul ne poate îneca sau strivi?

 

 

Dezinvoltura eroinei Cristinei Bălan face parte deja din altă lume. Reacţionează la alţi stimuli şi acceptă/construieşte alte prejudecăţi, unele ivite din chiar întâmplarea că limitele au fost aruncate în aer, că lumea e de-o accesibilitate care scuteşte de prea atente proiectări ale înaintării. Dacă personajul Ilincăi Bălaş apelează la o complicată recuzită reflexivă pentru a depăşi crize ale clipei trecătoare, cel al Cristinei Bălan se hrăneşte din chiar provizoratul asumat al existenţei virtual(izat)e. Libertatea neangajantă a miraculosului undo pare să funcţioneze şi în relaţiile dintre oameni. Făcuturile pot fi oricând des-făcute fără să lase urme vizibile ori dureroase. Viaţa se lucrează din tastatură şi comenzi, cu o reflexivitate zglobie şi prea puţin intimidată de descoperirile ei în clipă. Iată o secvenţă:

 Ne trimitem emotico-pupături de vreo săptămână, se pare că e o uzanţă a cyberdiscuţiilor, ca şi te iubesc, de-altfel, şi mă las în voia ei fiindcă mi se pare nostimă ipocrizia asta consimţită; el e un nesecat izvor de istorie şi poveşti cu zâne, iar eu o ascultătoare flămândă. Uneori mai fac remarci sau îl contrazic, îmi place să-l surprind şi deodată spu­ne că-i e frică de mine. Mă bufneşte râsul, zâmbeşte şi el, dar ceva în privirea lui îmi atrage atenţia: – Tu nu vorbeşti serios, nu? – Ba da, zice sec şi nu mai zâmbeşte, emană doar un fel de nuştiuce nedefinit care-n momentul acela mă atinge; gândesc că nu-i ceva nou, doar că n-am observat eu. Apreciez onestitatea, însă m-am îngrijorat deja şi mintea-mi lucrează cu viteză: „Frică? Ce fel de frică? Ce fac bărbaţii când le e frică? Stai! E musulman. Trece c-un allahu’ akbar. Trece? Măh, nu-s decât o femeie pe care-o suflă vântul, despre ce e vorba în frica asta?“. Am mai observat că-mi aude gândurile; nu se dezminte: – Ştii prea multe. Iau un sens la întâmplare pentru acest răspuns şi, în timp ce-mi scotocesc amintirile după ceva nediscutat, dau peste acel Dr. afişat pe banda ferestrei care mă făcuse să zâmbesc mefistofelic când am primit invitaţia la add... 

 

Irina Petraş

Două cărţi de proză (Ilinca Bălaş, De ce plângeţi, domnişoară? şi Cristina Bălan, Poveşti de-odată, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)