Marius-Iulian Stancu

 

Retragere în cămară

1. şi atunci a început totul
atunci am găsit-o
printre neoanele portocalii
pe masa lor

distanţa era perfectă
doar mâinile îşi mai păstrau
un ritm al lor
indiferent

vara era abia la început
punând stăpânire pe trupurile noastre întinse.

2. într-un poem scris cu lumina stinsă
ieşirea din cămară a devenit o imposibilitate
aici se urlă cu faţa lipită de perete şi
tot nu poţi să înţelegi
dincolo de ziduri
obiecte care cândva au fost necesare

atingerile mele sunt gesturile cele mai îndepărtate cu putinţă
dintr-o lume în care fiinţa nu s-a inventat
după ani de stat spate în spate
cu mici arderi
cu mici frângeri din care alţii s-au împărtăşit.
3. tăcerea se aşterne
pe coli albe de hârtie
după ce trupul îşi epuizează argumentele
întorcând sufletul de pe o parte pe alta

sute de nuanţe de frig şi
o sticlă trecută de la unul la altul
până în gara Termini
e deja 12 şi
straturi de zdrenţe înfăşoară
trupurile întinse
pe asfalt
mâinile ei
îmi caută mâinile
dincolo de pânza tricoului galben
ca o perdea trasă
pielea ei şi
sunetele stinse ale vocii
printre semne de fum
cu mâinile
înfipte în scara de aburi

ne-am întors în cămară
de parcă ne-am fi tras sufletul.

 

Marius-Iulian Stancu

Retragere în cămară

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)