O carte despre soarta românilor

  Lukács József   

 

 

Cea mai recentă carte publicată de profesorul şi academicianul Ioan-Aurel Pop – „Din mâinile valahilor schismatici...“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele xiii-xiv), Bucureşti: Editura Litera Internaţional, 2011. – este rezultatul unei cercetări despre istoria sau – poate ar fi mai exact dacă am spune – despre soarta românilor transilvăneni în secolele xiii-xiv.

Cartea este o excepţională prezentare a situaţiei românilor care au ajuns, treptat, în secolele XI şi XII, să fie locuitori ai Regatului Ungar, pentru ca în secolele xiii şi xiv să fie împinşi spre periferia societăţii, cu statut de „toleraţi“. Foarte succint, cartea se poate rezuma astfel: valahii (cum erau pomeniţi de alte popoare) sau românii (cum se numeau pe sine) de la nord de Dunăre, deşi reprezentau vechea populaţie a acestor teritorii încă din Antichitate, la începutul mileniului al II-lea încă nu erau închegaţi într-un popor compact şi omogen – cum nu erau închegate nici celelalte popoare în acea epocă. Organizarea politică a românilor în acea vreme varia de la structuri politico-statale proprii (cnezate şi voievodate) la structuri ale altor popoare (Regatul Ungar). Teritoriile locuite (şi) de români, cu timpul, au fost înglobate, prin cucerire, în Regatul Ungar: Transilvania, Banatul, Maramureşul şi alte teritorii de facto, iar Moldova şi Ţara Românească – sub numele de Cumania – sub autoritatea mai mult formală a regilor maghiari.

Românii ortodocşi din Transilvania şi din alte provincii estice ale Regatului Ungar, în secolele XI şi XII au avut un statut similar cu cel al altor seminţii şi confesiuni din regat. După anul 1204, adică după Cruciada a iv-a, când Constantinopolul a fost cucerit de creştinii „latini“, ortodocşii au început să fie prigoniţi, din cauză că aparţineau de creştinătatea răsăriteană, în timp ce biserica oficială a „apostolicului“ Regat Ungar aparţinea de Roma. „Schismaticii“ sau chiar „ereticii“, cum erau priviţi ortodocşii de biserica Romei, au fost practic excluşi în cursul secolelor xiii şi xiv din toate structurile puterii, întrucât un regat catolic, cu misiune apostolică în sud-estul Europei, nu putea admite sub aspect juridic prezenţa în forurile sale de putere a unor „schismatici“.

Cartea profesorului Ioan-Aurel Pop analizează perioada istorică în care s-a produs marginalizarea românilor, surprinde schimbările petrecute în politica Regatului Ungar în intervalul acestor două secole, timp în care românii au ajuns de la statutul de „stare“, adică comunitate recunoscută, parte a puterii din regat, alături de stările sau congregaţiile nobililor, secuilor şi saşilor, în situaţia de popor „tolerat“, exclus din rândul stărilor şi „naţiunilor“ privilegiate. La sfârşitul acestui proces, început în 1204 şi care a culminat cu privilegiul regelui Ludovic cel Mare emis în 1366, românii au rămas fără o elită politică şi intelectuală şi fără o pătură bogată prin care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus în forurile de decizie ale regatului.

Cartea, scrisă după parcurgerea câtorva mii de documente, studii şi cărţi, şi adusă în faţa cititorilor nu în limbajul sec al meseriei de istoric, ci în acela al comunicării largi cu un public dornic de cunoaştere, este rezultatul unei cercetări complexe, efectuate de un specialist al istoriei şi instituţiilor medievale. Ea reconstituie viaţa românilor supuşi Regatului Ungar în mai toate ipostazele cu putinţă. Este construită pe 21 de capitole şi este întregită cu un studiu introductiv, cu o încheiere, o listă cu demnitari (slujitori) români sau de origine română din Ungaria, cu o cronologie esenţială a evenimentelor din secolele xi-xiv, cu o bibliografie şi un indice de nume de persoane şi de localităţi şi locuri geografice. Fiecare dintre cele 21 de capitole este de fapt un studiu în sine, amănunţit elaborat, cu formularea ipotezei, susţinerea acesteia prin analiza unor serii de surse istorice şi încheiat prin concluzii precis argumentate.

Printre primele capitole găsim unul care analizează mecanismul puterii în Evul Mediu şi unul care redă clar şi concis istoria Ungariei în ultimul secol al dinastiei arpadiene (secolul xiii) şi în secolul dinastiei angevine (secolul al xiv-lea). Aceste texte, dacă ar fi scoase din contextul volumului, ar putea fi caracterizate şi ca excepţionale prezentări ale societăţii medievale în general şi ale istoriei Ungariei din secolele xiii şi xiv în special.

Următoarele capitole analizează punctual teme care se leagă nemijlocit de istoria şi de soarta românilor. Sunt analizate denumirile sub care sunt pomeniţi românii în sursele istorice, situaţia Regatului Ungar în secolele amintite, etniile şi confesiunile existente în regat şi raporturile acestora cu puterea. Un capitol este dedicat primelor surse oficiale care vorbesc despre români şi modului în care apar ei în aceste surse, politicii Ungariei faţă de eradicarea „schismei“ religioase. În secolele x-xiii, românii transilvăneni trăiau în propriile forme de organizare politică şi socială, iar elita lor politică şi militară încă stăpânea pământurile strămoşeşti în baza cutumelor proprii. Legislaţia regatului lega posesiunea de drept a pământului de donaţia regală, consacrată şi în scris, iar obţinerea acestui document de condiţia apartenenţei persoanei la biserica romano-catolică. Cu timpul, membrii elitei româneşti au fost puşi să aleagă: ori rămân în credinţa ortodoxă, caz în care îşi pierdeau statutul de conducători ai comunităţii peste care aveau autoritate şi deveneau, la rândul lor, iobagi supuşi acelui nobil care avea act scris pentru acea proprietate; sau puteau trece la catolicism, devenind nobili „locuitori ai ţării“, caz în care aveau deschisă în faţă orice carieră politică, militară sau ecleziastică – cum ne arată exemplul lui Iancu de Hunedoara, ajuns voievod al Transilvaniei şi guvernator al regatului, al lui Nicolaus Olahus, devenit arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, sau cazul lui Ştefan Mailat, devenit voievod al Transilvaniei.

Volumul a fost scris, printre altele, ca răspuns la prejudecăţile care afirmă că românii ar fi caracterizaţi de „fatalitatea înapoierii“. Urmărind argumentarea şi analizele autorului, se va înţelege că românii nu s-au născut „răi“, „leneşi“, sau „răufăcători“, cum erau pomeniţi deseori în documentele vremii, iar dacă unii dintre ei totuşi au comis fărădelegi, acest fapt s-a datorat împrejurărilor istorice nenorocite în care au trăit timp de secole. Niciun popor nu poate să fie mai rău decât altele, dar în cazul românilor timpul relativ scurt de când pot trăi liber, demn şi onorabil este copleşit de secolele în care ei au trăit supuşi, umiliţi şi dispreţuiţi.

 

 

Lukács József

O carte despre soarta românilor (Ioan-Aurel Pop – „Din mâinile valahilor schismatici...“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti: Editura Litera Internaţional, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)