Naţionalul la Lucian Blaga

 

Mircea Flonta

  

În ultimii douăzeci de ani a primit contur, la confluenţa judecăţilor unor cercetători din ţară şi din străinătate, o anumită reprezentare asupra locului operei filosofice a lui Blaga în cultura epocii, precum şi asupra mesajului pe care îl transmite ea generaţiilor viitoare. În această reprezentare, sistemul lui Blaga, cu deosebire Spaţiul mioritic, ne este înfăţişat drept o legitimare, desigur înaltă prin resursele intelectuale pe care le mobilizează, dar totodată transparentă în finalităţile ei ultime, a naţionalismului românesc, ca ideologie politică. Cu trecerea timpului, imaginea unui Blaga teoretician sui-generis al naţionalismului şi autohtonismului tinde să devină un loc comun. Dacă ţinem seama de frecvenţa cu care sunt reluate pronunţări în acest sens, nu ar trebui să ne mire dacă în scurt timp o asemenea imagine va deveni un clişeu al publicisticii curente şi îşi va găsi ecoul până în manualele şcolare.

Voi cita câteva afirmaţii dintr-o recentă lucrare de sinteză asupra istoriei moderne a României, care evidenţiază, dincolo de nuanţe, o convergenţă semnificativă a judecăţilor. Cercetătorul francez Alexandre Escudier, referindu-se la tendinţe „care au exercitat o puternică influenţă din punct de vedere structural asupra semanticii social-politice româneşti“, menţionează „semantica istorică a «comunităţii ţărăneşti», a «satului românesc», ca «loc originar al românismului», a «spaţiului mioritic» (L. Blaga)...“1 În acelaşi volum, istoricul german Hans-Christian Maner, referindu-se la epoca interbelică, după ce observă că tonul discuţiei dintre istorici cu privire la relaţia dintre tradiţie şi modernitate a fost unul moderat, scrie: „Tonuri naţionaliste se făceau auzite mai mult la filosofi, criticii literari şi teologi (cum erau Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu)“.2 Constatăm că autorul asociază în mod neproblematic „naţionalismul“ lui Blaga cu cel al unor ideologi de orientare extremistă, cum au fost Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. În sfârşit, cercetătorul maghiar Balázs Trencsényi, deşi subliniază că Blaga „nu a acceptat niciodată «tălmăcirea» politică a conceptelor lui în cadrul unui naţionalism integral, care subminează rolul individualităţii creatoare“, afirmă totuşi că acesta „a formulat un proiect radical autohtonist-filosofic...“3 Chiar şi un istoric atât de ponderat cum este Keith Hitchins, deşi recunoaşte că, spre deosebire de raportarea lui Crainic la cultura satului, care a fost una „naţionalistă“, cea a lui Blaga a fost „filosofică“, că Blaga „nu a vrut să permanentizeze trecutul“, că el „nu s-a interesat de politică, nici n-a căutat căile de aplicare a ideilor sale pentru soluţionarea problemelor sociale“, vorbeşte despre „autohtonismul lui Blaga“.4 Această expresie este folosită îndeobşte pentru a contrapune cultura tradiţională a satului românesc culturii occidentale moderne şi a sublinia, totodată, superioritatea celei dintâi. În a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu nu se distanţează de această perspectivă, constatând un „accent naţionalist“, acelaşi în Spaţiul mioritic şi în Sentimentul românesc al fiinţei a lui Constantin Noica.

Unii dintre cei care se raportează critic faţă de ceea ce apreciază că reprezintă orientarea naţionalistă, autohtonistă sau etnicistă a gândirii lui Blaga au formulat şi anumite reflecţii privitoare la rădăcinile şi motivaţiile acestei orientări. S-a susţinut astfel că imboldul adânc activ în construcţia sistemului filosofic al lui Blaga ar fi fost „salvarea“ culturii populare a satului românesc, ca formă originală de viaţă spirituală, de influenţele distrugătoare ale modernizării. Consideraţiile lui Blaga privitoare la relaţia dintre „cultura minoră“ şi „cultura majoră“ ar trebui să fie citite în acest registru. Ele ar ţinti la înfăptuirea unei imposibile împletiri armonioase a tradiţiei şi modernităţii. De pildă, etnologul Claude Karnoouh scrie că Blaga ar fi perceput acut „contradicţia insurmontabilă“ dintre cultura planetară a Vestului şi cultura populară ţărănească românească şi că filosofia lui ar putea fi înţeleasă drept „o încercare disperată“ de a aboli această contradicţie.5 Toate acestea afirmă sau sugerează unul şi acelaşi lucru: asocierea filosofiei lui Blaga cu o anumită poziţie politică şi ideologică, şi anume cu o poziţie care nu este acceptată astăzi de opinia publică liberală.

Ceea ce îmi propun să arăt este că pentru a aprecia pertinenţa judecăţilor cu privire la „naţionalismul“ sau „autohtonismul“ filosofiei lui Blaga, atât de către admiratorii ei, cât şi de cei mai neînduplecaţi critici, va trebui să răspundem în prealabil la unele întrebări: Ce loc ocupă naţionalul şi etnicul în sistemul de ansamblu al filosofiei sale a culturii? Ce semnificaţie primesc, în acest sistem, concepte ca popor, neam, etnie sau naţiune? Are abordarea blagiană a temei naţionalului vreo implicaţie în sfera ideologiei, şi care anume ar fi aceasta? Nădăjduiesc că încercarea de a da un răspuns clar unor asemenea întrebări poate risipi anumite confuzii şi indica sensul în care unele dispute sunt lipsite de obiect.

 

Înţelegerea cadrului ideatic în care s-a constituit sistemul lui Blaga cere un efort de transpunere într-o lume apusă. Blaga a încetat din viaţă acum o jumătate de secol, dar modul său de a gândi şi de a simţi poartă pecetea puternică a unor motive influente în cultura central-europeană de limbă germană, de la sfârşitul secolului al xix-lea şi de la începutul secolului xx. Într-un mod general, chiar dacă destul de vag, aceste motive pot fi caracterizate ca având o sorginte şi o coloratură romantice.

Creaţia a fost, în viziunea lui Blaga, sensul existenţei colectivităţilor şi împlinirea individului, ca fiinţă omenească deplină. Filosoful îi urma astfel pe marii romantici, care situau creaţia deasupra tuturor valorilor, chiar şi a valorilor morale. Din această perspectivă vom putea înţelege mai bine acea distincţie netă dintre existenţa omului în mister şi pentru revelarea misterului şi existenţa pentru conservare, securitate şi confort, distincţie care constituie temelia sistemului lui Blaga. Suntem în faţa unui veritabil laitmotiv, care revine continuu, de-a lungul tuturor trilogiilor.6 Nu ştim dacă Blaga a avut cunoştinţă de viaţa şi opera acelui romantic exaltat care a fost vienezul Otto Weininger.7 Oricum, continua şi insistenta evocare a menirii creatoare a omului, ce ne întâmpină în tot ce a scris Blaga, aduce aminte de Weininger, care socotea creaţia drept singurul ţel al vieţii unei fiinţe omeneşti pe deplin dezvoltate. Weininger a fost cel care, prin ultimul act al vieţii sale, şi-a asumat concluzia extremă a reprezentării sale romantice exacerbate asupra sensului vieţii omului: „Fii geniu ori dispari!“. Cred că George Gană, unul dintre cei mai buni cunoscători şi pertinenţi comentatori ai operei lui Blaga, era îndreptăţit să scrie că aceasta poate fi privită drept „un discurs despre creaţie, amplu desfăşurat, probabil cel mai susţinut şi complex articulat din câte s-au încercat vreodată“.8

Merită menţionat, chiar şi în treacăt, că numai din această perspectivă vom putea înţelege locul pe care îl ocupă tema demonicului şi lucifericul în gândirea lui Blaga. Şi că pentru Blaga creaţia era inseparabilă de acea valoare care este libertatea de gândire şi expresie. Convingerea lui statornică a fost aceea că tocmai creaţia reprezintă expresia şi afirmarea majoră a libertăţii umane. Suprimarea libertăţii de gândire i-a apărut drept cea mai rea şi cea mai de temut dintre opresiunile pe care le poate suferi omul ca fiinţă pe deplin dezvoltată, iar renegarea propriei creaţii drept cea mai reprobabilă înfăţişare pe care o poate lua negarea de sine. În acest sens putem, cred eu, citi mai bine un pasaj din răspunsul pe care l-a dat Blaga, în ultimii ani ai vieţii, răstălmăcirii politice a gândirii sale în romanul lui Mihai Beniuc Pe muchie de cuţit. Subliniind că a văzut în libertatea de gândire „premisa oricărei culturi“, Blaga făcea următoarea remarcă, referindu-se la atacurile unor teologi ortodocşi împotriva cărţii sale Religie şi spirit, apărută în 1942 şi incriminată atunci drept „o carte bolşevică“: „Cartea mea nu era bolşevică. Era cartea unui om care gândea liber şi nu voia să se «angajeze» în nicio mişcare instituţională ce ar fi manifestat tendinţa de suprimare a libertăţii de gândire“. Propriul său sistem de gândire, Blaga îl caracteriza astfel:

 

Nu am acordat acestei filosofii carate „dogmatice“, dimpotrivă, la fiecare pas spuneam că este vorba, ba de un mit, ba despre o „teorie“, ba despre o „ipoteză“, ba despre o simplă „părere“. Toată opera mea filosofică o puneam astfel în perspectiva unui anume „relativism“. Şi dacă astăzi mai ţin la ea, este încă tot din această perspectivă: ţin la ea nu ca la o „dogmă“, ci ca la un rod al libertăţii mele de gândire.9

 

Puţin implicat în problematica socială, Blaga era înclinat să judece regimurile politice în primul rând din punctul de vedere al poziţiei acestora faţă de manifestarea liberă a gândirii creatoare. Iar ostilitatea lui faţă de regimul instaurat în România după 1945 trebuie să fie văzută, înainte de toate, în această lumină.10

Putem identifica în gândirea lui Blaga şi alte teme de origină romantică, solidare cu cea pe care am prezentat-o. Una dintre ele este localizarea puterilor creatoare ale spiritului în inconştient. Romantismul, sublinia Blaga, acordă inconştientului „o amploare cosmotică“.11 Respingând concepţii mai noi asupra inconştientului drept „tărâm al dezordinii şi haosului“, abordarea de inspiraţie romantică a pledat „în favoarea unui inconştient cosmotic şi în favoarea chiar a unui nous inconştient“.12 Este important să clarificăm consecinţele acestei credinţe. Identificarea spiritului inconştient drept focar şi sursă a tuturor puterilor creatoare poate să dea socoteală de diversitatea ireductibilă a culturilor colectivităţilor omeneşti. Ceea ce desparte marile culturi istorice va fi atribuit în mare măsură acţiunii modelatoare a unui fond anonim. Cele mai elaborate operaţii ale raţiunii nu pot şterge pe deplin pecetea pe care o pune inconştientul colectiv asupra plăsmuirilor minţii omeneşti.

O altă temă romantică, strâns legată de aceasta, este cea a inspiraţiei populare a marii creaţii culte. De unde şi interesul atât de caracteristic al mişcării romantice pentru mitologiile arhaice şi toate celelalte manifestări ale gândirii populare, un interes viu şi puternic la Blaga de-a lungul întregii sale vieţi. Când califică miturile, în calitatea lor de „plăsmuiri de intenţie revelatoare“, drept primele manifestări ale unei culturi şi afirmă că mitologia este întâia mare întruchipare a acelor „categorii abisale“ care alcătuiesc matricea stilistică a unui popor sau a unui grup de popoare, Blaga relevă influenţa pe care a exercitat-o filosofia romantică asupra orientării gândirii sale. El nu a reluat însă pur şi simplu această temă. Blaga i-a conferit contururi şi accente personale, caracterizând cele mai originale producţii ale geniului creator drept „sublimări“ şi „monumentalizări“ ale unei orientări a gândirii şi sensibilităţii prezente în cele mai reprezentative creaţii ale culturii populare. Şi preţuirea atât de romantică a originalităţii la Blaga va putea fi mai bine înţeleasă din perspectiva acestei concepţii asupra surselor specificităţii. Localizarea puterilor creatoare ale spiritului colectiv şi individual în inconştient are şi un alt corolar, şi anume existenţa unei unităţi de viziune şi atitudine spirituală în toate creaţiile culturii: mit, religie, arte, filosofie, ştiinţă, gândire politică şi juridică. În elaborarea pe care a dat-o acestei teme, Blaga a pornit, cum se ştie, de la analizele unor istorici ai artei din spaţiul culturii germane, îndeosebi de la contribuţiile unor morfologi ai culturii ca Leo Frobenius şi Oswald Spengler.

 

Pe coordonatele şi în direcţiile indicate de aceste teme, Blaga a construit un sistem filosofic integral şi un sistem de filosofie a culturii, caracterizate printr-un înalt grad de coerenţă şi închidere. În acest cadru, naţionalul, etnicul, poporul sunt caracterizate drept entităţi culturale. Ele primesc o determinare exclusiv din această perspectivă. În cele ce urmează îmi propun să ofer câteva indicaţii care susţin această afirmaţie.

Conceptul central al filosofiei culturii a lui Blaga este, cum se ştie, stilul, caracterizat prin ceea ce el numeşte „matricea stilistică“ a unei culturi. Componentele matricei stilistice sunt un ansamblu de factori în strânsă întrepătrundere, ale căror caracteristici exprimă atributele distinctive ale spiritului inconştient propriu unei anumite comunităţi. Principalele elemente constitutive ale matricei stilistice, în prezentarea pe care i-o dă Blaga, sunt orizontul spaţial şi temporal inconştient, accentul pozitiv sau negativ, atitudinile numite „anabasice“ şi „catabasice“, precum şi năzuinţa formativă. Caracteristicile distinctive ale acestor elemente sunt imprimate în toate creaţiile spiritului colectiv sau individual. Drept conţinuturi inconştiente, ele răzbat în conştiinţă. În timp ce determinarea stilistică a oricărei creaţii a minţii omeneşti este dată de factori localizaţi în spiritul inconştient, perceperea particularităţilor stilului plăsmuirilor creatoare este o activitate conştientă. Creaţia nu poate avea loc într-un vid stilistic, sublinia Blaga. Acele opere în care este greu să discernem un anumit stil sunt mai degrabă „un amestec haotic de stiluri“.13

Blaga recunoştea şi sublinia dificultăţile identificării particularităţilor unei anumite culturi, a caracteristicilor distinctive ale matricei ei stilistice. Oameni care trăiesc exclusiv în mediul unei culturi, cu determinante stilistice pregnante şi unitare, nu sunt în măsură să perceapă stilul ei, tot aşa cum noi nu percepem presiunea atmosferică sau mişcarea pământului. „Faptul simplu de a fi integrat într-un stil zădărniceşte apariţia conştiinţei acestui stil.“14 Iată de ce perceperea caracteristicilor stilistice ale culturii căreia îi aparţinem va fi favorizată de distanţarea în timp sau în spaţiu. Blaga ştia despre ce vorbeşte. El a făcut eforturi susţinute şi îndelungate de a se familiariza cu mari culturi ale unui trecut mai îndepărtat, ca şi cu cercetările asupra unor culturi exotice contemporane, culturi ale Orientului sau culturi africane. Unii dintre cei care l-au cunoscut bine pe Blaga au remarcat că tocmai contactul susţinut pe care l-a avut cu spiritul vestic, începând din perioada studiilor şi continuând cu ceea ce i-a putut oferi şederea îndelungată în oraşe ca Viena şi Berna, l-a ajutat să perceapă cu acuitate originalitatea stilistică a culturii populare tradiţionale româneşti. Ovidiu Papadima îl compara, din acest punct de vedere, cu Brâncuşi, care a perceput mai clar în Occident în ce constă originalitatea viziunii artistice a satului patriarhal românesc: „Aşa s-a întâmplat şi cu Blaga. Acest drum ocolit, prin viaţa culturală a Occidentului, i-a deschis drumul către viaţa culturii noastre populare“.15

Preocuparea favorită a lui Blaga, recolta cea mai de preţ a cercetărilor sale comparative asupra culturilor şi adevărata piatră de încercare a sistemului său, a constituit-o evidenţierea unităţii stilistice a celor mai semnificative producţii din toate domeniile unei anumite culturi. În Orizont şi stil, el sublinia, bunăoară, că aceleaşi caracteristici ale matricei stilistice specifice culturii clasice greceşti pot fi identificate în templele din Acropole, în sculptura lui Praxiteles, în geometria euclidiană şi în filosofia platonică. Tot aşa, motive comune pot fi puse în evidenţă în tragedia clasică franceză, metafizica lui Leibniz, matematica infinitezimală şi statul absolutist al secolului al xvii-lea. Fostul student al lui Blaga, Ion Dezideriu Sîrbu, îşi aduce aminte că la un curs sau seminar profesorul le-a spus următoarele: „Când veţi fi în stare să faceţi o legătură intuitivă între, de pildă, muzica lui Mozart, stilul rochiilor rokoko, o ecuaţie a lui Leibniz, o chermeză nemţească şi o predică a unui popă sas – atunci veţi începe să deveniţi oameni de cultură...“16 Spaţiul mioritic este un exerciţiu de acest tip, aplicat culturii populare româneşti.

Blaga aprecia că matricea stilistică, acea structură care modelează în egală măsură creaţiile artistice, credinţele religioase, concepţiile metafizice şi doctrinele etice sau sociale, poate să fie, cel puţin prin factori esenţiali, „asemănătoare până la echivalenţă la mai mulţi indivizi, la un popor întreg sau chiar la o parte din omenire în aceeaşi epocă“. Este sensul în care, prin acţiunea matricei stilistice, „suntem, într-o măsură în care nici nu visăm, ancoraţi într-o viaţă anonimă“.17 Din numeroase consideraţii mereu reluate în scrierile lui Blaga, rezultă clar că, în viziunea lui, determinarea stilistică reprezintă o fatalitate pentru orice manifestare creatoare a minţii omeneşti.18 Cu mare probabilitate, producţiile creatorului individual vor purta însemnele matricei stilistice a comunităţii căreia îi aparţine. Nu este însă exclus ca acestea să fie modelate de matricea stilistică a unei alte comunităţi şi nu este de asemenea exclus ca ele să suporte influenţa mai multor stiluri, de unde şi impresia înşelătoare a lipsei de stil. Evident că în creaţia populară anonimă pecetea stilistică se va manifesta cu deosebită pregnanţă şi va avea o remarcabilă stabilitate.19

În acest punct putem reţine o primă observaţie importantă pentru înţelegerea adecvată a naţionalului, ca realitate culturală, în filosofia lui Blaga. Nu există posibilitatea de a evalua matricile stilistice ale diferitelor culturi în termeni de inferior şi superior dintr-o perspectivă exterioară. Prin raportare la creaţiile culturii populare, nu există niciun temei pentru a vorbi de superioritatea unui popor sau grup de popoare asupra altora. De superioritate se poate vorbi doar cu referire la acele rezultate ale sublimării şi monumentalizării caracteristicilor stilistice ale unei culturi populare care sunt creaţiile culte. Nu se poate sublinia îndeajuns că atunci când compară viziunea populară românească cu cea a altor etnii, abordarea lui Blaga este cea a cercetătorului interesat de evidenţierea particularităţilor stilistice şi străin de orice intenţii apologetice. Fără îndoială că Blaga a fost profund ataşat de cultura satului tradiţional românesc. În lucrările sale de filosofie a culturii este vorba însă întotdeauna de cunoaşterea şi înţelegerea specificului, cu luminile şi umbrele sale. Astfel, într-un articol intitulat Case româneşti, din volumul Ferestre colorate, aceste case sunt comparate cu cele săseşti. În timp ce casa românească, chiar atunci când ea este o expresie a sărăciei şi a unui deficit de spirit gospodăresc, trădează simţul artistic al celui care a ridicat-o, casa săsească, subliniază Blaga, afirmă o înţelegere mai degrabă etică decât estetică a rosturilor vieţii. Concluziile rezultă de la sine. Atunci când Blaga evocă în Spaţiul mioritic nuanţele greu traductibile ale unor cuvinte ca dor şi jale din versul şi cântecul popular, el vizează în primul rând specificitatea. Ceea ce se încearcă este fixarea contururilor unui fel de a simţi aparte, şi nu mai înalt, superior celui pe care îl exprimă muzica şi poezia populară a altor popoare.

A doua observaţie, din aceeaşi perspectivă, este aceea că Blaga ezită uneori să atribuie o matrice stilistică distinctă unui singur popor. În Spaţiul mioritic întâlnim, de exemplu, precizarea că matricea stilistică pe care urmăreşte să o identifice şi să o caracterizeze autorul ar putea fi comună „unui grup întreg de popoare, bunăoară popoarelor balcanice“.20 Această precizare este într-o anumită tensiune cu afirmaţia care urmează, că cea mai demnă de încredere localizare în timp a naşterii poporului român este constituirea „matricei sale stilistice specifice“.21 Se poate presupune că, recunoscând apropieri şi chiar echivalenţe semnificative între matricile stilistice ale unora dintre popoarele balcanice ortodoxe, Blaga a încercat să caracterizeze acea matrice care reprezintă, în propria sa exprimare, „identitatea cu sine a românismului în cursul vremurilor“. Forţa şi coerenţa manifestării acestei matrice în creaţia populară „poate să crească sau să scadă“, credea Blaga, dar când ea se stinge „se stinge şi poporul“.22 Locul important pe care îl acordă Blaga analizei stilistice a spiritualităţii ortodoxe, proprii unui număr de popoare din estul şi sud-estul Europei, probează că interesul său fundamental l-a reprezentat tot timpul analiza apropierilor şi diferenţelor dintre creaţii semnificative ale culturii tradiţionale a comunităţilor etnice şi lingvistice. Identitatea etnică a fost obiectul cercetărilor lui Blaga din punct de vedere strict cultural, altfel spus sub aspect stilistic, într-un spirit străin de orice exclusivism, de tendinţe de preamărire sau de denigrare. Preţuirea caldă a acelei matrici stilistice care îi modela sensibilitatea şi gândirea nu implica, în niciun fel, aprecieri şi comparaţii defavorabile privitoare la zestrea spirituală a altor popoare. Nu avem motive să punem la îndoială sinceritatea deplină a unei judecăţi mai târzii a lui Blaga, cum este aceasta:

 

Că în Spaţiul mioritic am pus în lumină aspecte de stil ale culturii bizantine şi ale ortodoxiei, în termeni de simpatie, e adevărat. Dar în această carte făceam filosofia culturii. În cărţile mele, atâtea, de filosofie a culturii, urmărind să pun în lumină diverse forme şi stiluri de cultură, am vorbit ca un „cercetător“, cu simpatie despre toate formele de cultură, despre cele arhaice, antice şi moderne, deopotrivă. În ton de mare simpatie vorbesc bunăoară despre aspectele de stil ale culturii chineze şi indice, şi despre acelea ale altor culturi.23

 

Toate aceste precizări ne conduc la o observaţie centrală pentru tema care ne preocupă, şi anume aceea că naţionalul sau etnicul vizează în filosofia lui Blaga conţinuturi şi realităţi spirituale. Delimitarea clară şi netă a naţionalului, a etnicului în cultură de discuţia politică şi ideologică va fi trasată prin însăşi dihotomia fundamentală pe care se construieşte sistemul filosofic al lui Blaga, cea dintre două moduri de existenţă a omului. Iată cum este înfăţişată această distincţie în capitolul Aspecte fundamentale ale creaţiei culturale din studiul Geneza metaforei şi sensul culturii (1937):

 

Creaţia culturală este, aşadar, o plăsmuire de natură metaforică şi de intenţii revelatorii şi poartă constitutiv o pecetă stilistică. Creaţia de civilizaţie este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi confortului; n-are caracter revelatoriu, dar poate avea, prin reflex, un aspect stilistic accesoriu... Ni se pare anume că cultura şi civilizaţia se diferenţiază mult mai radical decât au putut să bănuiască gânditori care s-au ocupat de această chestiune. Vom vedea, în alt capitol, că cultura este de fapt expresia unui mod de existenţă, iar civilizaţia expresia altui mod de existenţă. Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică.24

 

Nu se va insista niciodată prea mult asupra sublinierii că Blaga a examinat naţionalul, etnicul exclusiv din perspectiva determinaţiilor stilistice ale creaţiilor culturii. Pentru relaţii stabilite între analizele sale stilistice şi valorizarea naţionalului din perspectiva naţionalismului politic autorul Trilogiilor nu poartă nicio răspundere.

În această ordine de idei, merită să amintim că Blaga s-a delimitat net de tendinţe influente în perioada interbelică de a caracteriza etnicul din perspectivă rasială, adică în termeni pur biologici. Deosebit de semnificative sunt remarcile sale critice la adresa ideologiilor care atribuie „o misiune mesianică“ unei anumite rase, unui anumit popor. În anii ’30, această aluzie era cu totul transparentă.25 Distanţându-se declarat de acei gânditori care „au sperat cu tot dinadinsul să poată conferi etnicului accepţia unei entităţi metafizice în virtutea căreia un popor ar apărea ca întruchipare a unei «idei divine»“, Blaga a insistat asupra ideii că el este interesat de caracterizarea etnicităţii doar din unghiul de vedere al analizei stilistice a culturii. Iată un pasaj pe deplin concludent în această privinţă:

 

Noi nu vedem stilul ca o entitate absolută, ci ca produsul unei matrici, alcătuită din categorii abisale, discontinue, dar sinergic şi arhitectonic combinate. Sub unghiul acesta, avem latitudinea şi libertatea nestânjenită să trecem fără nicio dilemă de la etnic la individ şi de la individ la etnic. Sub aspect stilistic, etnicul îngăduie într-adevăr o definiţie printr-o sumă elastică de categorii abisale. De la etnie la individ nu se trece ca de la substrat la exponent, ca de la substanţă la accident, dar nici ca de la abstract la concret; de la etnie la individ se trece ca de la un complex numeric mai redus la un complex mai amplu de categorii abisale. Niciodată individul nu va fi un simplu exponent al etnicului, fiindcă individul posedă totdeauna, alături de categoriile abisale ce aparţin etnicului, mai multe ori mai puţine categorii ce-i aparţin numai lui, iar de cealaltă parte, niciodată etnicul nu e o simplă abstracţiune, o medie extrasă comparativ şi analogic din normele reactive ale indivizilor. Ţinându-se seama de elasticitatea chestiunii, etnicul poate fi realmente exprimat printr-o sumă de categorii abisale, care sunt puteri efective, reale, prezente în inconştientul colectiv al indivizilor.26

 

Asemenea consideraţii, cu totul semnificative pentru perspectiva din care examinează Blaga etnicul, capătă contururi şi mai pregnante dacă amintim distincţia formulată în primul studiu al Trilogiei culturii, Orizont şi stil, dintre ceea ce autorul numeşte „solidarizare organică“ şi „solidarizare pe temei de accent axiologic“, cu aplicaţie la etnic: „Tot aşa, te simţi organic solidar cu etnicul, în care te integrezi prin obârşie şi dispoziţii lăuntrice, prin sânge şi dispoziţii ancestrale. Aceasta nu înseamnă numaidecât că preţuieşti etnicul ca substrat şi deţinător al unei exclusivităţi, şi ca întrupare fără prihană a unor supreme idealuri“.27 Cu greu am putea pretinde o delimitare mai clară de naţionalismul exclusivist şi xenofob al epocii în care au fost scrise aceste rânduri, de ceea ce istoricii numesc de obicei „naţionalism integral“.

 

Deşi a fost mult timp activ în presă, Blaga nu a fost deosebit de interesat de viaţa politică în general, nu a avut consideraţie pentru politica de partid şi a manifestat indiferenţă pentru confruntările ideologice din România interbelică. Acceptarea singurei funcţii publice pe care a deţinut-o, o perioadă foarte scurtă de timp, la Ministerul Afacerilor Externe, a reprezentat doar onorarea unei obligaţii personale faţă de premierul Octavian Goga şi soţia acestuia.28 Judecăţile lui Blaga asupra vieţii publice şi luptei politice, cu deosebire asupra naţionalismului populist din România precomunistă, nu sunt câtuşi de puţin măgulitoare.29 În ce priveşte lipsa de interes a lui Blaga faţă de ideologii şi de disputele ideologice, cei care ştiu că a fost unul dintre fondatorii revistei Gândirea şi că a publicat constant aici, timp de douăzeci de ani, ar putea avea unele îndoieli. Examinarea raportării filosofului la ideologia revistei, aşa cum s-a profilat aceasta, cu trecerea timpului, îndeosebi prin scrierile lui Nichifor Crainic, poate şi ea arunca o lumină asupra poziţiei sale.

Blaga însuşi îşi amintea că, atunci când a apărut, revista nu avea un program şi se înfăţişa drept „un buchet de tendinţe centrifuge“.30 Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Printr-o orientare care transpare din ce în ce mai clar în scrieri ale lui Crainic şi ale altor colaboratori, Gândirea s-a profilat drept o tribună a tradiţionalismului ortodox, a autohtonismului cultural şi a naţionalismului cu accente xenofobe tot mai pronunţate. Ceea ce i-a apropiat iniţial pe Blaga şi Crainic a fost convingerea lor comună că pentru afirmarea autenticităţii şi originalităţii în cultura românească este esenţială punerea în valoare a potenţelor şi latenţelor culturii populare. În termenii lui Blaga, influenţa marilor culturi universale va trebui să fie pusă în valoare ca factor catalitic, şi nu modelator. Prin liniile directoare ale sistemului său filosofic, Blaga va fi condus însă la puncte de vedere diametral opuse ideologiei lui Crainic.

Pornind de la Spengler, Crainic tindea să opună cultura spirituală civilizaţiei moderne a Vestului. Promovarea culturii însemna pentru el respingerea civilizaţiei, în primul rând apărarea satului patriarhal românesc în faţa expansiunii modernizării de tip occidental. Pe temeiul distincţiei fundamentale pe care o făcea între două moduri de existenţă ale omului, Blaga nu vedea, dimpotrivă, vreun conflict între cultură şi civilizaţie. Concepţia lui despre cultură, ca expresie a vocaţiei creatoare proprie fiinţei omeneşti depline, era opusă celei a lui Crainic, care privea cultura drept o compensaţie pentru omul care aspiră spre paradisul ceresc. Aprecierea pe care o dădea Blaga potenţialului cultural al satului tradiţional nu implică câtuşi de puţin susţinerea permanentizării înapoierii drept scut şi garanţie a spiritualităţii româneşti. Acel tradiţionalism, autohtonism care respingea modernizarea în numele păstrării şi cultivării unei spiritualităţi originale îi era cu totul străin. Este tentant, dar, cred eu, cu totul greşit, să înţelegem evocarea caldă a satului copilăriei, în multe pagini scrise de autorul Spaţiului mioritic, drept o expresie a preocupării sale pentru permanentizarea trecutului. Idealizarea valorilor spirituale ale satului tradiţional exprima convingerea lui că acestea sunt purtătoare ale matricei noastre stilistice. Ea nu are nimic comun cu conservatorismul social-politic.31

Contrastul dintre orientarea gândirii lui Blaga şi ideologia Gândirii apare şi mai clar atunci când în discuţie este ce anume conferă unei creaţii spirituale un „caracter românesc“. Pentru Crainic, ca şi pentru Vasile Băncilă, o idee sau o temă vor fi calificate drept „româneşti“ pe temeiul acordului lor cu viziunea despre lume a satului patriarhal.32 Pentru Blaga, aşa cum o spune în articolul său despre Viitorul filosofiei româneşti, din 1943, o idee originală este românească dacă ea a fost gândită întâia oară de un român. Convingerea statornică a lui Blaga a fost că oricare ar fi solul pe care răsare şi se dezvoltă, o creaţie spirituală autentică va avea semnificaţie şi valoare universală. Receptarea marilor valori ale culturii universale i s-a părut esenţială pentru acea înflorire a culturii româneşti pe care o visa el. Într-un pasaj din Spaţiul mioritic se afirmă explicit că dezvoltarea unei culturi majore româneşti nu a putut şi nu poate să fie decât un proces „de autoconstituire şi de imitaţie“.33 Acestea nu sunt, fără îndoială, exprimările unui autohtonist!

Tot aşa de concludentă este şi o comparaţie a situării faţă de ortodoxie. La Crainic şi la cei care l-au urmat, ortodoxia este înţeleasă drept dogmă, revelaţie, drept adevăr absolut. Blaga respingea însă orice autoritate dogmatică. El s-a interesat de ortodoxă din perspectivă culturală, stilistică. Ortodoxia i s-a înfăţişat lui Blaga drept atrăgătoare şi stimulativă între altele deoarece ea convieţuieşte cu mitologia păgână, precreştină, într-un fel în care nu au reuşit alte confesiuni creştine, cea catolică şi cea protestantă.34 Examinarea religiei în primul rând din perspectiva apropierii ei de mit, atât de caracteristică pentru Blaga, era inacceptabilă din punctul de vedere al ideologiei gândiriste. Lucrurile au devenit mai evidente odată cu radicalizarea acestei ideologii prin teoria statului etnocratic a lui Crainic şi cu apariţia studiilor lui Blaga despre mit şi religie, la începutul anilor ’40. Gândiriştii nu concepeau filosofia decât sub cupola dogmelor ortodoxiei. Într-un articol scris în 1938, dar publicat în 1943, un text pe care îl caracteriza drept „o schiţă a ideilor şi poziţiilor mele spirituale“, Vasile Băncilă afirma că „rolul cel mai înalt al filosofiei e să conducă la întemeierea religiei. Filosofia este o funcţie independentă, cu scopuri proprii, dar, la rândul ei, şi ea trebuie să se încadreze. Şi aceasta nu o poate face mai bine decât conducând la o atitudine religioasă“.35 Blaga se vedea obligat să ia poziţie faţă de o asemenea atitudine care contesta, de fapt, libertatea creatoare şi autonomia formelor culturii. Delimitarea lui faţă de Crainic şi alţi gândirişti a fost delimitarea unui spirit liber şi universal de o ideologie dogmatică36, autohtonistă şi naţionalist-xenofobă. În ianuarie 1940, Blaga îi scria lui Ion Petrovici că el nu poate vorbi despre Crainic „decât polemic“. La distanţare critică Blaga nu a putut renunţa nici cel puţin în acel cadru pe care l-a reprezentat răspunsul său la discursul de recepţie în Academia Română al lui Crainic, în mai 1940. Cu acest prilej, el şi-a exprimat aprecierea pentru contribuţiile grupului din jurul lui Crainic la evidenţierea şi înţelegerea caracteristicilor stilistice „adânci“ ale sensibilităţii populare româneşti. Totodată, Blaga a formulat rezerve hotărâte faţă de tendinţa lui Crainic şi a altor teologi ai timpului de a acorda religiei şi dogmei o poziţie hegemonică în câmpul culturii. Blaga afirma, fără echivoc, că gândirea lui se mişcă „cu totul pe alte linii“. Ca filosof, el crede că „mintea li s-a dat [oamenilor] din partea lui Dumnezeu ca să gândească cu ea şi nu să fie numai receptacolul unui adevăr gata făcut“.37 Unul dintre gândirişti, Pan Vizirescu, recunoştea mai târziu că Nichifor Crainic şi l-ar fi dorit pe Blaga autohtonist şi ortodoxist. Vizirescu aprecia însă, cu luciditate, că pentru Blaga ortodoxismul gândirist însemna „închistarea într-o formulă îngustă de gândire“. Despărţindu-se definitiv de Crainic, Blaga s-a exprimat într-un mod cu totul caracteristic: „Toate doctrinele acestea, care impun un spirit dominant, eu nu le pot servi“.38

 

Despre filosofia lui Blaga s-a spus adesea că este o „filosofie naţională“ sau o „filosofie românească“. Constantin Noica socotea că Blaga a dat o „filosofie naţională“ elaborată şi originală. Nu este totuşi clar ce se are în vedere când filosofia lui Blaga este calificată în acest fel. Nici Noica, nici alţii nu au spus-o.

Se poate arăta că filosofia lui Blaga nu este „naţională“, bunăoară în sensul exigenţei gândiriste de „autohtonizare a filosofiei“. Vasile Băncilă, care a formulat cel mai clar această exigenţă, scria că „rolul filosofiei, la drept vorbind, este, în foarte mare măsură dacă nu în totul, să actualizeze, să precizeze, să completeze şi să sublimeze – făcând loc şi variantei sau coeficientului personal – filosofia latentă şi difuză care e în popor“.39 Poate fi caracterizată filosofia lui Blaga în aceşti termeni? Se poate oare susţine că metafizica lui, filosofia cunoaşterii sau a culturii ar actualiza sau preciza „o filosofie latentă şi difuză care e în popor“? Este mai mult decât îndoielnic că acesta fost obiectivul urmărit şi înfăptuit de Blaga prin construcţia sistemului său filosofic. Ceea ce a crezut Blaga este că matricea stilistică a culturii populare reprezintă temelia unei culturi majore. O asemenea cultură se va dezvolta în cadre stilistice care sunt „prefigurate“ de cultura populară. Marea creaţie cultă pune însă în valoare posibilităţi cuprinse în cultura populară mai mult ca „latenţe“ şi „potenţialităţi“. Ceea ce se poate vedea foarte bine, de pildă, în realizările supreme ale geniului artistic. Blaga le aprecia pe acestea deoarece exprimă, nu în mod strâmt, „etnografic“, ci prin distilare şi transfigurare, trăsături stilistice specifice şi originale ale sensibilităţii populare.40 Cu greu s-ar putea contesta că metafizica Marelui Anonim şi a diferenţialelor divine are o inspiraţie mitică şi reprezintă, până la urmă, aşa cum recunoştea şi sublinia Blaga, un „mit filosofic“, care nu ar fi putut răsări pe orice sol. Îmi îngădui însă să cred că va fi greu să se arate că această metafizică ar fi o expresie directă a „unei filosofii latente şi difuze care e în popor“. Avem bune motive să credem că Blaga ar fi privit solicitarea de a-şi caracteriza propria filosofie în acest mod drept o caricatură a vederilor sale privitoare la determinarea stilistică a creaţiilor culturii, precum şi la relaţia dintre cultura populară şi marea creaţie cultă, pe care ar fi atribuit-o neînţelegerii sau relei-voinţe. El ar fi resimţit-o probabil drept tot atât de neavenită şi deplasată cum a resimţit pretenţia marxismului vulgar de a caracteriza o operă de artă, o concepţie filosofică sau o viziune religioasă drept simpla expresie a intereselor şi năzuinţelor unui grup social.

Fără îndoială că Blaga ar fi recunoscut în motive ale gândirii populare, în ceea ce el a numit „apriorism românesc“ surse de inspiraţie şi motive ale creaţiei sale poetice şi filosofice. Ideea că gândirea lui filosofică ar fi una locală, că aceasta ar putea comunica ceva semnificativ doar acelora care împărtăşesc cu autorul ei una şi aceeaşi matrice stilistică i-a fost însă cu totul străină. Nu ne putem îndoi că Blaga a văzut în sistemul său filosofic o creaţie spirituală cu semnificaţie universală. Convingerea lui profundă şi neclintită a fost totodată că semnificaţia universală a unei opere de cultură este potenţată tocmai prin specificitatea ei stilistică. Autorul Trilogiilor a precizat nu o dată că acea matrice stilistică ce îşi pune pecetea pe producţiile unui spirit creator cuprinde, alături de trăsături proprii comunităţii căreia îi aparţine, multe alte caracteristici, unele strict personale. Atât primele, cât şi ultimele pot conferi unei opere acele atribute care îi asigură o audienţă universală. Este unul dintre sensurile pe care le-am putea da metaforei lui Noica a „închiderii care se deschide“.

Concluzia generală care se desprinde din aceste consideraţii este că patriotismul lui Blaga, legătura lui cu spiritualitatea tradiţională a satului şi cu valorile naţionale în general au fost incontestabile, dar că ele erau libere de exclusivism şi tendinţe apologetice. În pofida unor suspiciuni şi prejudecăţi persistente, ceercetătorul informat şi obiectiv, de bună-credinţă, va fi condus la încheierea că poziţiile filosofice ale lui Blaga sunt în afara oricăror determinante de ordin politic. El nu va găsi vreun temei ce rezistă pentru asocierea lor cu ideologia naţionalistă românească. Blaga a privit cu detaşare viaţa politică şi a judecat foarte critic disputele politice şi ideologice ale vremii. Iar naţionalismul populist al politicienilor, ziariştilor şi publiciştilor l-a resimţit nu numai drept vulgar, dar şi susţinut de resentimente nedemne de un om care gândeşte liber. Pentru filosof, ca şi pentru poet, naţionalul, etnicul a fost întotdeauna doar o realitate culturală, spirituală.41 Orice încercare de a atribui o semnificaţie ideologică sistemului său de gândire poate fi, aşadar, apreciată drept descalificantă din unghiul de vedere al înţelegerii filosofice. Este ceea ce a exprimat probabil cel mai bine Ion Dezideriu Sîrbu, într-o comunicare particulară adresată fiicei lui Blaga, care scapă oricărei bănuieli de conformism, sub titlul de „observaţie personală“:

 Îndrăznesc a afirma, că – fără să am deocamdată nici competenţa şi nici timpul necesar să o dovedesc printr-un studiu adecvat – consider că opera filosofică a lui Blaga, fiind şi rămânând filosofică, nu ar putea fi nicicând şi de nimeni convertită într-o ideologie politică. Blaga nu a făcut şcoală filosofică (dovadă că niciunul din foştii săi studenţi nu i-a continuat opera), nu a militat, nu a combătut, nu a ieşit la defilare... Filosofia aceasta nu e din lumea aceasta, e mai aproape de păsări, de visători, de zburători – decât de militanţi în probleme de justiţie şi reforme sociale. Aşa cum folclorul nu poate fi folosit decât sub forme ridicole, la şedinţele de comitet de bloc, tot aşa filosofia lui Blaga nu are ce căuta în vreo discuţie de natură ideologică.42  

Note

            1.         Al. Escudier, Semantica istorică, modernitatea politică şi istoria României (1780-1939), in Victor Neumann şi Armin Heinen (ed.), Istoria României prin concepte: Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Iaşi: Polirom, 2010, p. 76.

            2.         H.-Chr. Maner, Noţiunea de Europa din perspectiva ştiinţei istorice româneşti, in Neumann şi Heinen, p. 256.

            3.         B. Trencsényi, Conceptualizarea caracterului naţional în tradiţia intelectuală românească, in Neumann şi Heinen, p. 357-358.

            4          Vezi K. Hitchins, România 1866-1947, traducere de George Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti: Humanitas, 1994, p. 330 şi p. 331-337.

            5.         Vezi Cl. Karnoouh, Românii: Tipologie şi mentalităţi, traducere de Carmen Stoean, Bucureşti: Humanitas, 1994, îndeosebi p. 165-166 şi p. 170. Un element esenţial al interpretării lui Karnoouh îl reprezintă asocierea filosofiei lui Blaga cu programul ideologic al naţionalismului românesc. Semnificativă în acest sens este una dintre observaţiile sale: „Între cele două războaie, Blaga a fost arhitectul cu verb poetic al acestei ambiguităţi [adică al refuzului de a recunoaşte că ofensiva culturii planetare conduce la agonia culturii populare – n.m., M. F.], în timp ce alţii, mai puţin inspiraţi, mai grosolani, încercau să-i găsească o întruchipare politică imediată“ (p. 170).

            6.         Omul, individul şi colectivitatea, se realizează abia prin încercările de revelare a misterului. În Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), Blaga scria: „Prin încercările sale revelatorii, omul devine însă creator şi anume creator de cultură în genere. Facem deci aici o deducţie a condiţiilor culturii adâncind înseşi dimensiunile existenţiale ale omului. Cultura, în această perspectivă, nu este un lux pe care şi-l permite omul ca o podoabă, care poate să fie sau nu: cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenţei umane ca atare, care este existenţă în mister şi pentru revelare... Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică, sau cel puţin tot aşa de strâns. Mi se va obiecta că nu toţi oamenii sunt creatori de cultură. Desigur. Dar virtual sau de fapt, toţi oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, activ sau receptacular“ (Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti: Humanitas, 1994, p. 169-170). Douăzeci de ani mai târziu, Blaga îşi încheia Fiinţa istorică, ultimul studiu al sistemulu său, notând: „Omul este: 1. existenţă în orizontul lumii date şi pentru autoconservare; 2. existenţă în orizontul misterului şi pentru revelare. Specifică omului deplin este existenţa în orizontul misterului şi pentru revelare“ (L. Blaga, Trilogia cosmologică, Bucureşti: Humanitas, 1997, p. 507). Cu alte cuvinte, specifică şi definitorie pentru om este existenţa creatoare.

            7.         Nu putem exclude această posibilitate, ţinând seama de faptul că după sinuciderea spectaculoasă a lui Weininger, în 1903, cartea lui Sex şi caracter a cunoscut numeroase ediţii şi era mult discutată, îndeosebi în mediul cultural vienez.

            8.         C. Gană, Prefaţă, in Lucian Blaga, Izvoade, Bucureşti: Editura Minerva, 1972, p. 6.

            9.         Citat după reproducerea acestui document in Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 394-395.

            10.       Blaga o spune direct în manuscrisul romanului său autobiografic, la care a lucrat în ultima parte a vieţii: „Societatea burgheză! Nu m-am prăpădit niciodată de admiraţie faţă de ea. Totuşi degringolada acestei societăţi o regretam, căci în dispariţia ei vedeam dispariţia unei libertăţi individuale, de conştiinţă şi de mişcare, de lucru şi creaţie, la care ţineam ca la o premisă şi o condiţie supremă a vieţii şi a spiritului“ (L. Blaga, Luntrea lui Caron, Bucureşti: Humanitas, 1990, p. 178). Iată şi un alt pasaj, dintr-o conversaţie reală sau închipuită, redată în aceeaşi scriere: „Biata noastră burghezie, ticăloşită înainte de vreme, s-a ridicat doar în câteva decenii, ea n-a avut nici măcar timpul să ajungă la conştiinţa de sine. Ea se prăbuşeşte fără a se fi lepădat de păcătoasa zgură din care s-a ridicat. Nu de asta îmi pare rău... îmi pare rău că spiritul intră în agonie... Îi va lua locul, în această regiune a pământului, un spirit condiţionat, adică anti-spiritul“ (ibid., p. 141). Dacă luăm în serios asemenea exprimări, ca şi multe relatări ale celor care i-au fost apropiaţi lui Blaga după 1948, vom găsi puţin plauzibilă o sugestie a lui Dumitru Micu: „Era dispus să se integreze perfect noului climat biologic, cu singura condiţie de a nu i se cere să-şi renege propriul sistem filosofic. Or, exact aceasta i se cerea“ (vezi I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Bucureşti: Editura Saeculum, 1995, p. 309).

            11.       L. Blaga, Orizont şi stil, Bucureşti: Humanitas, 1994, p. 41.

            12.       Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, p. 71.

            13.       Blaga, Orizont şi stil, p. 6.

            14.       Ibidem, p. 11.

            15.       Oprişan, p. 380.

            16.       I. D. Sîrbu, Către Dorli Blaga, Apostrof, nr. 11-12, 2005, p. 27.

            17.       Blaga, Orizont şi stil, p. 173 şi p. 180.

            18.       Formulările cele mai nete ale acestei idei pot fi găsite în unele scrieri de tinereţe. Astfel, în articolul Etnografie şi artă, din volumul Ferestre colorate (1926), referindu-se la naţionalitate înţeleasă drept matrice stilistică a spiritului inconştient, Blaga notează: „Urmează din toate acestea, cu putere de axiomă, un lucru: naţionalitatea unei opere nu trebuie căutată; ceea ce este profund etnic se înfăptuieşte de la sine; printr-un accent adăugat conştient nu se obţine decât o diminuare a efectului dorit“ (citat după L. Blaga, Încercări filosofice, Timişoara: Editura Facla, 1977, p. 227). Creatorul anonim sau cult s-ar afla, fără să ştie şi fără să vrea, sub dictatul unui stil.

            19.       În scrisoarea citată mai sus, I. D. Sîrbu povesteşte că, trimiţându-l odată într-un sat ardelenesc, în care trăiau mai multe etnii, Blaga i-a spus: „Să fii atent: vei putea vedea acolo, seara la poartă, o ţărancă româncă, una săsoaică, a treia unguroaică: fiecare din ele vor lucra la o cusătură: va trebui să întrebi cum e posibil ca, deşi stau casă lângă casă, de multe sute de ani, deşi îşi vorbesc, fiecare îşi coase modelele sale: românca – motive geometrice, unguroaica – tulipele sale, săsoaica –cocoşii săi...“

            20.       L. Blaga, Spaţiul mioritic (1936), Bucureşti: Humanitas, 1994, p. 15. Aceeaşi observaţie poate fi întâlnită, cu referire la orizontul spaţial infinit ondulat, în Orizont şi stil, p. 79.

            21.       Blaga, Spaţiul mioritic, p. 24.

            22.       Ibidem, p. 165-166.

            23.       Citat după Zaciu, p. 396.

            24.       Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, p. 107.

            25.       Pe ultima pagină a Spaţiului mioritic, Blaga făcea observaţia că vocaţia mesianică „nu împrumută o prea frumoasă figură nici măcar popoarelor cu putere de inducţiune mondială. Până acum niciun popor nu a devenit mare pornind de la un program mesianic“ (p. 220). Într-un articol, scris pentru un grupaj consacrat de revista Gândirea, în 1935, problemei raselor, sub titlul Despre rasă ca stil, Blaga s-a exprimat fără echivoc. Refuzând să ia în serios orice încercare de a caracteriza rasele prin „coeficienţi biofiziologici“, Blaga considera doar deosebirile stilistice dintre culturile diferitelor grupuri de popoare. Respingând exaltarea valorilor spirituale ale unei anumite rase, autorul scria: „Mesianismul rasist e caracterizat prin credinţa că o anumită rasă omenească ar deţine toate calităţile cu care Dumnezeu a ţinut să înzestreze genul omenesc şi că toate celelalte rase posedă aceste însuşiri numai parţial sau într-un fel degradat sau viciat... În acord cu sine însuşi, mesianismul rasist de orice fel este atins de o penibilă orbire faţă de toate virtuţile altor rase. Un popor lovit de această cecitate spirituală nu mai e în stare să se depăşească şi nu se vede decât pe el însuşi“ (citat după D. Micu, „Gândirea“ şi gândirismul, Bucureşti: Editura Minerva, 1975, p. 205). Ulterior, Blaga a prezentat poziţia exprimată în acest articol astfel: „prezentam rasa ca o realitate... mă exprimam însă categoric împotriva oricărei discriminări spirituale cât priveşte rasele. Am combătut în acel eseu îndeosebi mesianismul rasial arătând, printre altele, că rasismul naţional-socialist din Germania, îl socot modelat după ideile despre poporul ales din Vechiul Testament. Problema raselor o puneam în sensul unei echivalenţe a posibilităţilor creatoare proprii tuturor raselor. Teza mi-o sprijineam citând, printre altele, poezii de-ale pigmeilor din Africa şi de-ale triburilor din Oceania“ (vezi Zaciu, p. 389).

            26.       Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, p. 163.

            27.       Blaga, Orizont şi stil, p. 117.

            28.       Corneliu Blaga, vărul lui Lucian Blaga, care i-a fost şef de cabinet atunci când a îndeplinit funcţia de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe, relata că în ziua când guvernul Goga a fost demis filosoful a exclamat uşurat: „Guvernul a căzut. Am scăpat!“ (vezi Oprişan, p. 110).

            29.       Iată vederile pe care le atribu

Mircea Flonta

Naţionalul la Lucian Blaga

» anul XXII, 2011, nr. 8 (255)