Aruncat în infern

Damian Hîncu

          La 7 aprilie 2009, tinerii de la Chişinău au dat jos, prin proteste paşnice, regimul comunist.
          Scris sub forma unei confesiuni, eseul (publicat fragmentar aici) se bazează pe experienţa personală a unui participant paşnic care a devenit victimă a evenimentelor din această zi. 

          Plin de sânge, am fost aruncat într-o celulă. Aici erau deja câţiva tineri. Stăteam toţi ghemuiţi, speriaţi. Căutam fiecare în ochii celuilalt solidaritate şi rezistenţă.
          Nu-mi ajungea aerul. După puţin timp mi-am pierdut cunoştinţa. Băieţii din celulă mă trăgeau de haină să-mi revin şi strigau să ne deschidă uşa. Câteva ore mai târziu, apăreau gardienii. Îi scoteau pe cei leşinaţi. Îmi reveneam, dar eram bătut din nou, pâ¬nă îmi pierdeam iarăşi cunoştinţa. Bătut peste faţă, peste ochi, în abdomen, la tâmple, peste genunchi, pe sub coaste... Îmi striveau mâinile sub bocancii militari ca să semnez declaraţii că am vandalizat clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei, că am fost plătit de partidele democratice să ies în stradă, că le-am vorbit cu injurii, că eram în stare de ebrietate şi că am tulburat ordinea publică...    
          Oroarea unei ideologii totalitare o cunoşti mai bine când e pusă în aplicare pe pielea proprie. Comunismul sovietic mai trăia în Moldova de Est. Îl simţeam pe piele, cu tot corpul meu. Comunismul bolşevic, care şi-a impus ideologia prin torturi şi masacre, era neuitat în Ţara Uitată, chiar şi după şaptezeci de ani. Fantomă peste generaţii. Ciumă cronică.    
          Am refuzat să semnez. Nu ar fi schimbat nimic. Băieţii care au semnat declaraţiile tot mai erau bătuţi. Şi aveau intentate dosare penale. Într-o ţară uitată, cu mentalitate stalinistă, dacă există ordin de sus, poţi deveni vinovat într-o clipă. Cu arma kalaşnikov la tâmplă, mi-au ordonat, pentru ultima oară, să semnez. Am semnat. M-au anunţat că mi s-a intentat dosar penal pentru violenţă, vandalism, jaf, injurii... A doua zi dosarul mi-a fost transferat de la penal la administrativ, din lipsă de probe, fiindcă la 7 aprilie 2009 am susţinut examenul „Teorii şi doctrine economice“ la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova.
          Deoarece mi s-a transferat dosarul, am fost dus la alt comisariat de poliţie, odată cu alţi tineri. Am fost din nou pus cu faţa la perete, din nou bătut până la leşin cu patul armelor kalaşnikov şi dus într-un birou unde eram pus să semnez, sub ameninţări, alte documente pregătite înainte. După ce am semnat fără să citesc actele, chiar dacă insistam să mi se aducă la cunoştinţă ce semnez, am fost din nou bătut şi aruncat în celulă, unde mai erau tineri. Dar n-am stat mult timp acolo, pentru că am fost iarăşi scos afară şi bătut. Ca să nu dorm noaptea, eram permanent transferat dintr-o celulă în alta, eram înjurat şi lovit cu bastoanele de cauciuc. Şi în acest comisariat eram îngrozit de ţipetele sfâşietoare ale fetelor violate şi ale băieţilor zdrobiţi de torturi.  
          Totul a durat două zile şi două nopţi. Nu ştia nimeni de ce ne băteau. Ştiam doar că unii au ieşit ziua la protestele paşnice. Alţii au fost aduşi aici noaptea, simpli trecători pe stradă. 
          Nu aveam dreptul nici în gând să punem întrebări, am fi fost auziţi. Eram peste douăzeci de băieţi într-o celulă de şapte-opt metri pătraţi, fără aer, fără mâncare, fără apă... Torţionarii loveau în mai mulţi băieţi o dată. Apoi fiecare tânar din celulă era dus separat în subsol pentru lovituri individuale, ca să aibă spaţiu când loveau patru-cinci călăi o dată. Aveau milă de noi: nu erau confortabile loviturile colective. Cine ar mai fi pus acum la îndoială mila bolşevică şi spiritul de solidaritate ale lui homos sovieticus?!     
          Respiram prin gaura uşii, singurul loc unde puteam să am aer. Băieţii din celulă mi-au dat locul de aici, leşinam tot mai des. Eram bătut fără întrerupere, pentru că torţionarii m-au remarcat printre toţi reţinuţii. Nu aveau de unde să ştie călăii comunişti, în negru, din creier până în picioare, că am fost, în general, printre primii la şcoală, la istorie şi la alte materii, în ţară şi peste hotare. Dar m-au reţinut pentru că le ceream insistent avocat şi le dădeam articole din legi care ar fi trebuit să mă apere. Am fost luat de pe stradă, am protestat paşnic după examenul de la universitate şi nu există nici un motiv ca să fiu arestat şi maltratat. Nu înţelegeam de ce nu aveam dreptul să cer avocat. Dar loviturile sporeau cu înverşunare, însoţite de rânjete hidoase şi priviri turbate de sub cagule.     
          Mă durea tot corpul... Am încercat să mă ridic, dar n-aveam puteri... Abia respiram... Numai sângele care curgea din ochi, din nas, din gură... îmi dădea de ştire că sunt încă viu. Simţeam că sfârşitul îmi este aproape... Căutam ultima speranţă. Ultimul gând de care să mă agăţ. Ultima salvare... Şi le-am spus printre sughiţuri, ştergându-mi sângele de pe faţă, că sunt cetăţean francez. Strigam din ultimele forţe: Vive la Liberté! Vive la France!... Torţionarii râdeau a batjocură: Care francez?, lovindu-mă şi mai crunt.      
          Am început să cânt la Marseillaise, cum făceau tinerii francezi reţinuţi de ocupanţii nazişti. La Marseillaise, interzisă în timpul ocupaţiei naziste, a devenit imnul Rezistenţei Franţei libere. La ei mă gândeam când intonam imnul francez.
          Unul dintre călăi a dat ordin să-mi caute actele în geantă, care fusese dusă, de când am ajuns la comisariat, în biroul unui torţionar-şef. Mi-au găsit carnetele de student la Facultatea de Drept „Jean Moulin III“ din Lyon, din anii precedenţi, şi permisul de şedere francez. Uitasem că aveam obiceiul să port cu mine toate actele, din toţi anii. De data aceasta, mă băteau din alt motiv. Inventau că am fost trimis de organizaţii internaţionale ca să dau jos regimul comunist. Dar aveau îndoieli. Îndoiala lor asupra faptului că aş fi cetăţean francez îmi era acum ultima speranţă de supravieţuire.   
          Am înţeles că o mare naţiune poate influenţa evenimentele chiar şi atunci când îi pronunţi doar numele. Şi că simplul nume al unei mari naţiuni poate însemna preţul unei vieţi: preţul vieţii mele... Am înţeles că, indirect, Franţa mi-a salvat viaţa. 
Aveam nevoie de aer. M-am târât spre ieşire, flămând şi sleit de puteri. Dar lângă uşă m-a lovit peste faţă fumul de ţigară ce pătrundea prin gaură. Rotocoalele fumului m-au imobilizat. Mă simţeam lipsit de puterea de a mai rezista.     
          Îngrozit de ceea ce mi se întâmplă, m-am uitat la colegii de celulă, ultima mea încurajare. Toţi mă priveau învinşi, fără a scoate vreo vorbă. În jur se auzea doar zgomotul armelor kalaşnikov şi al plânsetelor noastre. 
          Două arme de rezistenţă pe un pământ uitat: tăcerea şi plânsul. 

 

Damian Hîncu

Aruncat în infern

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)