Istoria României scrisă de un intelectual de partid

 

Cristian Vasile

  

Recente sondaje de opinie – realizate de mai multe institute specializate – au indicat o accentuată nostalgie a unei părţi a românilor faţă de regimul comunist. Au existat atât manifestări publice, cât şi prestaţii jurnalistice (cu precădere la nivel audiovizual) în care s-au vădit spiritul encomiastic faţă de un foarte talentat poet (dar şi unul dintre stâlpii cultului personalităţii lui Ceauşescu – Adrian Păunescu) şi tratarea necritică a ideologiei comuniste. Unul dintre foştii demnitari din preajma lui Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu care dacă nu a alimentat direct această nostalgie a propovăduit-o constant prin mii de pagini a fost Dumitru Popescu (zis Dumnezeu). Consilierul său literar din anii 1970 şi 1980 a fost chiar Adrian Păunescu – „Sos, puneţi sos mult. Oricât ar fi de suculentă, fără sos, carnea nu e apetisantă“ – îl sfătuia prin 1979 poetul, după lectura unei mostre din ceea ce avea să devină romanul Pumnul şi palma (vol. 1) – v. Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se... Artele în mecenatul etatist: Memorii, vol. 3, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2006, p. 234.

Zeama factologică picantă datorată şi lui Adrian Păunescu se regăseşte nu numai în trilogia Pumnul şi palma, ci şi în consistenta memorialistică postdecembristă a lui Dumitru Popescu. Este ceva mai mult decât atât în această istorie romanţată a nomenclaturii şi a înaltei birocraţii culturale. Deja în istoriografia română (prin Bogdan Cristian Iacob, dar nu numai) îşi face loc teoria potrivit căreia pcr, organizaţiile de masă etc. se transformă în anii 1960 şi 1970 într-o mişcare totalitară naţională care se sprijină pe ideea de naţiune, revendicându-se de la neamul românesc; aşadar, nu mai este vorba atât de un partid şi de un regim totalitar care se legitimează prin apelul la clasa muncitoare, ci de o elită politică strânsă în jurul lui N. Ceauşescu, ce preia elemente ale populismului etnocratic din discursul radical, extremist (legionar, carlist, antonescian), păstrând importante ingrediente doctrinare ale stali- nismului. Pe acest altoi ideologic aveau să crească şi mugurii protocronismului.

Lectura memoriilor lui Dumitru Popescu pare să confirme aceste mutaţii ideologice. Fostul ideolog al pcr surprinde reacţiile lui N. Ceauşescu la apariţia romanului Delirul, de Marin Preda: „Nu-l alertase figura mareşalului, nu sesizase vreo tendinţă de reabilitare politică a regimului militar aliat nazismului“ (p. 68), deci nu empatia poate inadecvată faţă de Ion Antonescu era problema, ci „absenţa din carte a luptei antifasciste ilegale a comuniştilor“ (probabil chiar absenţa sa – tânărul comunist pe care altminteri propaganda oficială îl plasa deja în ipostaze politice eroizante, anterioare anului 1944, prin trucaje fotografice şi istoriografice). Dar mult mai importante sunt însemnările demnitarului comunist privitoare la conflictul din interiorul Uniunii Scriitorilor, dintre – simplificând – protocronişti şi occidentalizanţi. După ce o delegaţie a celor dintâi, în frunte cu Mihai Ungheanu, soseşte în audienţă şi îi prezintă un proiect de desfiinţare a uniunii (aservită, chipurile, cauzei „antinaţionale“ şi intereselor reprezentate de Radio „Europa Liberă“), Dumitru Popescu notează cu durere: „chiar nu mai avusesem ocazia să fiu martor la o răbufnire atât de spectaculoasă a spiritului critic, intrinsec adevăraţilor oameni de artă, dar uzat prea adesea în întreprinderi minore [...]. Dacă prin absurd aş fi fost un cap încoronat, aş fi subscris imediat, cu o semnătură apăsată, la proclamaţia-decret“ (p. 303).

Artele în mecenatul etatist... este o carte ce cuprinde notaţiile de autobiografie politică din intervalul 1971-1981, adică de când Dumitru Popescu – unul dintre secretarii cc al pcr – ajunge preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (cces) şi până la numirea sa ca rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu“. Este vorba de un întreg deceniu, un nou episod din viaţa lui Dumitru Popescu în preajma lui Nicolae Ceauşescu. Memorialistul este şi un nostalgic al statu-quoului din preajma Congresului al ix-lea al partidului din 1965, văzut ca un moment aproape mitic; nerespectarea spiritului acestui congres pare că a dus la dezastru. În contrast cu cercetătorii care au scris despre epoca lui Ceauşescu şi cu alţi memorialişti (proveniţi cu precădere din zona scriitoricească şi artistică), Dumitru Popescu nu stăruie asupra celor două momente care aparent au însemnat „sfârşitul perioadei liberale“ din istoria comunismului: anii 1971 (Tezele din iulie şi tentativa de restalinizare) şi 1974 (proclamarea lui Ceauşescu ca preşedinte al rsr, retragerea lui Ion Gh. Maurer din funcţia de prim-ministru, adoptarea unei noi legi a presei, însoţită de numeroase restricţii). Tezele din iulie 1971 reprezintă doar o „furtună într-un pahar cu apă“ (p. 212), iar prezumtivele puncte de cezură din 1974 sunt aproape ignorate.

Dincolo de schiţarea mai multor portrete plauzibile de demnitari comunişti (Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Leonte Răutu ş.a.), ficţiunea se amestecă în nenumărate rânduri cu realitatea. Cea mai evidentă plăsmuire autojustificatoare a lui Dumitru Popescu pare a fi autoproclamarea drept reformator al comunismului. Fostul preşedinte al cces îşi asumă pentru anii 1970 câteva idei doctrinare novatoare: contestarea rolului conducător al partidului, precum şi a preeminenţei clasei muncitoare, punerea în discuţie a egalitarismului proletar şi a primatului politicului în viaţa socială (p. 232). Dacă acest program ar fi fost real (mai ales primul punct), Dumitru Popescu ar fi rivalizat cu reformatorii „Primăverii de la Praga“ şi cu Gorbaciov. În plus, pretinsul său proiect de transformare politică şi ideologică ignora un fapt esenţial: niciodată în România de după 1945 clasa muncitoare nu s-a aflat la putere, iar egalitarismul proletar a fost o ficţiune pură. De fapt, înaltul demnitar nu a fost nici măcar perceput ca reprezentant al unei timide şi posibile devieri intelectualiste de la linia stalinismului naţional al lui Ceauşescu. În realitate, schiţa istorică de politică internă creionată în carte de ideologul ceauşist este o contraperformanţă istoriografică, fiind oarecum în convergenţă şi complementară cu ceea ce a realizat recent Larry Watts – With Friends Like These: The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania – studiind relaţiile externe ale României comuniste (v. Alina Pavelescu, Istoria ca WikiLeaks ratat, www.savonarolawho.wordpress.com).

Totuşi, Dumitru Popescu îşi construieşte portretul în antiteză cu N. Ceauşescu, aşa cum susţine că a făcut şi în romanul Pumnul şi palma. Spre exemplu, se prezintă ca un promotor al artei autentice şi al folclorului veritabil (p. 10-11), în opoziţie cu cuplul Ceauşescu, deplângând şi încercând să combată folclorizarea funestă a culturii de la finele deceniului opt; memorialistul mai apare în postura de birocrat cultural care salvează spectacole de teatru (Danton, de exemplu, în regia lui Horea Popescu – p. 130-131), într-o epocă în care erau interzise piese precum Revizorul. În situaţii critice – când nu-şi poate asuma fapte onorabile –, ideologul anilor 1960-1970 ni se înfăţişează ca simplu observator, şi nu participant la crearea cultului personalităţii lui Ceauşescu sau cenzor în serviciul elitei politice din jurul dictatorului.

           Spre final, memorialistul are sugestii normative, deţinând şi soluţia pentru rezolvarea problemei culpabilităţii legate de colaborarea cu un regim totalitar. Previzibil, premisele de la care porneşte sunt false, dar analogiile sunt interesant de urmărit: „Societatea germană vestică nu a fost împărţită în două, în buni şi răi“, iar faptul că „marile puteri, după 1989, au lăsat câmp liber strigoiului“, „acceptând ideea lustraţiei“ în estul Europei, este deplorabil (p. 264-265). România nu a trecut printr-un proces de lustraţie, dar fostul oficial comunist – închis pentru câţiva ani în primul deceniu de după 1989 – se consideră o victimă a regimului postdecembrist. Trecut prin şcolile nomenclaturii în anii 1950, Dumitru Popescu ilustrează foarte bine tipul intelectualului de partid care în postcomunism s-a străduit să rescrie istoria recentă din perspectiva actorilor barocului fascisto-comunist.

 

Cristian Vasile

Istoria României scrisă de un intelectual de partid (Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se... Artele în mecenatul etatist: Memorii, vol. 3, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2006)

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)