Cu scriitorii la psihanalist

 

Doru Pop

  

În cel mai recent volum al său (Psihobiografii, Polirom, 2011), Corin Braga face o demonstraţie de critică literară psihanalitică. Volumul, care constituie o regrupare, aidoma unui vis recurent, a unor studii publicate de autor de-a lungul ultimului deceniu, de la Geneza lumilor imaginare blagiene până la studiul despre paradis şi antiutopie publicat în Franţa, reprezintă o lecţie de „lectură psihanalitică“. Aşa cum declară încă din „Introducere“, principalul obiectiv al autorului este acela de a uni două concepte (aşa cum a făcut şi în deja clasicizatul „anarhetip“), respectiv psihocritica şi psihobiografia, pentru a da naştere unui nou concept, în acest caz definit drept „psihografia“. De fapt, abordarea biografică şi predispoziţia psihocritică sunt cele mai importante instrumente „lăsate moştenire“ interpetării culturale de bunul doctor vienez. Intuiţiile lui Freud în privinţa lui Hamlet sau tehnicile utilizate în analiza memoriilor lui Goethe, ori mult mai cunoscuta lectură a lui Sofocle au devenit, aşa cum s-a întâmplat cu Harold Bloom mai înainte, dar şi cu mulţi alţi critici literari, forme de înţelegere a mecanismelor interne ale scriitorilor, artiştilor şi chiar politicienilor.

Conceptual vorbind, Corin Braga încearcă să găsească o ieşire (onorabilă) din relaţia dificilă a premisei psihanalitice cu fenomenele din literatură (şi cultură), respectiv evaluarea operei prin prisma unor contexte psihice. O altă problemă evidentă decurge din faptul că nu există o „metodă psihanalitică“ în sine, ci multiple perspective, generate de conceptele fundamentale ale psihanaliştilor, care, aşa cum spune autorul din primele rânduri, pot fi contestate, dar nu pot fi ignorate. Psihografia este, în cele din urmă, o abordare care nu se întemeiază pe un singur concept psihanalitic şi nici nu urmăreşte o singură direcţie de interpretare. Corin Braga utilizează cu dezinvoltură un melanj de concepte, care trec dincolo de interpretarea freudiană. Autorul pune în mişcare elemente din psihanaliza kleiniană, din analiza lacaniană, trece prin perspectiva bioniană, se foloseşte de arhetipologia jungiană, ne plimbă prin plăcerea textuală barthesiană, prin scrierea psihică derridaeană şi chiar prin mascarada kristeviană.

Am un singur reproş în definirea psihografiei – dacă psihocritica lui Charles Mauron este explicit prezent în analizele lui Corin Braga (prin recursul la mecanismele visului şi prin legăturile dintre obsesiile psihice şi metaforele literare), psihobiografia este preluată din arsenalul lui Ricoeur. Nu ştiu dacă filosofia lui Ricoeur este cea mai bună sursă pentru psihobiografie, eu cred că ar fi fost şi mai productivă o reluare a acestui tip de lectură din perspectiva unei psihobiografii sociale, respectiv metodologic întemeiată în teoriile lui Schultz, care vorbeşte despre „poveştile de viaţă“ şi care utilizează relevanţa acestora în plan cultural.

Oricum ar fi preluate, cele două concepte se întâlnesc în mod fericit, iar studiile de literatură română şi universală practicate de Corin Braga sunt exemplare ca analize de simptomatologie. Abordarea dobândeşte adevăratele ei valenţe atunci când noţiunile sus-pomenite sunt aplicate unor autori români (contemporani sau doar moderni), deşi psihocriticul clujean se opreşte şi asupra unor clasici precum Swift, Sábato sau Castaneda, pentru că introspecţia psihanalitică nu a fost prea „gustată“ în practica literară de la noi (cu mici excepţii, Ion Vianu fiind unul dintre cei care trebuie numiţi aici).

Premisa „psihografică“ este simplă: fără interpretarea psihanalitică a biografiei autorului, înţelegerea noastră asupra operei acestuia ar fi „diferită şi grosolană“ (p. 16). Prin urmare, „săpăturile“ în „preistoria“ psihismului scriitorilor (români) devin trasee „regale“ pentru identificarea motivaţiilor profunde ale mecanismului poetic. Astfel, Urmuz este văzut prin prisma conflictului oedipian, iar textele sale sunt trecute prin filtrul schemelor standard ale psihanalizei viselor: condensare, deplasare, elaborare secundară. Constantin Stere este „citit“ ca un scriitor autobiografictiv (înainte de vreme), iar mutismul lui Lucian Blaga devine mai mult decât un prilej pentru a discuta introversiunea, cât mai ales o cheie pentru descifrarea „resorturilor inconştiente“ ale operei. Pentru a-l „analiza“ pe Blaga, Corin Braga recurge la Melanie Klein şi la relaţia dintre sugar şi imago-ul matern, respectiv conceptul lui Winnicot de refulare prin tendinţele „antisociale“ ale copilului. De aici, Braga face o serie de incursiuni în imaginarul operei blagiene, preponderent cu referinţe din dramaturgie. Dacă Blaga este „pus pe canapeaua“ analitică pentru problemele cu figura Mamei, Leonid Dimov este utilizat ca studiu de caz pentru renegarea Tatălui, respectiv pentru lacanianul „în-numele-tatălui“, unde numele este o funcţie simbolică a definirii de sine. Pe de altă parte, Nichita Stănescu şi Norman Manea sunt „intepretaţi“ prin prisma traumei infantile care a declanşat obsesia thanatică şi ruptura de inconştientul infantil, respectiv războiul.

Dacă ar fi să „condensez“ mecanismul psihografiei lui Corin Braga, aş spune că este mai degrabă o analiză a absenţei biografiei scriitorului, în sensul cel mai pur lacanian, pentru că acesta fie îşi inventează biografii (ca Stere sau Castaneda), fie îşi refuză biografia, fie o „transferă“ (ca Urmuz sau Dimov), fie o respinge. Iar în acest context absenţa devine un simptom la fel de puternic ca şi expresia manifestă. Corin Braga a reuşit nu numai să găsească o direcţie interpretativă, dar şi să demonstreze cu prisosinţă faptul că resursele conceptuale ale psihanalizei sunt departe de a fi epuizate.

 

Doru Pop

Cu scriitorii la psihanalist (Corin Braga: Psihobiografii, Iaşi: Polirom, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)