Sub zodia nuanţei

 

Iulian Boldea

  

Eseist specializat în domeniul istoriei artei şi al filosofiei, analist lucid al fenomenului politic, polemist redutabil, Andrei Cornea îşi revendică demersul critic şi de la istoria formelor plastice, şi de la filosofie, istorie sau etimologie. Stilul său eseistic poa­te fi aşezat sub zodia nuanţei. Radu G. Ţeposu observă că eseistul

 

ştie să se ridice uşor deasupra obiectului investigat şi să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, o mentalitate, un fenomen, are înzestrare pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică. Se exprimă rar în concepte şi din această cauză preţiozitatea lipseşte cu desăvârşire, însă precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută întotdeauna să fie limpede şi, mai ales, captivant în demonstraţie. Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, el are grijă să meargă la rădăcinile lucrului, la semnificaţia originară.

Primele cărţi ale lui Andrei Cornea sunt abordări din sfera istoriei picturii, cu deschideri ferme şi spre orizontul ideaţiei filosofice sau al structurilor mentale etno-spirituale. Scriere şi oralitate în cultura antică (1988) reprezintă o interpretare pertinentă a raportului dintre logos şi scris în fundamentarea civilizaţiei greceşti, cu relevarea procesului de ruptură pe care textele Noului Testament l-au provocat în lumea iudaică. Sunt identificate raporturi şi asocieri ideatice între Biblie şi dialogurile platonice, precum şi relaţiile civilizaţiei greco-creştine cu spiritualitatea şi mentalitatea iudaică. Atitudinea anticilor faţă de cuvântul scris şi cel rostit, înţelegerea specificului acestor culturi din perspectiva problematicii „cărţii“ sunt câteva probleme pe care volumul lui Andrei Cornea îşi propune să le soluţioneze. Tema cărţii, rezumată, este „a reface câteva vechi sensuri întunecate, opacizate, acoperite, ale unor banale, comune cuvinte şi «instrumente» de civilizaţie. A reface o transparenţă, aşadar“. 

Penumbra (1991) îşi propune să „privatizeze“ reflecţia filosofică:

 

Scriu aceste pagini destul de neaşezate, lipsite de metodă şi fără sistem, în plus de o competenţă pe care nu sunt cel dintâi a mi-o pune la îndoiala, străbătute adesea de ireverenţă şi de vădite parţialităţi, având, nădăjduiesc, o singură scuză: intenţia de a ajuta în acest fel la privatizarea filosofiei şi a meditaţiei autentice. Sau poate ar fi mai bine spus, la reprivatizarea lor.

 

În finalul cărţii, autorul nu ezită să dea reflecţiilor sale un fior nostalgic, o turnură etică: „Ne-a pierit semeţia de odinioară, laolaltă cu entuziasmul. Nu mai ştim azi să găsim puterea de a ne ridica deasupra lucrurilor, de a le supune. De multe mii de ani ne tot retragem“.

În Turnirul khazar (1997), Andrei Cornea caută să reabiliteze raţionalismul şi umanismul, dar şi fundamentele epistemologiei moderne, prin încercarea de a demonstra „inanitatea sofistică a parohialismului contemporan, fără a introduce din afară sau de sus criterii de autoritate ori metafizice spre a compara şi ierarhiza sistemele culturale“. Titlul cărţii e o metaforă cu substrat istoric, ce simbolizează modul în care credinţa individuală poate accepta o a doua opţiune. Demersul lui Andrei Cornea este unul umanist, e demersul unui intelectual care şi-a păstrat intactă încrederea în resursele şi posibilităţile umanului de a-şi consolida poziţiile şi temeiurile raţionaliste:

 

oamenii sunt în stare uneori să se conducă decent, pot uneori crea lucruri frumoase, ştiu de destule ori să distingă între adevăr şi fals, cu toate că rămân în imposibilitatea de a defini Binele, Frumosul şi Adevărul, ba adesea au chiar îndoieli asupra existenţei ca atare a acestor entităţi.

Perspectiva finală a eseistului este aceea că diminuarea autorităţii unor valori universale nu trebuie să conducă la o perspectivă a multiplicităţii relativiste cu contur exagerat şi dizolvant, ci, mai degrabă, la menţinerea unor valori, adevăruri, repere „slabe“, de interes local şi limitat. Unei perspective anarhice îi este preferat un model raţionalist, o opţiune umanistă, în esenţa ei, în care intelectului îi revine un rol fundamental. Cuvintelnic fără frontiere (2002) este, cum observă Luminiţa Marcu, o colecţie de „moralităţi lingvistice, ludice, aparent gratuite“, dar şi „un model de reacţie intelectuală la istorie“, prin care autorul „judecă lumea de azi cu pilde din lumea veche“. Stilul cărţii este marcat de erudiţie, dar, în acelaşi timp, şi de dezinvoltura ironiei şi autoironiei. Un fragment sumar despre ecclesiocraţie este cât se poate de relevant: „Ecclesiocraţia, deşi salvează la un moment dat civilizaţia, nu poate păstra neştirbit omenescul; succesul său e, poate, mai degrabă mare decît bun“.

Când Socrate nu are dreptate (2005) îşi propune o „reabilitare a refuzaţilor filosofiei platonice, prin intermediul unor personaje secundare ale dialogurilor (împotriva cărora Socrate părea să aibă mereu dreptate)“. Configurarea unui „umanism secund“, după ruinarea umanismului de rang prim (de către Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein, Derrida, Foucault), este o altă problemă pe care eseistul şi-o reprezintă, într-un limbaj în care degajarea eseistică şi rigoarea ideaţiei filosofice se îmbină strâns. Noul, o poveste veche (2008) este o carte despre strategiile pe care şi le asumă gânditorii pentru a-şi promova ideile, pentru a le impune în conştiinţa cititorilor, eroii lucrării fiind filosofi precum Socrate, Platon, Plotin, Leibniz sau Nietzche. Criticând teza conform căreia „tradiţia e dispensabilă şi [...] noul absolut e cu putinţă“, eseistul preferă să exprime „denunţarea antitezei simpliste revoluţie-restauraţie, ori progres-tradiţie, fie şi numai pentru a scoate gândirea din lenevie şi dihotomie simplistă“. O istorie a nefiinţei în filozofia greacă (2010) dă, cu adevărat, măsura demersului filosofic al lui Andrei Cornea. Cartea reprezintă o meditaţie sistematică şi argumentată cu privire la statutul aparenţelor, al simulacrelor de existenţă, cu privire la nefiinţa însăşi. Demersul lui Andrei Cornea este şi unul polemic, la adresa celor care au minimalizat această temă a nefiinţei (Heidegger, Noica), el demonstrând complexitatea acestei problematici. Istoria filosofie greceşti poate fi privită, demonstrează Andrei Cornea, ca o istorie a gândirii nefiinţei, structurată în patru etape fundamentale: „nerecunoaşterea temei, interdicţia ei, admiterea nefiinţei ca nefiinţă secundă şi recapitularea îmbogăţită a întregii teme“. O colecţie de parabole, de pilde, de fabule scrise în registru postmodern, cu substratul parodic, ironic şi autoironic de rigoare, este reunită în Poveşti impertinente şi apocrife (2010), volum în care se regăseşte din plin verva scriiturii lui Andrei Cornea, deposedată însă de alura academică, de statura riguros-didactică din textele „serioase“. 

Andrei Cornea este un eseist de calibru, erudit, posesor al unui orizont cultural vast, dar şi al unei scriituri de incontestabilă plasticitate, un eseist sedus atât de suprafeţe, cât şi de penumbrele lucrurilor, tentat deopotrivă de dicţiunea tranşantă şi de adâncul tremurător al nuanţelor.

 

Iulian Boldea

Sub zodia nuanţei

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)