Arta de a fi păgubaş

  

Al. Săndulescu

  

Destui tineri din anii ’50, care simţeau anume înclinaţii literare, au fost siliţi să le comprime din cauza spiritului dogmatic şi tiranic proletcultist, care interzicea cu desăvârşire cea mai elementară libertate de creaţie. Aşa s-a întâmplat şi cu Niculae Gheran, viitorul autor al monumentalei ediţii critice Liviu Rebreanu. I-a fost suficient să ia cunoştinţă de un articol al lui A. Jdanov, tartorul stalinist al ideologiei sovietice, care condamna satira, pentru ca să se „lase păgubaş“. Acesta e şi titlul, numit integral mai înainte, al unei serii inaugurate în 2008, din care a apărut recent volumul al doilea. Memorialistul, căci cartea lui Niculae Gheran este, în primul rând, una evocatoare, construită pe baza multor fapte autentice, concurând cu istoria, are, în acelaşi timp, condei de prozator, povestind cu vervă, pe anumite porţiuni, înscenându-şi epic biografia, mânuind o limbă mustoasă, colorată, pitorească, ştiind să înregistreze cu fineţe şi plasticitate limbajul, când serios şi frust, când argotic, diferenţiat pe regiuni, profesii şi etnii, graiul cu modulaţii specifice al ardeleanului întâlnindu-se cu jargonul evreiesc, ce se vorbea în Bucureşti, la „Taica Lazăr“, comercial şi chiar cu anume şlefuire intelectuală.

Elev de liceu, neavând apetenţă pentru matematică şi chimie, Niculae Gheran chiuleşte pe ruptele. Avea doar 14 ani când, sedus de utopia comunistă, devine membru al Tineretului Progresist, nelipsit la şedinţe şi mai ales la serile de dans şi manifestările artistice. În acelaşi timp, îi plăcea enorm să citească. La majorat, se înscrie în partid şi îşi desfăşoară existenţa, care se va dovedi aventuroasă, ca activist. Încorporat, i se propune să urmeze o şcoală a mai, să fie ofiţer de securitate, profesie pe care o refuză. În consecinţă, e trimis, pentru efectuarea stagiului militar, într-un adevărat lagăr de muncă, unde suportă imbecilitatea ofiţerilor politruci şi ia cunoştinţă de un analfabetism aproape generalizat. Nu era de ajuns, face un infiltrat pulmonar şi se internează în sanatoriul tbc de la Moroieni. Autorul avea să fie încă o dată „păgubaş“.

Cartea conţine zeci şi zeci de pagini de istorie politică, înfăţişând fapte ştiute şi neştiute mai ales din epoca instaurării dictaturii comuniste. Nu lipsesc unele portrete sugestive, ca al Anei Pauker: „muierea cu părul scurt şi cu vorbirea tăioasă, sacadată, ca un satâr pus pe treabă, acaparase din umbră conducerea ţării, sprijinindu-se cu precădere pe consângenii cuibăriţi, până atunci, ca şi ea, în staulul moscovit“. Prezenţa ei dominatoare îi constrânge pe fruntaşii partidului (Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Chivu Stoica ş.a.) ca, din oportunism, să se căsătorească repede cu evreice, de care mulţi dintre ei vor divorţa. Sunt puse în lumină marile şi dureroasele teme ale epocii: „lupta de clasă“, „duşmanul de clasă“, obsesiva origine socială, verificările de partid, referinţele, industria dosarelor, demascările, „întrecerile socialiste“, slugărnicia sub acoperirea „disciplinei de partid“, oportunismul, de unde şi subtitlul cărţii Oameni şi javre, desconsiderarea învăţăturii, contraselecţia, frica.

Memorialistul (dacă nu istoricul) relatează cine erau „cadrele de nădejde“: Ştefan Voitec, trădător al vecchiului psd (Titel Petrescu), fost umil funcţionar la o tipografie din Sărindar, Iosif Chişinevschi, fost tipograf, Gh. Vasilichi, ministrul învăţământului, de profesie muncitor petrolist, Vasile Luca, pe numele adevărat László Luka, lăcătuş etc. În 1948 are loc dezastruoasa reformă a învăţământului. Istoria românilor a rescris-o Mihai Roller, fiul rabinului din Buhuşi, devenit membru al Academiei Române; la facultate, domina un alt coreligionar, Barbu Câmpina, în timp ce Iorga, Giurăscu, P. P. Panaitescu erau nume subversive. La Litere, G. Călinescu e înlocuit cu I. Vitner, de profesie stomatolog, şi toţi vechii asistenţi sunt eliminaţi: A. Marino, Ovidiu Papadima, Dinu Pillat, Alexandru Piru. Diriguitorul tuturor acestor măsuri catastrofale a fost Leonte Răutu, un mărunt gazetar de provincie, emigrat în Uniunea Sovietică, unde, în timpul războiului, făcea propagandă, ca redactor, la Radio Moscova. Şi lui îi consacră Niculae Gheran un portret, văzut în contextul comunităţii evreieşti, aceasta de cu totul altă factură:

 

De-aş fi evreu, aş avea mari reticenţe faţă de Leonte Răutu, care, în aşezarea vieţii culturale, cu reprezentanţi iluştri în toate domeniile, a dovedit o crasă lipsă de tact în atragerea şi folosirea lor. Efectiv, şi-a făcut neamul de râs, realizând o atmosferă ostilă în sânul intelectualităţii româneşti. Eventualul alibi, c-ar fi făcut-o la comanda Anei Pauker – la acea dată factotum în partid – nu-l absolvă de extrema părtinire – eufemistic caracterizată – de care a dat dovadă în politica de cadre.

Negustorii şi meseriaşii evrei din cartierul copilăriei mele – toleranţi prin excelenţă şi respectaţi pentru corectitudinea lor – erau cu zece capete deasupra acestui îmbătat de putere aflat în comerţ cu lumea înconjurătoare sub nivelul lui Herşcu boccegiul.

 

Trec peste alte fapte politice importante privind pcr, spre a mă rezuma la domeniul cultural şi editorial. Sub Gheorghiu-Dej, în plin dogmatism stalinist, Eminescu a fost înlocuit cu Neculuţă, Rebreanu cu Sahia, Arghezi cu A. Toma, Titu Maiorescu cu C. Dobrogeanu-Gherea. Sistemul editorial se umpluse de impostori. „Oamenii din edituri, notează memorialistul, erau deranjaţi de structura etnică a aparatului de conducere, alcătuit aproape sută la sută de evrei; se invoca lipsa studiilor superioare, a calificării în domeniul literaturii, artei şi învăţământului.“ Niculae Gheran, care deţinea acum o funcţie însemnată, îi caracterizează întocmai pe nou-veniţi, cu origine muncitorească, „sănătoasă“: „La început, mai toţi care au invadat Direcţia Generală n-au uitat c-au fost cizmari şi lăcătuşi, stând pe lângă ziduri, ca apoi, promovaţi în organizaţiile de partid, să devină agresivi, băgăreţi până şi în viaţa intimă a colegilor“. „Vigilenţa revoluţionară“ a cadriştilor a dus la eliminarea din editură a unui eminent redactor, Crina Coşoveanu, pentru că tatăl ei, comandor de aviaţie, care refuzase să treacă Nistrul, era condamnat pe viaţă pentru crimă de război (?); şi e numai un caz din multele care vor urma şi pe care nu le mai citez din lipsă de spaţiu.

Niculae Gheran creionează parcă şi mai apăsat conturate portretele unor personalităţi din domeniul culturii şi literaturii. Fruntaşul comunist Miron Constantinescu era supranumit „şarpele cu ochelari“. În tinereţe, semnase cu pseudonimul Radu Pădure placheta de versuri Moscova roşie, Moscova aurie. Remarcabil, depăşind schiţa, este portretul lui Paul Cornea, tânăr care se distingea prin inteligenţă şi cultură, alături de alţi congeneri, ca Mircea Maliţa şi Mircea Sântimbreanu. „A fost o întâmplare fericită ca în jocul dosarelor de partid să ne fi pomenit cu un director general ca Paul Cornea. Deşi tânăr, era jignitor să-l compari cu cei de desupra lui, cu Ion Pas, din minister, cu Paul Niculescu-Mizil sau Leonte Răutu, de la partid, cărora, din păcate, trebuia să li se supună.“

Revenind la espla, de care Niculae Gheran se ocupa în mod special, să precizăm că după Alexandru Rosetti, debarcat în 1951-1952, a venit ca director A. Toma, cel care, bietul de el, îndrăznea să se compare cu Eminescu, apoi, scurtă vreme, Aszody, fără nicio calificare culturală, Al. I. Ştefănescu, soţul Ninei Cassian, în fine, Petru Dumitriu, pe atunci number one al romanului românesc, în rivalitate cu Marin Preda. Niculae Gheran îşi aminteşte că marele prozator, căruia i se mai spunea şi Don Pedro, venea la editură două ore pe zi, după care pleca să joace tenis cu Ion Gh. Maurer, personaj influent în partid, mai târziu prim-ministru. Era aşa de bine situat pe scara socială şi politică a mărimilor, încât îl suna direct pe Chivu Stoica, ori de câte ori avea nevoie. După ce publicase Cronica de familie, operă de mare succes şi retribuită regeşte, i se ceruse să scrie Biografii contemporane, „roman inspirat din istoria pcr“. Terminată prin 1957, cartea a fost trimisă spre aprobare la secţia de propagandă a Comitetului Central, dar a fost returnată fără „bun de tipar“. În urma discuţiei cu Leonte Răutu, relatată celor apropiaţi, inclusiv lui Niculae Gheran, i s-a comunicat motivul respingerii: „Îmi impută că în loc să fac literatură, m-am apucat să scriu istoria Partidului Comunist Român. «Şi ce e rău în asta?» Mai rău nici nu se poate – zice el – că, la o lectură atentă, laşi să se înţeleagă, fără dubii, că toată mişcarea este creaţia unor evrei şi basarabeni. «Dar nu le-am dat numele exacte, nici adevăratele locuri, fiind românizate.» «Ce folos? se recunosc de la o poştă!»“

„Forurile“au hotărât înlocuirea lui Petru Dumitriu, spre marea satisfacţie a lui Mihai Beniuc, „Piticul“, aflat în conflict pe viaţă şi pe moarte cu prozatorul. La fel de semnificativ este portretul pe care i-l face Niculae Gheran mult elegantului şi originalului, până la sfidarea mărimilor de partid, Don Pedro. Apariţia lui în public, pentru acele vremuri, putea să pară şocantă:

 

În pofida compromisurilor ştiute, Petru nu se grăbise să semneze vreo adeziune care să-l lege statutar de obligaţii în afara propriei voinţe. De aici şi libertatea de a se îmbrăca extravagant, în culori frapante, ori, dimpotrivă, de a umbla într-o simplă rubaşcă sau bluzon acolo unde alţii veneau într-o ţinută sobră. Aşa l-am văzut la Ateneul Român, cu prilejul unei festivităţi, dominând tot holul alături de Irina Medrea. Nici nu se putea să nu-ţi sară în ochi: Petru peste 1,90 m. Irina de asemenea foarte înaltă.

 

Noul director a fost Ion Bănuţă. Fusese muncitor la Uzinele Griviţa şi deţinut politic pe contul unei activităţi ilegale. După 23 august 1944, condusese o publicaţie obscură, Lupta cfr. Om cumsecade, incult, avea naivitatea să se creadă mare poet, în urma laudelor circumstanţiale şi servile ale unor critici. Găsise la editură, depus de ceva timp, romanul Scrinul negru de G. Călinescu. Bănuţă îl citeşte cu ochiul activistului de partid şi-i comunică lui Niculae Gheran: „Eu zic că merge. Nu e împotriva noastră“. Îi face şi o vizită lui G. Călinescu, îi transmite unele observaţii de amănunt şi acesta le acceptă.

Unul dintre cele mai izbutite portrete este al lui Tudor Arghezi, venit în vizită la espla. Neobositul memorialist l-a surprins într-o postură semnificativă pe autorul Cuvintelor potrivite, acum bătrân şi bolnav, dar fiind mai departe rău de gură:

 

Repus în drepturi, Arghezi îl vizitează adesea pe Balaci... Fumând, oferă un spectacol de zile mari. Îi tremură mâna şi se încăpăţânează să-şi dirijeze singur mişcările, de la scoaterea din buzunar a pachetului de Kent, la folosirea băţului de chibrit mişcat anevoie pe scăpărici. Când, în sfârşit, izbuteşte să ţâşnească flăcăruia, o plimbă dârdâind spre gură, îşi aprinde ţigara, trage de câteva ori şi se linişteşte cu: «F...-n cur pe mă-ta!» Nu iartă pe nimeni, ironia venindu-i mănuşă, poate ca reflex al nedreptăţilor îndurate.

 

În comparaţie cu volumul anterior, acesta e mai încărcat cu unele capitole, al căror interes pare mai scăzut (Leonard), apoi, prin supralicitarea scenelor erotice (era să zic de sex), fie şi aluzive, uneori de un gust cam îndoielnic. Norocul e că Niculae Gheran are umor, povestind cu farmec şi zugrăvind personaje inteligente, înzestrate cu o ironie subtilă, bine marcată şi prin specificul etnic, precum Herşcu Rudel, sau pitoreşti, ca Vlad Muşatescu, supranumit Grasone, un veritabil Pantagruel. Când scapă de atmosfera crispată a prea puternicilor şi inculţilor activişti, până şi anecdotica ne amuză. În afara calităţilor ei literare, să reamintim excelenta portretistică. Arta de a fi păgubaş poate fi pilduitoare pentru tinerele generaţii, care, din fericire, n-au cunoscut nici „lupta de clasă“ şi nici dosariada, acestea, repet, conducând nu o dată la consecinţe dramatice. Un istoric al sistemului editorial din România ultimelor şase decenii va descoperi în cartea lui Niculae Gheran o inestimabilă sursă de informaţii. Autorul, întru totul credibil, a trăit şi a lucrat in medias res.

 

Al. Săndulescu

Arta de a fi păgubaş (Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş. vol. II: Oameni şi javre. Bucureşti: Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2010 )

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)