Comunismul ca religie

Ovidiu Pecican


          Sunt, probabil, destule motive pentru care apariţia în română a celor trei volume din sinteza de istorie culturală şi ideologică a lui Leszek Kołakowski se înfăţişează ca un eveniment important al vieţii de după 1989. Întâi, pentru că aduce în scenă, prin opera lui majoră, o figură importantă a filosofiei politice şi a explorării ideaţiei secolului al XX-lea. Fără a fi la prima lui carte tradusă în ţara noastră, Kołakowski ajunge, în fine, să poată fi consultat şi fără intermedieri lingvistice străine. Apoi, fiindcă trilogia la care mă refer, Principalele curente ale marxismului (I: Fondatorii, 2009; II: Vârsta de aur, 2010 şi III: Prăbuşirea, 2010; vol. Işi III – trad. S. C. Drăgan; vol. II – Cătălin Cîndea, Emanuel-Nicolae Dobrei, Bogdan Florian, Tereza-Brînduşa Palade, coord.), publicată de Ed. Curtea Veche cu sprijinul Institutului Polonez, a fost socotită de anumiţi comentatori drept cea mai importantă carte de teorie politică din veacul trecut. Al treilea motiv se referă strict la circumstanţe româneşti: în bibliografia noastră nu există nimic comparabil cu lucrarea lui Kołakowski, chiar dacă sinteze importante referitoare la Partidul Comunist din România şi mişcarea de extremă stângă aferentă au apărut (semnate de Victor Frunză şi de Vladimir Tismăneanu, ultimul fiind – neîntâmplător – prefaţatorul ediţiei româneşti din cartea la care mă refer şi cel care a promovat-o în programul editorial). Din păcate, lipsesc însă din preocupările cercetătorilor ideologiilor pe care îi azvârlim pe piaţa creierelor inşii care să întreprindă o astfel de cercetare acordând, precum autorul polonez, o atenţie preferenţială ideaţiei asamblate de marxism şi puse, ulterior, mai bine sau mai rău, în practică. Situaţia este de deplorat, fiindcă sinteza kołakowskiană reprezintă un început, nicidecum un bilanţ. În funcţie de ambiţia şi de pregătirea teoretică, de creativitatea şi gradul de originalitate propriu cercetătorilor, marxismul s-ar putea lăsa înţeles şi din alte unghiuri, în alte lumini, nu mai indulgente, dar relevante pentru alte tipuri de situări.
          Spun acest lucru deoarece, conform lui John Gray – citat pe coperta finală a primului volum –, „Marxismul a fost una dintre marile mişcări ale secularizării în perioada modernă“ şi „Pentru Kołakowski […] religia nu a fost de fapt depăşită, nici în gândirea lui Marx, nici în mişcările inspirate de Marx“. Recunosc, nu mă dau în vânt după această explicaţie care… nu explică nimic. A comuta ideologia pe teritoriul religiei înseamnă să pasezi mingea, ca să folosesc o imagine inspirată de sport, unui alt jucător, fără a rezolva, neapărat, o situaţie tactică. „A“ este „B“ poate însemna sau nu şi „B“ este „A“, dar reprezintă o asemenea comutativitate – univocă sau biunivocă – o adevărată înţelegere? Comportamentele ritualice, mantrele ideologice (lozincile, clişeele propagandei) şi ansamblul pe care ele îl edifică (limba de lemn şi conţinuturile ei „spălate“ de sens) pot avea numai o substanţă religioasă, pot semnifica numai o întoarcere la religie? De ce nu ar fi la fel de bine asemănate cu marea invenţie a lui Morgan – ridiculizată magistral de Chaplin în Timpuri grele: munca la banda rulantă? Şi dacă marxismul s-ar dovedi, în cele din urmă, realmente o lectură desacralizată până la capăt a lumii, mult mai aproape de pragmatismul eliberat de un anume tip de idealitate şi interesat mai curând în acţiuni repetitive, segmenţiale, lipsite de transcendenţă şi reificând lumea, folosind trimiterile mitologice (la egalitatea absolută şi la vârsta de aur proiectată în viitor) numai ca pe nişte „prefabricate“ utile. Dacă marxismul nu a fost decât expresia radicală şi sălbăticită a unei raţionalităţi ce refuză orice transcendenţă şi planifică metodic fericirea obligatorie (vorba lui Norman Manea), lucrând doar cu evidenţe statistice şi cu fapte controlabile, luând ca unitate de măsură ansamblul, şi nu elementul individual, preferând efemerului prezent, mereu, obstinat, viitorul? Nu ar fi foarte de mirare, câtă vreme Marx condamna „opiul pentru popor“ al religiei, preferând anularea primului termen şi absolutizarea celui de-al doilea?
          Sigur, o ipoteză de lucru cum este cea a lui Leszek Kołakowski seduce tocmai fiindcă atrage atenţia asupra imposturii demonstrabile a marxismului, care pretinde una şi este, de fapt, tocmai ceea ce avea pretenţia că ar înlocui. Din păcate, tentaţia explicării politicului prin religie – şi încă printr-un anume fel de a o înţelege pe aceasta (gnoza, mai precis) – a fost pusă, în termeni mai largi, de Erich Voegelin, în raport cu contribuţia căruia Kołakowski pare, în linii mari, un scrupulos, excelent, exemplificator al religiozităţii ce stă în spatele politicului. Uluitoare lectură prin îndărătnicia, claritatea şi rigoarea puse în joc de savantul polonez refugiat de la o vreme în Vest. Să îmi fie totuşi iertat dacă voi prefera, prin noutatea lor, notaţiile fugare, din epocă, ale lui Lucian Blaga care, în romanul lui postum – născut şi perpetuat în subterane, ferit de ochi străini, până în anii ’80 ai veacului trecut –, Robie pământească, robie cerească (Mircea Zaciu i-a zis Luntrea lui Caron), socotea marxismul „o psihanaliză a foamei“. Poetul şi filosoful transilvan era premonitoriu în ceea ce priveşte punerea în relaţie a marxismului cu psihanaliza, şi este de crezut că dacă s-ar fi putut exprima nestingherit şi fără spaima represiunii, Blaga ar fi izbutit o altă joncţiune între cei doi termeni decât Şcoala de la Frankfurt, prin Erich Fromm şi Herbert Marcuse.
          Nu de priorităţi istorice vorbesc aici, pentru că ele nu s-au întruchipat altminteri decât ca fulguraţii. Nu protocronismul este imboldul care mă determină să amintesc îndrăzneaţa notaţie blagiană. Dar ideea „nu fuge“ în alt plan, ca substitut al înţelegerii, nu părăseşte imanentul pentru transcendent, ci caută în subsolurile conştientului întemeierea intimă a unui mod de a gândi. Ea are de a face mai curând cu profeţia lui Nietzsche despre chandala, casta frustraţilor şi a marginalilor gata să substituie ordinea bazată pe aspiraţia către adevăr, justiţie, frumos şi nobleţe, înlocuind-o cu o logică a estropiaţilor sociali revanşarzi.
          În aceste condiţii, remarca lui Tony Judt despre Kołakowski ca, poate, „ultim intelectual central-european“ este prea pesimistă. Cronologic, pentru că Europa Centrală nu a murit odată cu comunismul şi nici nu a fost vreo clipă o emanaţie a marxismului – chiar dacă Marx şi doctrina lui sunt un produs al acestei Europe de Mijloc; altminteri, deoarece cheia lui Kołakowski de înţelegere a experienţei marxist-comuniste nu poate fi nici ultima, nici singura, şi cu siguranţă nici cea mai radicală ori profundă cu putinţă. Dimpotrivă, suntem încă foarte aproape de înţelegerea Fericitului Augustin, a Sf. Ieronim sau a lui Eusebiu din Cesareea cu privire la istorie ca emanaţie a sacrului; o teză veche de când lumea.
          Să fie deci imposibil să căutăm o înţelegere a comunismului prin sine însuşi şi prin experienţa acestei lumi, aici şi acum? Cele două exemple de mai sus – referirea la pragmatismul american şi practicile lui sau cea la psihanaliza foamei – arată că nu repoziţionările lipsesc. Absente sunt, cred, doar motivaţiile puternice care să poarte către o examinare temeinică, pas cu pas, a acestei experienţe ideologice şi istorice de care nu suntem încă suficient de departe pentru a ne permite să o examinăm fără patimă, cu răbdare, în loc de a ne grăbi să o condamnăm. În această privinţă, Leszek Kołakowski a făcut un pas important. Analiza lui are ceva din distanţa şi din răceala pe care cercetarea şi le doreşte în mod tradiţional (nu şi cea cultural-antropologică, desigur, care nu socoteşte că poate elimina din discurs prezenţa ochiului iscoditor al celui care cercetează şi care, inevitabil, modifică realitatea examinată).
          … Mie aşa îmi vine să citesc trilogia lui Kołakowski: ca pe un îndemn de a explora marxismul în planul ideaţiei sale, care, ca orice ansamblu de idei care a generat schimbări majore în societate şi şi-a vădit capacitatea de a le repeta în diverse locuri, prin felurite aduceri în actualitate, încă mai poate suscita şi alt fel de interes decât cel de factură istorică, retrospectivă. Cu atât mai imperativă rămâne reluarea încercării de a înţelege, efortul de a demonta şi reasambla lucrurile şi, mai mult decât atât, chiar şi analiza kołakowskiană, deja istoricizată, cu mare viteză, nu din pricini intrinsece, ci datorită accelerării tehnologice a ritmurilor schimbării economice, sociale şi culturale. Să mai spun şi că toate acestea nu pot fi măcar problematizate fără lectura tripticului politologic al cărţii despre care vorbesc aici. De altfel, nu degeaba remarca autorul însuşi că menirea filosofului nu este să livreze adevărul, ci să „construiască spiritul adevărului“, prin interogarea a ceea ce pare evident şi prin suspiciunea că mereu mai există o latură în orice chestiune. Întâlnirea cu Kołakowski în limba română este un eveniment.

 

Ovidiu Pecican

Comunismul ca religie (Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului (I: Fondatorii, 2009; II: Vârsta de aur, 2010 şi III: Prăbuşirea, 2010; Ed. Curtea Veche)

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)