Conversaţii cu Elena Daniello

 

Elena Daniello (născută în 18.06. 1910) a fost premiată cu ocazia centenarului naşterii în vara lui 2010, după cum nota ziarul Ziua de Cluj. Medic, descendentă din familiile Puşcariu şi Damian, soţia doctorului Leon Daniello (1898-1970), fost membru corespondent al Academiei Române. Personalitate complexă, Elena Daniello a găsit răgazul necesar pentru a-şi valorifica sensibilitatea artistică în pictură. Icoanele pictate de ea au fost expuse într-o expoziţie la Muzeul Spiritualităţii Româneşti din comuna Breţcu, în 23 aprilie 1997.

Despre influenţa Elenei Daniello asupra lui Blaga, ca şi despre protagonista interviului de faţă în anii prieteniei cu artistul vorbeşte Dorli Blaga, in Marta Petreu, Conversaţii cu… Dorli Blaga, in Apostrof, anul XII bis, nr. 11 (150), 2002, p. 4-5: „D. B.: […] Doamna Daniello era foarte posesivă şi îl controla [pe Blaga – n. O. P.].// M. P.: Mi se pare extraordinar că el suporta să fie controlat de ea, în vreme ce nu era controlat de Cornelia [Blaga]. // D. B.: Nu ştiu dacă suporta. Mama mi-a povestit că mai era o tânără doamnă din Bucureşti care era prietenă cu verişoara mea Gigi şi cu soţul ei şi au mai ieşit în grădina de lângă casa noastră. Ea s-a mai dus şi singură să-l caute pe Tata acolo. Şi-a făcut iluzii. […] Mama îmi zice[a] că undeva, aşa, aproape, peste vale, avea şi doamna Daniello o mică livadă de meri. Zicea Mama că se ducea acolo şi se uita cu binoclul peste vale. Dar nu ştiu dacă era adevărat. [Râde.] Da, voia să ştie dacă mai vine cineva la grădina şi coliba unde lucra Tata. […] M. P.: Doamna Daniello are un portret al lui Blaga făcut de ea.// D. B.: Desena?// M. P.: A pictat. Pictează. Are flori pictate de ea. Are foarte multe tablouri.// D. B.: Cum pictează? Scrie undeva că face icoane pe sticlă…// M. P.: Acum nu mai pictează. A pictat atunci. Flori, vaze cu flori, brânduşe, un portret al lui Blaga făcut de ea. Şi-n rest, are multă pictură, foarte bună.// D. B.: Da, i-a ales-o tata. Adică el a educat-o aşa. Şi-n poezie, şi-n muzică, şi-n pictură. Eu aveam vreo 16-20 ani… Eram pacienta ei. Şi îmi plăcea. Şi vărul meu Liciniu i-a fost pacient. Era fantastic de îngrijită. Aşa, respira curăţenia prin toţi porii. Şi tot ce punea pe ea era foarte bine făcut, foarte bun calitativ, nu era excentrică, de bun gust, dar nu avea şic. Nu avea. Se întâmplă la unele femei. Şi ştiu că Tata îmi spunea – eram adolescentă – că pentru o femeie e mai important să fie foarte îngrijită decât frumoasă. Bine fardată. Şi nişte mâini – dacă-mi lucra în gură, îmi făcea un tratament pentru gingii, mă uitam la mâinile ei… Eram un copil care nu ştia prea multe despre sex. […] Totuşi, cum mi-a trăznit mie în cap că are nişte mâini foarte «sexuale» şi că poate face orice cu un bărbat? Nu-şi făcea unghiile. Erau foarte îngrijite, dar nu erau date cu lac. Aveau ceva mâinile ei. Mâini foarte îndemânatice.// M. P.: E o personalitate. E cineva, aşa cum am întâlnit-o eu de câteva ori, e într-adevăr cineva.// D. B.: Deci, frumoasă la faţă nu era. Ochi frumoşi, o gură frumoasă. Era expresivă, era… Probabil că-n anumite momente devenea frumoasă din interior, cum sunt anumite femei.  Nu era cum sunt unele «frumoase», care nu zâmbesc, ca să nu facă riduri. [râde] Şi era îngrijită, foarte bună gospodină şi răspândea calm şi un parfum bun, adică ea nu incita, ci Domniţa [Gherghinescu-Vanea – n. O. P.]“.

 

Ovidiu Pecican: Stimată doamnă Elena Daniello, v-aş ruga să aveţi amabilitatea să evocaţi momentul în care aţi ajuns să vă împărtăşiţi – dumneavoastră şi familia dumneavoastră – din prietenia lui Lucian Blaga.

Elena Daniello: Să încep cu prietenia înainte de a începe cu problemele literare? Sau…

O. P.: Să începeţi cum credeţi dumneavoastră.  

E. D.: Prietenia s-a format în timpul tratamentului dentar. Eu aveam cabinetul aici în locuinţă şi pe dânsul îl lăsam să aştepte în biroul soţului meu, având o uşă care comunica cu acel birou. Şi-atuncea îl pofteam – între doi bolnavi, ca să nu provoc animozităţi în sala de aşteptare –, îl tratam şi… Între timp, până aştepta, se mai uita la cărţi, mai primea o cafea – bea o cafea, că-i plăcea foarte mult cafeaua – şi… Asta a durat, cred, vreo două luni, până când am terminat tratamentul.

O. P.: Eu am citit de curând romanul lui Blaga apărut postum sub numele de Luntrea lui Caron. Ceea ce spuneţi dumneavoastră îmi aminteşte un fragment din această operă: acela care surprinde perindarea lui Axente Creangă prin cabinetul doctoriţei Salva.  

E. D.: Da. Ileana Salva şi Elena Daniello sunt aceeaşi persoană. Şi sigur că descrierea cabinetului meu este exactă. Aşa era. Aveam un cabinet, cel mai modern cabinet din Cluj. Inclusiv un aparat de radiografii dentare… Şi bolnavii erau foarte mulţumiţi. Se pare că lucram fin şi aveam răbdare. Şi când am terminat, între timp…

O. P.: O precizare, vă rog: în ce an se petrecea asta?  

E. D.: Asta? În ’50. Când am terminat tratamentul…

O. P.: I-aţi salvat dintele sau i l-aţi scos?

E. D.: I l-am salvat. L-am salvat şi pe urmă eu am plecat la Gura Râului. Însă i-am spus între timp că acolo e frumos, că au fost şi Coşbuc, şi Chendi (şi diverşi alţii, pe care nu-i cunoşteam eu în timpul acela)…

O. P.: Aveaţi rude la Gura Râului?  

E. D.: Nu. Aveam prieteni. Pentru că în timpul refugiului noi ne-am refugiat la Gura Râului, cu copiii şi cu soţul meu. Soţul meu a rămas la Sibiu, dar copiii şi cu mine stăteam la Gura Râului… Şi ce-i amuzant este că mi-am făcut şi acolo un cabinet dentar. Aveam o maşină primitivă, cu picior, pe care o mai am şi-acuma şi cu care mai ajutam ţăranii. Şi chiar şi intelectualii refugiaţi, care aveau dureri dentare, veneau la mine… Nu încasam bani, că în general erau prieteni. Făceam din sport, numai ca să nu îi… Ştiu că odată îmi tundeam fetiţa şi vine un prieten: „Ce faci, doamna doctor?“ Zic: „Completez meseria, că înainte frizerii trăgeau măselele. Acuma eu învăţ să tund!…“ Ei, şi când am plecat, mi-a trimis prin Dorli – înainte de a pleca cu o zi sau două – poeziile lui, volumul de la Fundaţii, crezând că nu le am (fiindcă nu erau în bibliotecă – le scosesem din bibliotecă de frică să nu dispară). Şi mi-a trimis volumul acela cu dedicaţie. Dedicaţia nu v-o pot citi, că ar trebui să caut volumul. Şi atuncea, eu spunându-i asta, zice: „Păi, să ştii că vin“. Dar eu ştiam precis că el nu iese din Cluj.  

O. P.: Era foarte legat de Cluj?  

E. D.: Nu. Era un fel de protest al lui contra Dictatului de la Viena.

O. P.: N-am mai auzit vorbindu-se despre asta!  

E. D.: Da. Şi nu părăsea Clujul. A fost prima dată când a părăsit Clujul după Dictatul de la Viena, după ce s-a întors la Cluj. Şi… Eu, când am făcut invitaţia, am făcut-o sigură că el va spune că nu vine, că… Şi atuncea protesta împotriva Dictatului de la Viena. Mie nu-mi spusese povestea asta, dar mi-o spusese doamna Gavrilă. Că el nu părăseşte Clujul…

O. P.: Doamna Gavrilă era o cunoştinţă comună?  

E. D.: A fost cuscra lui. Băiatul doamnei Gavrilă s-a căsătorit cu Dorli Blaga. Şi ea mi-a spus că Lucian Blaga nu părăseşte Clujul din protest împotriva Dictatului de la Viena. Şi, în fine, [Blaga] mi-a spus că vine. Şi atuncea eu i-am spus: „Da, domnule profesor, să ştiţi că o să mă îngrijesc să caut o locuinţă bună, care să corespundă şi… Să vă scriu?“ „A, nu, nu!“, zice. „Eu vin peste o săptămână. Să mă aştepţi la Sibiu.“ Şi la Sibiu… M-am dus la Sibiu, m-am dus la Gura Râului, foarte speriată că, acuma, ce fac?! Pentru că era invitatul meu. Sigur că numai eu ştiam asta, soţul meu nu ştia că l-am invitat. Şi nici nu puteam [să-i spun]. Marioara Manta, la care locuiam eu, era o pensionară care n-ar fi fost în stare să [se ocupe de gospodărie]… Putea pune la dispoziţie casa, cum i-a şi pus-o, dar nu să îl invite şi la masă, şi tot [restul aranjamentelor necesare]. Lucru pe care l-am făcut eu. Şi a stat acolo zece zile şi pe urmă a plecat acasă. Între timp acolo am început să discutăm probleme literare. Spuneam că eu am o sfială pentru poezia lui, că n-o înţeleg. Soţul meu mi-a spus că n-a înţeles poezia lui Blaga, şi-atunci am zis: dacă el n-a înţeles-o, care e mult mai deştept ca mine, ce, o să-nţeleg eu?! Şi sigur că nici nu mi-am dat osteneala. Şi, pe urmă, m-a invitat – la Cluj fiind – la doamna Gavrilă, să-mi citească din poezia inedită, ca să mă obişnuiesc cu poezia lui şi să văd că nu-i aşa de grea cum o prezintă lumea, ci trebuie să fie citită într-un anumit fel ca să înţelegi miturile pe care le dezvoltă şi felul cum le spune; substanţa poetică. Poezia lui este o poezie care are o densitate, are o substanţă. Nicio poezie, cât de mică – din cele cărora eu le ziceam poezea – nu era la fel. Şi a venit înapoi la Gura Râului. Şi părul de care vorbeşte în roman nu e la Căpâlna, ci la Gura Râului. Grădina dintre ziduri nu e la Căpâlna, ci la Gura Râului, căci curtea Marioarei Manta era – de fapt, acolo este tot satul după modelele săseşti, cu porţi închise, foarte aşa, ca cetăţile, fiecare casă. Şi era toată grădina împrejmuită de ziduri şi treceam printr-o şură ca să intrăm în grădină, unde era un păr bătrân şi unde erau stupi şi flori şi un chioşc de şezătoare literară. El ne citea şi venea acolo familia Manta, Marioara Manta, o prietenă a mea, dr. Armeanu, Felicia Ionaş şi cu mine. Şi copiii mei erau mici, se jucau în jurul taberei. Iar băiatul, între timp, a făcut nişte bileţele mici, mai târziu, cu taxă de intrare.

O. P.: Deci, de-acuma, aproape se instituţionalizase…

E. D.: Da, da, da. Că se plătea. Un leu, sau cincizeci de bani, sau nu ştiu cât... Viorica Manta avea un astfel de bilet. Eu n-aveam. Pe mine se vede că mă lăsa gratis. Şi eu am stat de vorbă foarte prieteneşte cu el şi aşa, sigur că mă şi jenam, dar am ţinut să-i spun că eu am făcut o meserie şi nu am veleităţi literare şi nici nu mă simt cu talent literar. Deci nu vreau să fiu nici muză, nici... Nu vreau să ţin locul nimănui. Şi că eu ştiu de anumite muze ale lui din trecut şi că nu vreau să le iau locul.

O. P.: Vă lăsase cumva să înţelegeţi că aţi putea?  

E. D.: Sigur, sigur. Şi că eu am copii şi un soţ la care ţin foarte mult şi... I-am spus că... Mai ales că, între timp, înainte de a pleca, a fost arestată doamna Mureşan, care se întorsese de la Bucureşti, şi noaptea a fost ridicată.

O. P.: Doamna Mureşan era...  

E. D.: Octavia Olteanu din roman. Şi deci eu i-am spus foarte... Şi-a plecat. El nu m-a contrazis, n-a spus nimic, a plecat... Mi-a scris o scrisoare în care mi-a pus poezia Cântec sub stele:

 

Cu alesături de aur

timpul curge prin albastru.

Jinduiesc la câte-un astru

răsărit ca o ispită

peste-amurgul meu de-o clipă,

peste basmul în risipă.

 

N-are rost să vorbesc despre întreaga poezie, că este citată şi-n roman. Asta a fost prima poezie. Mi-a trimis-o în dublu exemplar, pentru că, am uitat să spun, mi-a lăsat volumul de poezii inedite şi mi-a spus locul unde să lipesc această poezie şi să fac puţin clei de lipit cu făină de la „moara lui Noe“ – căci îmi lăsase Arca lui Noe, cu dedicaţie, la Gura Râului, şi, în plus, îmi lăsase Elanul insulei.

O. P.: Tot în manuscris?  

E. D.: Nu. Era bătut la maşină. Şi Arca lui Noe tipărită (ultima lui tipăritură la Sibiu, care nici n-a fost consemnată în revistele literare, cred; nu ştiu asta precis).

O. P.: Din pricina conjuncturii?  

E. D.: Din pricina schimbării care s-a întâmplat. Şi-a spus: un exemplar lipeşte-l acolo, şi celălalt exemplar păstrează-l sau rupe-l; fă cum crezi. Bineînţeles că nu l-am rupt. Şi, după asta, la a doua scrisoare, care iar... Scrisorile le primeam în scrisorile Marioarei Manta. Cu un plic adresat „Pentru Elen“ sau pentru...

O. P.: Vă spunea...  

E. D.: Da, da, da. La Gura Râului a devenit şi cu mine „per tu“, şi... cu Marioara Manta, pe care nici n-o cunoştea, şi cu Viorica Manta, şi cu toată lumea... S-a făcut, aşa, o prietenie foarte mare... Şi ei îl admirau, sigur, că-l cunoşteau, toată lumea ştia valoarea lui. Şi mi-a trimis... Zice: nu ştiu ce fluture mi-a inspirat poezia asta. Şi mi-a trimis o poezie... Ar trebui să opreşti puţin [reportofonul] să mă uit cum îi zice poeziei. A doua poezie a fost Lângă un fluture. A spus: „Nu ştiu ce fluture mi-a inspirat această poezie“. Şi poezia sună aşa:

 

Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea

de cenuşe-şi leagă firea.

De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare –

nici o vrajă nu-l vor face să mai zboare.

Etc.

 

Şi pe urmă scrisorile urmau... Bineînţeles, înainte mi-a scris şi o scrisoare convenţională prin care-mi mulţumea pentru...

O. P.: ... Zilele de vacanţă...  

E. D. ... Zilele de vacanţă petrecute acolo. Pentru că acolo era o gospodărie ţărănească, făceam pâine în cuptor (căreia el îi zicea „pâine cu vitamine“; era pâinea aia bătută de coajă, şi rumenă, şi caldă, şi bună, din grâu adevărat) şi mâncare foarte bună –eu m-am dus cu bucătăreasă de la Cluj – şi... Pe el l-am cazat într-o căsuţă care-i căsuţa cu pridvorul de vie din roman; de la Căpâlna (dar este la Gura Râului). E o căsuţă izolată în care a stat singur, acolo. Şi venea la Marioara Manta, unde lua masa cu noi împreună. Venea dimineaţa şi pe urmă pleca seara. Ne plimbam pe lângă casă, pe câmp, pe „câmpşor“, cum îi spunea, printre altele, unui loc, şi ne duceam la Viorica Manta. La Viorica Manta se făcea multă muzică. Ea era pianistă (adică nu profesio­nistă, dar o mare-mare amatoare!), la ea venea Demetriad, venea Mihai Constantinescu, violonistul, şi diverşi amatori de... Şi aveam după-mese muzicale extraordinar de agreabile. Şi ea cânta foarte mult. Se cânta foarte mult Bach. Demetriad ne cânta foarte mult Chopin şi Debussy. [Lui Blaga] Îi plăcea foarte mult. Şi Demetriad era pasionat. El, când se aşeza la pian, uita de el. Şi, aşa, curgea muzica, nu se mai oprea. Era foarte agreabil şi...

O. P.: Blaga ce prefera?  

E. D.: Îi plăcea Bach foarte mult şi din muzica simfonică îi mai plăcea Beethoven. Şi Stravinski, Pasărea de foc. El a adus discurile alea care nu-s la mine, eu nu le am... Dacă nu le are acuma Nana... Nu m-am uitat peste discuri. Trebuie să văd dacă mai funcţionează pick-upul.

            Şi, pe urmă, mă rog, a trecut concediul meu, am venit acasă... Şi acasă m-a aşteptat cu poezia Glas de seară:

 Din prag un gând se uită lung.

Să-l las în casă? Să-l alung?

Cuvânt încearc-a se rosti:

Veni-va zi! Veni-va zi!

 

Din veac în slujbă viermii sînt.

Sub glie-i văd lucrând, lucrând.

Intra-voi iar, sub veghea lor,

în ciclul elementelor.

 

Din prag un gând se uită lung.

Să-l las în casă? Să-l alung?

Înmormântat în astă stea,

În nopţi voi lumina cu ea.

Dar cred că nu-i poezia întreagă, cred că ceva am uitat. Că nu le mai ştiu toate, fără...  O. P.: V-a trimis-o într-un plic sau v-a adus-o personal?  

E. D.: Nu. A adus-o personal şi mi-a citit-o. Şi vă spun drept că aşa, puţin, de acest „Din prag un gând se uită lung...“ parcă m-am speriat (râde).

O. P.: I-aţi mărturisit-o?  

E. D.: Da, i-am mărturisit-o. Mai târziu, nu atunci imediat. Şi... După aia, sigur că ne-am întâlnit des. Venea foarte des la noi acasă. S-a împrietenit cu soţul meu, discutau filosofie, literatură, probleme de ştiinţă... Era foarte acasă, că, fiind la bibliotecă, toate revistele care apăreau le răsfoia. Şi citea lucruri [noi şi interesante]... Îl interesa foarte mult astronomia, era foarte [pasionat]... şi ne-a ţinut multe lecţii de astronomie. Ne explica o mulţime de fenomene care se petreceau şi pe care el le cunoştea din revistele pe care le citea la bibliotecă. Şi lucrurile au mers aşa până mai târziu când... El a fost pe parcurs scos de la Academie, scos de la catedră, scos de la...

O. P.: Institutul de Istorie? 

E. D.: Nu, nu. L-au lăsat la Institutul de Istorie. Dar pe urmă a fost scos şi de la Institutul de Istorie şi l-au făcut bibliotecar. Şi era foarte necăjit. Şi i-am spus: „De ce eşti necăjit? Da’ n-a fost şi Eminescu bibliotecar? În fond, mergi pe urmele lui!“

O. P.: Asta îl mai consola un pic, nu?  

E. D.: Asta îl mai consola oarecum. Sigur că nu-l consola, dar... reuşeam să-l consolez. Zic: „Asta te deranjează pe tine, că nu mai ai titlurile pe care le aveai şi pe care le meritai din plin? Ăştia nu înţeleg şi li se pare mai [potrivit aşa]...“ Că de intelectuali se temeau cel mai tare. Şi cu cât un intelectual avea priză mai mare la popor, cu atâta trebuia decapitat [mai rapid].

O. P.: Doamnă Daniello, înainte de a trece mai departe, spuneţi-mi: noi îl ştim pe Blaga din scrisorile lui, dumneavoastră aţi avut privilegiul să îl cunoaşteţi personal, şi încă bine. Cum era Lucian Blaga? Era prietenos? Se spune că era foarte tăcut.  E. D.: Era prietenos şi vorbea în permanenţă. Sigur că nu vorbea [futilităţi]... El niciodată nu făcea glume. Sau foarte rar. O. P.: Era eminamente serios?  

E. D.: Era sobru, da. Era destul de serios. Făcea unele mici glume când... Mai la sfârşit, când a făcut acel lumbago, care pe urmă l-a şi (oftează) răpus... Că ăla era un „lumbago“... Nu era un lumbago, era un fals lumbago. Era din cauza metastazei pe coloana vertebrală. Şi sigur că evoluţia a fost mai lentă şi aşa a părut, că este un lumbago. La Bucureşti Ciplea i-a şi făcut novocainizări, dar fără rezultat. Rezultat momentan şi pe urmă durerile au revenit. Însă boala a apărut brusc. Aşa, ca gravitate. I s-a făcut rău în baie, mi se pare. Şi chiar la Bucureşti, când s-a dus pentru ceva probleme financiare. Nu cu editura, ci cu banca. Avea ceva valută în Elveţia, pe care banca elveţiană a trimis-o în ţară. Şi a trebuit să meargă să facă schimbul oficial şi să aducă banii aicea. Nu ştiu cât, nu ştiu ce, dar ştiu că pentru asta s-a dus la Bucureşti. Şi, mă rog, lucrurile... El stătea pe (indică canapeaua cu perne gri-petrol)...

O. P.: Chiar în această încăpere?  

E. D.: Chiar în această încăpere. Şi soţul meu stătea la birou, unde stau eu acuma (râde).

O. P.: Aici se petreceau cele mai multe întâlniri?  

E. D.: Da, aici se petreceau. Pentru că partea asta de locuinţă, care şi acuma este blocată, era tot blocată de cabinetul soţului meu (după ce eu l-am închis [pe al meu]). După ce am fost arestată...

 

Cluj, 17 septembrie 1991; inedit  

 

Interviu realizat de Ovidiu Pecican

Conversaţii cu ... Elena Daniello

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)