Cătălin Ghiţă, deimograful

 

Irina Petraş

  

La cei 35 de ani ai săi, Cătălin Ghiţă este lector universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, are un doctorat în literatura română (Universitatea din Craiova, 2003) şi unul în literatura engleză (Tohoku University, 2007), stagii de cercetare în Germania şi Japonia, studii publicate în toată lumea, plus câteva cărţi remarcabile: Lumile lui Argus: O morfotipologie a poeziei vizionare (cuvânt-înainte de Eugen Negrici, 2005), Ipostaze ale actului critic: Eseuri şi cronici literare (2005), Revealer of the Fourfold Secret: William Blake’s Theory and Practice of Vision (prefaţă de David Worrall, 2008), Darurile zeiţei Amaterasu (coautor: Roxana Ghiţă, cuvânt-înainte de Alexandru Călinescu, 2008). La cartea de debut i se apreciau superlativ agilitatea comparatistă, capacitatea inovatoare, verva speculativă, construcţia impecabilă şi ţinuta elevată; cercetarea solidă, bine şi ingenios articulată, cu permanenta preocupare de a acoperi, deopotrivă, pe ce şi pe cum, teoria devenind mai accesibilă, mai plăcut digerabilă, iar practica mai convingătoare, fiindcă legitimată conceptual. Argumentaţia e, la rândul ei, împinsă până în pragul exhaustivităţii şi înscrisă, chiar cu scrâşnetul efortului audibil, într-un sistem ordonat. Toate aceste calităţi sunt de identificat şi în cartea cea nouă, Deimografia: Scenarii ale terorii în proza românească: Studii literare (Iaşi: Institutul European, 2011, 222 p.), prefaţă de Ştefan Borbély: „Mă întreb şi acum de unde şi cum de i-a venit ideea: trebuie să ai instinct profund, de critic autentic şi original, ca s-o poţi asimila şi s-o transformi în ofertă intelectuală, ceea ce Cătălin Ghiţă a şi făcut superlativ, cu un volum care devine, din chiar clipa ieşirii sale în lume, unul de referinţă“. Mai puţin scrâşnetul pomenit mai sus. Între timp, Cătălin Ghiţă a ajuns la o eleganţă destinsă a enunţurilor, o relaxare care nu aduce cu sine băltiri inoportune ale demonstraţiei, ci se însoţeşte cu o lapidaritate suplă a încheierilor şi o limpezime aproape didactică a înaintării în subiect. De data asta, scrie despre evoluţia modelului terorii în literatura universală (cu scurte şi rotunde opriri asupra unor Walpole, Radcliffe, E.T.A. Hoffmann, Mary Shelley, Gogol, Merimée, Stevenson, Poe, Ambrose Bierce, Henry James, Maupassant etc.) şi intrarea sa, cu defazări şi sincronizări, în terifiantul autohton (de reţinut ciudăţenia că tenebrosul pătrunde la noi sub o formă ironizată, luată în derâdere; urmare a hazului-de-necaz care ne caracterizează?!). Enumeră trepte/forme ale terorii – naturală („în care intriga şi personajele sunt integrate sferei plauzibilului, anxietatea rezultând doar din combinaţiile actanţiale insolite sau din stranietatea atmosferei“ – la noi, exemplificări de sadism istoric, naturalism visceral, evadare eşuată), supranaturală („în care intriga şi personajele violează ab initio legile verosimilului, anxietatea fiind consecinţa directă a unor scenarii fantastice“ – la noi, exemple de malefic suicidar, gotic redimensionat, eros vampiric) şi, între ele, de frontieră (în care „statutul ontologic al unor personaje rămâne puternic ambiguizat sau în care anumite fapte, relevante în ordinea discursului, pot fi recuperate de către protagonist/protagonişti atât din unghiul realului, cât şi din perspectiva fantasticului“ – cu exemple de deformare psihologică, metamorfoze ale obsesivului, tanatic vindicativ). La acestea se adaugă postfigurări la zi. Clasele şi subclasele se aplică pe texte celebre din literatura română, de la Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin (în cazul căruia intenţia auctorială de a produce anxietate lipseşte cu totul), la Alexandru Lăpuşneanul (Costache C. Negruzzi), O făclie de paşte şi În vreme de război (I. L. Caragiale), La Vulturi! şi Moara lui Călifar (Gala Galaction), Frigul (Gib I. Mihăescu), Îmbrăţişarea mortului (Alexandru Philippide), Aranca, ştima lacurilor (Cezar Petrescu), Domnişoara Christina (Mircea Eliade) şi Orbitor (Mircea Cărtărescu), cu diverse grade de intenţionalitate şi maniere specifice de atingere a scopului. Recitirile dinspre deimografie au darul de a împrospăta respectivele texte şi de a adăuga un luciu actualizat clasicităţii lor oarecum prăfuite. Oarecum, căci Cătălin Ghiţă nu ignoră niciuna dintre interpretările precedente, ci le convoacă la dialoguri expresive cu turnúri nu de puţine ori surprinzătoare, domesticind abil biblioteci întregi.

Înainte de a începe „spectacolul“, Cătălin Ghiţă propune un preludiu seducător în doi timpi. Mai întâi, ne anunţă că afectele „care subîntind ideea generală de frică şi sunt imbricate cu fineţe în substanţa estetică a unei opere seduc în complexul pro­ces de receptare“. Prin urmare, cartea nu va fi excesiv academică, ci „o vie imagine speculară a pasiunii exegetului“. Invitaţi în miezul unei patimi, suntem introduşi în proiectul ei prin recursul, deja obişnuit la Cătălin Ghiţă, la etimologie. Pentru a se asigura că-l însoţim avizat în excursul său, detaliază sensuri şi accepţii şi oferă propriile definiţii, chei necesare pentru o lectură eliberată de ambiguizări istorice. Face, aşadar, o radiografie conceptuală, detaliind distincţia dintre „teroare“ şi „groază“ şi depăşind „neglijenţa semasiologică a majorităţii“:

 

Ajung, în acest punct, la propriile mele definiţii ale terorii, respectiv groazei scripturale […] Astfel, în beletristică, teroarea, ca rafinare a ideii de teamă, constituie o emoţie estetică multifocală şi variabilă ca intensitate, a cărei manifestare principală este anxietatea generată şi întreţinută de un conglomerat echilibrat de elemente artistice: subiect, atmosferă, personaje. Tot în câmpul prozei literare, groaza, ca exacerbare a ideii de teamă, reprezintă o emoţie estetică unifocală şi paroxistică, provocată de accelerarea indiscernabilă a tempo-ului naraţiunii până la cote care nu mai permit rafinament sau varietate a trăirii, ci doar repulsie patologică […] în vreme ce groaza este denotativă, exprimând frust şi violent şi căutând doar să şocheze, teroarea este conotativă, sugerând (acolo unde prima se mulţumeşte să redea fără menajamente) şi urmărind să creeze o atmosferă rarefiată de straniu. Literatura canonică preferă, instinctiv, să cultive teroarea, care este selectivă şi elitistă, în detrimentul groazei, ca expresie a senzaţionalismului vulgar şi a fiorilor de mucava. Teroarea macină cu rafinament; ea exploatează falii din psihic cărora le permite, la anumite intervale, să se relaxeze, tempo-ul fiind fixat de circumstanţe. Uneori în cavalcadă, alteori în ralanti, teroarea contribuie la estetizarea unui peisaj pe care simpla groază paroxistică îl proiectează în insuportabil…

 

Flerul criticului este chemat să separe „producţiile literare care rămân subordonate unui scop estetic de acelea care urmăresc doar să şocheze sau să-i provoace dezgust lectorului“. Fundamentarea suspansului epic se obţine prin „edificarea stării de tensiune graţie unui crescendo al intrigii“ sau prin „bulversarea completă a cititorului prin plonjarea narativă în nefamiliar sau chiar în alteritatea deplină încă din expoziţie“. Tot astfel, îndepărtarea îndoielii cititorului fie porneşte de la „organizarea naturală a lucrurilor şi construcţia prin acumulare“, fie „debutează in medias res, lectorul fiind basculat direct în centrul tramei, în absenţa oricărui indiciu preliminar“.

Cartea e scrisă cu o plăcere molipsitoare, aproape de text, dar şi de cititor, cu inserţii de colocvialitate jucăuş-ironică în ample perioade de circumscrieri conceptuale, cu o eleganţă caldă şi trufaşă a frazei care, constat încă o dată, îi este proprie autorului. Să mai spun, în încheiere, că acesta a alcătuit şi o „listă alternativă a cultivatorilor temei“ (vezi Sisif.ro din 1 februarie 2011). Scenariile terorii se îmbogăţesc cu Ion Agârbiceanu (Duhul băilor), C. Stere (În preajma revoluţiei), Liviu Rebreanu (în „romanul cu intrigă metempsihotic-erotică“ Adam şi Eva), V. Beneş, „poseur romantic“, cu un „întreg univers calchiat după Hoffmann sau Poe, dar şi imitaţii sordide după nuvelele naturaliste ale lui Caragiale“, Pavel Dan şi terifiantul narativ din Copil schimbat, M. Blecher, care instrumentează o (i)realitate coşmarescă în romanul autobiografic Întâmplări în irealitatea imediată, şi Oscar Lemnaru, cu Omul şi umbra. Altfel spus, e primul care acceptă invitaţia, prelungind el însuşi o idee extrem de incitantă.

 

 

Irina Petraş

Cătălin Ghiţă, deimograful (Cătălin Ghiţă, Deimografia: Scenarii ale terorii în proza românească. Studii literare. Iaşi: Institutul European, 2011 )

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)