Simona-Grazia Dima

                    Să înceapă bucuria

O literă cu frunte de om se dilată la nesfârşit,
ameninţătoare, tot mai palidă-nspre miez,
proliferează bobocul ei, se desface,
mii de petale albicioase de hârtie se imprimă
pe feţele albe ale oamenilor,
spre a fi măturate-apoi fără milă
de valurile nopţii ridicate furtunos în trombe răcoroase.
Oameni alburii, mâzgăliţi pe obraz cu litere de necitit,
încearcă necontenit să-ntrupeze-o vedenie,
a cărei umbră-i împroaşcă în faţă, îi aruncă-ntr-o casă
doar cu numele, amuţită, înconjurată de spini;
afară, fiinţele mici, nevăzute în beznă,
fac cerc în jur, înfloritoare
(grădini stropite dinăuntru, din inimă),
deplâng această calpă umanizare fără sfârşit,
transformată-n hârtie agonizând de atâta scris.
Alunecă-ncet, cu mişcări luminoase,
li se văd trupurile curgând din suflet,
ciulesc urechile la orice zgomot,
mănâncă şi visează în jurul focului,
cu ochii la odaia cu oamenii
care se chinuie-acum, de pildă, să citească
norii cenuşii, apăsările cerului,
care, iată, mai poate fi citit, dar numai de fiinţele mici,
care află, în mijlocul oricărui lucru din preajmă, arborele foşnind,
seva păstrată pentru cel dintâi ajuns în miez, adus de iubire.
Cerul acesta sumbru se mai poate citi,
dacă stai ca ele, gol pe o pajişte,
fiinţă mică sub trăznetul încercând să te fărâmiţeze,
pe când, netulburat, îl descifrezi cu fiinţa, cu sălbăticia,
împotriva lui, pe loc,
în vreme ce literele lui ţi se nasc înaintea ochilor,
într-o dejucată-ncercare de umilire, eternă.
Fiinţele mici râd, înconjurate de fum acru, de flăcări,
şi ţin în frâu umanizarea ce se mumifică,
trecând-o prin ape, marne şi păşuni cu zimbri,
prin resturile răbdătoare ale câmpiei batjocorite de toamna rece,
prin fructe pierdute, ce nu mai au orgoliul
de a crede că se vor întoarce
şi totuşi pleacă vesele acolo unde sunt trimise,
încercuiesc lucrurile să le ajute să-şi dea frâu liber,
veghează doar să-şi ia zborul bucuria,
apoi totul va şti să zboare,
se dau un pas înapoi,
ştiind că fiinţele nu trebuie atinse,
ci lăsate să înainteze singure,
să-şi lege viaţa, cum pot, de firele tainice ale inimii,
iar ceea ce se petrece în vad, între un pas şi altul,
e doar un cântec.

Simona-Grazia Dima

Să înceapă bucuria

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)