Simona-Grazia Dima

 

                    Întâlnirea cu îngerul

Noaptea, când razele se adună în spatele oglinzilor,
apare drumul, scăldat de ploaia lui martie,
porneşti pe el cu pas lent, nu mai grăbit ca apa,
îmboldit de soliile zilei. De-o parte şi de alta
lucesc castele pe câmpuri fertile,
ţi-e teamă că priveliştea se va destrăma,
căci pare durată din solzi jucăuşi
ori din cioburi de caleidoscop.
Clipocesc luminile aţipite în iazuri,
Vechimea-i însă trează:
strămoşii cu priviri arzătoare,
în cămăşi albe de in, cărturari şi haiduci,
ţin nemişcaţi puşti înflorite,
pe care se încolăceşte vântul.
Neîndoielnic, a avut loc o victorie,
parcă nici n-ai ştiut de vreo bătălie.
Luptele vor fi fost domoale şi tandre,
biruinţa nu poate avea niciun alt înţeles.
Te cuprinde o clipă, copilăreşte,
frica pentru bunul tău, ce caraghios,
nu mai ai nimic, mergi apărat
de o necuprinsă esenţă, de veacuri pritocită,
gol în aburii calzi care te-nvăluie
într-o ştiinţă arhaică.
Prietenii au lucrat pentru tine
şi ce se întâmplă a trecut prin cuvânt,
să te poată însoţi.
Te copleşeşte cascada seminţelor pierdute cândva
şi nu departe, cei de care te-ai despărţit
te aşteaptă rumeni, tropotind de nerăbdare.
Te apropii, caşti fericit,
ai găsit totul transformat în vin,
muncile s-au îndeplinit,
fiindcă ai făcut odată un legământ în fiinţă
şi el s-a pornit singur să rodească.
Elixirul jubilează în jerbe clare,
protectorii tăi n-au stat degeaba,
văzduhul e plin de făpturi ce-aşteaptă
să fie recunoscute, fiecare în aventura
şi legea ei. Se întâlnesc aici pentru prima oară,
tu eşti cel ce le uneşte într-un cămin,
capetele lor plecate sub ochii tăi
alcătuiesc un covor viu
întruna reînnoit în beznă.
Oftezi, viaţa s-a descătuşat din tine,
în sfârşit, zăngăne o poartă ruginită,
atât de calm, atât de uitat.
Şi-apare îngerul, obosit
de truda de peste zi la câmp,
prăfuit, asudat, în saboţi.
Te întâmpină pe drumul de ţară,
cu o lanternă pâlpâind
în mâinile noduroase.

Simona-Grazia Dima

Întâlnirea cu îngerul

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)