Patru poveşti de  Eugène Ionesco


Constantin Cubleşan

          Cele patru poveşti pentru copii ale lui Eugène Ionesco1 au fost scrise (concepute, realizate) în anii când fiica sa, Marie-France, se afla la vârsta descoperirii lumii („poveştile pe care i le spunea fiicei sale când era mică“, ţine să ne încredinţeze Etienne Delessert, autorul unor ilustraţii ce frizează perspective feerice) şi reeditează, într-un fel, procesul de elaborare şi de difuzare pe care l-a încercat, cu câteva decenii în urmă, Urmuz, punând în circulaţie ale sale pagini bizare, printre prietenii apropiaţi, care le savurau, socotindu-se oarecum părtaşi la actul creaţiei. Apropierea de scriitorul român considerat a fi unul dintre promotorii literaturii europene a absurdului, de către Eugène Ionesco însuşi, nu este hazardată, întrucât în ambele cazuri avem de-a face cu aceeaşi modalitate (metodologie) de reprezentare suprarealistă a vieţii, a realităţilor existenţiale, într-o răsturnare calamburescă a relaţiilor dintre elementele ei componente, fetişizând astfel rutinizarea şi automatismele ei. Eroina poveştilor ionesciene, micuţa Josette, este ea însăşi coautoare, în egală măsură factor stimulator al fantasticelor aventuri pe care tatăl său i le propune provocator („– Ai s-o prosteşti de tot cu tâmpenile tale“, îl admonestează mamica; „– O să-nnebuniţi fetiţa, domnule!“, îi reproşează, cu anume indignare, menajera; sau, tot menajera: „astea-s poveştile tâmpite pe care i le spune taică-său“), simţindu-se în elementul ei, cât se poate de confortabil, în perceperea lumii dintr-o perspectivă răsturnată, alambicată şi paranormală, acceptată în totul ca fiind firească şi viabilă. Ea trăieşte, asemenea eroilor lui Urmuz, aventura unei deconstrucţii a sensurilor proprii ale întâmplărilor diurne, ale limbajului comun, hazardându-se pe tărâmul unor conflicte fanteziste, de un pitoresc fermecător prin naivitate. Căci, spre deosebire de predecesorul său, pentru autorul acestor poveşti, grotescul universului recreat nu are nimic înspăimântător, ci dimpotrivă. Fabulosul şi nevero- similul întâmplărilor au candoarea şi inocenţa unei fericite, uimitoare demistificări, proprie, de altfel, jocurilor copilăreşti, psihologiei solare (încă) infantile, în angajamentul reproducerii conştiente/inconştiente a automatismelor din viaţa celor maturi, pe care le parodiază cu graţie, asumându-şi-le în propriile reprezentări, ce impun însă, prin răsturnarea logicii, absurdul ca normăcomportamentală. E uşor recognoscibil aici, în dialogul dintre tată şi fiică, dintre autor şi personajul poveştilor, ceva din mecanismul convorbirii personajelor piesei Cântăreaţa cheală: „Josette îl întreabă pe tăticul ei:/ – Vorbeşti la telefon?/ Tăticul pune receptorul în furcă şi zice:/ – Ăsta nu-i telefon./ Josette răspunde:/ – Ba da, e telefon. Mi-a zis mie mămica. Şi mi-a zis şi Jacqueline./ Tăticul răspunde:/ – Mămica şi Jacqueline se înşală. Mamica şi Jacqueline habar n-au cum se cheamă ăsta. Ăsta se cheamă brânză./ – Se cheamă brânză? întreabă Josette. Atunci zicem că e brânză./ – Nu, spune tăticul, fiindcă brânza nu se cheamă brânză, se cheamă cutiuţă muzicala./ Cutiuţa muzicală se cheamă covor./ Covorul se cheamă lampă./ Tavanul se cheamă podea./ Podeaua se cheamă tavan./ Peretele se cheamă uşă./ Şi tăticul o învaţă pe Josette sensul corect al cuvintelor [...] Aşa că Josette începe să vorbească aşa cum a învăţat-o tăticul ei. Şi spune:/«– Privesc prin scaun şi mănânc perna. Deschid peretele, merg cu urechile. Am zece ochi ca să merg, am două degete ca să privesc. Mă aşez cu capul pe podea. Îmi pun funduleţul pe tavan. După ce mănânc cutiuţa muzicală, pun dulceaţă pe covorul de lângă pat şi-mi fac un desert delicios... Tăticule, ia fereastra şi desenează-mi nişte imagini»“. Imaginile acestea par a descrie un tablou de-al lui Picasso, şi acesta un interpret în cheie absurdă (suprarealistă) al lumii.
          Cele patru poveşti ale lui Eugène Ionesco sunt nişte descinderi hermeneutice în universul copilăresc al micuţei sale Josette, univers în care toate cele ce se petrec se prezintă pe dos, nefiind însă câtuşi de puţin un impediment în a descoperi, cu bucurie, posibilitatea de a trăi fantasticul ascuns, cuibărit dintotdeauna, în banalul cel mai concret al diurnului real. Aşa, bunăoară, poveştile nu se spun seara, înainte de culcare, pentru ca somnul să te poată purta pe alte şi alte tărâmuri ale închipuirii. Curioasă din fire, Josette intră în dormitorul părinţilor, dimineaţa, pentru a-i deştepta („Într-o dimineaţă, aşa cum a făcut cu o zi înainte şi aşa cum face în fiecare dimineaţă, micuţa Josette bate la uşa părinţilor ei ca să-i trezească. Mămica e deja trează; s-a ridicat din pat; acum face baie. S-a culcat devreme şi a dormit bine. Tăticul însă mai doarme încă, fiindcă aseară s-a dus singur la restaturant, pe urmă la cinema, pe urmă la restaurant, pe urmă la teatrul de păpuşi şi pe urmă din nou la restaurant. Acum vrea să doarmă fiindcă spune că-i duminică, iar duminica nu face nimic“), propunându-le, în cuminţenia şi necuminţenia ei, excursul cavaleresc în lumea înconjurătoare („– Zi-mi o poveste, îi spune Josette lui tăticu’./ Aşa că tăticu’ începe o poveste.../ – O poveste cu tine şi cu mine, spune Josette./ Şi tăticu’ spune o poveste cu Josette şi cu tăticul“), care se transformă astfel, dintr-odată, într-o misterioasă şi pasionantă chemare la joacă. O joacă ingenioasă prin tocmai escaladarea esenţelor de comportament nonconformist, denunţând în această manieră uniformitatea şi nivelarea impersonală a lumii în care se mişcă: „Jacqueline era o fetiţă. Şi avea o mămică pe care o chema doamna Jacqueline. Pe tăticul micuţei Jacqueline îl cheama domnul Jacqueline. Micuţa Jacqueline avea două surori care se numeau amândouă Jacqueline, doi verişori pe care-i chema Jacqueline, două verişoare pe care le chema Jacqueline şi o mătuşă şi un unchi pe care-i chema Jacqueline. Unchiul şi mătuşa pe care-i chema Jacqueline aveau doi prieteni, pe care-i chema domnul şi doamna Jacqueline, şi ei aveau o fetiţă pe care o chema Jacqueline şi un băieţel pe care-l chema Jacqueline, iar fetiţa avea păpuşi, trei păpuşi pe care le chema: Jacqueline, Jacqueline şi Jacqueline“ etc., repetiţia continuă de-acum ca regulă fiinţială: „Josette intră într-o prăvălie împreună cu menajera şi-ntâlneşte acolo o fetiţă care era împreună cu părinţii ei./ Josette o întreabă pe fetiţă:/ – Vrei să te joci cu mine? Cum te cheamă?/ – Mă cheamă Jacqueline. Răspunde fetiţa./ – Ştiu, îi spune Josette fetiţei. Pe tăticul tău îl cheamă Jacqueline, pe frăţiorul tău îl cheamă Jacqueline, pe păpuşa ta o cheamă Jacqeline, pe bunicul tău îl cheamă Jacqueline, pe căluţul tău de lemn îl cheamă Jacqueline, pe casa ta o cheamă Jacqueline, pe oliţa ta o cheamă Jacqueline...“
          În fond, toţi Feţi-Frumoşii şi toate Ilenele Cosânzenele, zmeii şi balaurii etc., din poveştile tradiţionale, se desfăşoară într-un rutinier comportament tipic realist pe coordonatele unei altfel de lumi, ireale, de unde şi dimensiunile aparent fantastice ale întreprinderilor lor.
          În poveştile lui Eugène Ionesco, totul se prezintă pe dos. Eroina, în chip de Cosânzeană cotidiană, se dovedeşte a fi, înainte de orice, o teribilă iscoditoare, curioasă în a cunoaşte universul înconjurător, cât se poate de banal de altfel, în care păşeşte cu uimirea marilor descoperitori dintotdeauna şi de pretutindeni, aventurieră dispusă a-şi trăi paradoxal traseele insolite, în atracţia cărora se abandonează cu voluptatea şi plăcerea transpunerii mereu într-un alt şi alt decor, altul decât al celorlalţi oameni din jur, de a face mereu altceva decât se face de obicei într-o obişnuinţă banală. Or, acest lucru de datorează tocmai fanteziei debordante pe care tăticul, în chip, de altfel, de Făt-Frumos, ştie şi e capabil s-o stârnească, conducând-o pe eroină şi eliberând-o tocmai de firele convenţionalului terifiant: „Tăticul – Portăreasa o să zică: «Unde vă duceţi? La plimbare?...» / Josette – Cu avionul./ Tăticul – Şi portăreasa o să zică: «Să fiţi foarte atent, domnule, să nu se aplece fetiţa pe fereastra avionului, că ar putea să cadă!»/ Josette – Şi ar putea să se lovească la funduleţ, pe acoperişul vecinului, sau să-şi facă un cucui în frunte./ Tăticul – Sau la nas... Şi Portăreasa o să zică: «Distracţie plăcută» [...] Tăticul – Şi ajungem la aerodrom. Luăm avionul. Vezi, se înalţă, ca mâna mea: vvrrr.../ Josette – Se înalţă vrrr... Se înalţă vrrr... vrr... vr.../ Tăticul – Ne uităm pe fereastra avionului./ Josette – Da’ nu ne aplecăm!/ Tăticul – Nu-ţi fie frică, te ţin eu. Uite, acolo, jos, se văd străzile, se vede casa noastră. Se vede casa vecinului./ Josette – Nu vreau să cad pe acoperişul lui!/ Tăticul – Jos se văd bulevardul, maşinile, vezi, sunt mici de tot. Se vede Porte de Saint-Cloud. Se vede Bois de Vincennes. Se vede grădina zoologică cu multe animale.../ Josette – Salutare, «multe animale»!/Tăticul – Vezi leul? Îl auzi?... Face hau! Hau!.../ (Şi tăticul arată cum face leul cu ghearele şi-şi ia o mutră fioroasă:) Huau! Huau!.../ Josette – Nu mai face aşa!... Tu nu eşti leu“.
          Inocenţa perspectivei ionesciene în receptarea... de poveste a lumii nu are nimic din metaforica şi lirismul poveştii lui Saint-Exupéry. Josette se implică şi ea în mişcarea universului, ca şi Micul Prinţ, numai că aici ludicul are o altă dimensionalitate în demersul cunoaşterii. Pentru Eugène Ionesco, lumea este esenţialmente cea a factologiei cotidiene, a banalului automatismelor existenţiale, pe care le demontează cu plăcerea cu care Urmuz, la vremea sa, le codifica, dezmembrându-le întregul, pentru a-i descrie astfel... anatomia. Poveştile lui Ionesco plonjează, la rândul lor, într-o astfel de aventură, în care însă absurdul face parte din firea lucrurilor, a vorbirii, a comportamentelor – totul într-o parodie lipsită de tragism, căci autorul vede peste tot latura comică a trăirilor umane, într-o relaţie de interdependenţă automată a indivizilor angajaţi într-o aventură ludică gratuită, pe care şi-o asumă cu conştiinţa trăirii autentice a unei realităţi deformate, autoiluzionându-se a urma un scop şi o finalitate logică acolo unde nimic nu mai e logic, pentru că, fireşte, capacana rutinei reduce viaţa însăşi la aventura unei nesfârşite convenţii: „Josette stă lângă uşa de la baie. Loveşte cu pumnişorii, plânge./ Josette spune:/ – Deschide-mi./ Tăticul răspunde:/ – Nu pot. Sunt dezbrăcat. Mă spăl şi pe urmă mă bărbieresc./ Josette spune:/ – Şi faci pipi-caca?/ – Mă spăl, zice tăticul [...] Vreau să intru, vreau să văd./ Tăticul spune:/ – Nu poţi să mă vezi fiindcă nu mai sunt în baie./ Josette spune (de după uşă):/ – Dar unde eşti?/ Tăticul spune:/– Nu ştiu, să vedem. Poate că sunt în sufragerie. Du-te să mă cauţi. / Josette dă fuga în sufragerie, şi tăticul începe să-şi facă toaleta. Josette aleargă cu picioruşele ei în sufragerie. Tăticul e liniştit, dar nu pentru multă vreme. Josette se întoarce la uşă./ Strigă prin uşă:/ – Te-am căutat. Nu eşti în sufragerie./ Tăticul zice:/ – N-ai căutat bine. Uită-te sub masă./ Josette se duce iar în sufragerie. Apoi se-ntoarce şi spune:/ – Nu eşti sub masă./ Tăticul zice:/ – Atunci, du-te în salon. Uită-te bine şi vezi dacă nu sunt cumva pe fotoliu, pe canapea, în spatele cărţilor, la fereastră./ Josette pleacă. Tăticul e liniştit, dar nu pentru multă vreme. / Josette se-ntoarce şi spune:/ – Nu, nu eşti pe fotoliu, nu eşti la fereastră, nu eşti pe canapea, nu eşti în spatele cărţilor, nu eşti în televizor, nu eşti în salon./ Tăticul zice:/ – Atunci, du-te şi vezi dacă nu cumva sunt la bucătărie“. Etc., etc.
          Aventura din aceste poveşti e una de angajament în aventura automatismelor vieţii, a limbajului, a trăirilor. La acest nivel de reprezentare, ele rezonează perfect cu teatrul ionescian. Ludicul are însă aici o perspectivă debordant afectivă, ceea ce-i lipseşte cu desăvârşire lui Urmuz. Ea e prezentă în teatrul lui Ionesco, şi tocmai în această decadenţă sentimentală rezidă, într-un anume fel, însăşi originalitatea viziunii fabulosului absurd al operei lui.
          Poveştile sale au farmecul inocenţei şi spaima dezolării într-o lume în care orizonturile de independenţă în mişcare ale eroilor rămân mereu o... dulce iluzie.


Notă
1. Eugène Ionesco şi Etienne Delessert, Poveşti. 1.2.3.4, traducere din limba franceză de Vlad Russo, Bucureşti: Editura Arthur, 2010.

 

 

Constantin Cubleşan

Patru poveşti de Eugène Ionesco

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)