Prietenie în progresie geometrică

Florica Ichim

          Când ne-am întâlnit prima oară – eu adolescentă năucită de epocă, studentă la Filologie, dar chibiţând minţi luminate venite din interbelic, el tânăr la debut spectaculos –, am legat o insolită relaţie. Pe el era spotul admiraţiei generale, spre mine venea puhoiul opreliştilor şi trăiam starea asumată de veşnic învăţăcel. Apoi ne-am pierdut şirul discuţiilor. Ne-am reîntâlnit sporadic peste ani. El director de Teatru Naţional, în plin succes creator. Eu tânăr critic de teatru, la primii paşi. Şi-a plecat definitiv în lume. Pe atunci, rămânerile în străinătate fără îngăduinţă oficială nu puteau fi decât definitive. Cu inteligenţa şi intuiţia sa excepţională, a înţeles încotro ne duceam. Şi speranţa lui, ca şi a noastră, că ar putea fi altfel s-a stins. Nu ne-am scris, nu ne-am trimis salutări prin intermediari, nu pentru că eram excesiv de temători, fiecare s-a închis în carapace şi şi-a croit, de bine, de rău, un drum. Hârtopit. Obositor. Cu puţine izbânzi reale al meu. Puţine, altminteri, ale lui.
          Când a venit înapoi, în 1990, şi în anii de după, ne-am dat seama că evoluţiile noastre, ce păreau condamnate a fi definitiv paralele, aveau asigurat, prin destin, un punct de întâlnire. Miezul nostru rămăsese neschimbat, dar nu ştiu ce alchimie făcuse ca relaţia noastră, întreruptă brutal, să se schimbe, de la distanţă, într-o prietenie solidă, într-o comunicare, din comuniune de păreri, gusturi, exigenţe...
          Nu mai eram nici unul dintre noi aceiaşi. Păream, totuşi. Mie mi-a fost drag să-l revăd în hainele largi din materiale moi, să reîntâlnesc aceleaşi intuiţii incredibile, uneori, în descoperirea talentelor, să bem aceeaşi bere pe înserate, să mă bucur de acelaşi umor, vag înţepător ş.a.m.d. De fapt, am regăsit acelaşi tânăr. Ne-a uluit pe toţi cu tinereţea, pofta de lucru, intransigenţa în meserie, forţa de luptă pentru adevărul creaţiei sale, migala în construirea fiecărei nuanţe. Şi după atâtea decenii de „se poate şi aşa“, ce-au dominat viaţa noastră productivă, după atâtea „opere“ de doi bani înghiţite din sală, citite din cărţi, văzute pe ecranul mare şi cel mic de ne pierdeam şi noi exigenţele, relaţia cu teatrul lui Vlad Mugur mi-a venit mie, şi nu numai mie, ca o baie de bine. Pleşu-Liiceanu vorbeau, de curând, despre întâlnirile formative din tinereţe. Adevărat. Dar ce fabuloase sunt cele de la maturitate! Când ştii ce să iei, când poţi măsura importanţa lor, când ai forţa de-a-ţi reînnoi criteriile, de a-ţi consolida intransigenţele faţă de mediocritate, prostie, suficienţă, parvenitism, pragmatism ieftin, incultură şi alte rele ce bântuie pe lângă lumea artelor. Vlad a devenit pentru mine, şi pentru destui ce-au venit în atingere cu creatorul, un criteriu, un termen de comparaţie, un etalon. Şi a rămas şi acum, după zece ani.

 

Florica Ichim

Prietenie în progresie geometrică

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)