Un deceniu de neuitare

Ion Parhon

          Când au trecut oare aceşti zece ani de la memorabila avanpremieră când, chiar de ziua Domniei Sale de naştere, eminentul regizor Vlad Mugur, Meşterul, aşa cum va fi intrat în istoria artei spectacolului şi a culturii româneşti, ne-a dăruit acel Hamlet pentru mileniul trei şi pentru neostenita nădejde a teatrului nostru către performanţă? Obsedat de jocul imprevizibil şi adeseori perfid al cifrelor, am gândit atunci că 22.06.2001, prin simpla adunare a cifrelor, ar conduce la 13! Era cifra de care Meşterul s-a temut toată viaţa. Cifra ghinionului de care nu a scăpat nici când a venit în Bucureşti cu Scaunele, de Eugène Ionesco, montat la Teatrul Maghiar din Cluj, iar în final a avut parte de acea hibă tehnică la televizorul din scenă, ce l-a îndemnat să spună că acela nu era spectacolul său, deşi publicul, care aplauda în delir, considera că epilogul neaşteptat, cu „monologul“ regizorului, făcea parte şi el din reprezentaţie. Dar avanpremiera lui Hamlet pe scena Naţionalului clujean nu a însemnat un ghinion pentru spectacol, ci poate doar pentru creatorul acestuia, pentru creatorul de Teatru cu literă mare, căci în acea seară uluitoare, ca „un vis în miezul unei nopţi de vară“, aveam să-l vedem pentru ultima dată printre noi şi să ne învrednicim a-i împărtăşi satisfacţia unui succes antologic, repetat apoi la premiera îndumnezeită prin spiritul său, ce parcă ne însoţea aievea, dar sărăcită de prezenţa fizică a inegalabilului artistocrat al acestei arte. A fost o seară de neuitat, în care emoţiile incandescente ivite pe parcursul reprezentaţiei aveau să se topească cu delicateţe în creştinească bucurie a comeseniei, inaugurată printr-un tort de sărbătoare, aşa cum se cuvenea la ziua regretatului director de scenă.
          Au trecut zece ani în care „şantierul“ de pe scena acelui spectacol s-a regăsit mereu şi mereu în „prezentul continuu“ al aşteptărilor noastre neîmplinite, al nedumeririlor şi al întrebărilor fără răspuns, al lipsei de certitudine din viaţa cetăţii şi a omului de rând. Zece ani în care timpul a lucrat parcă în favoarea acelui spectacol testamentar şi premoniţial, rămas astăzi pe un dvd împreună cu argumentele sale incontestabile de a ne bucura privirile, gândurile şi trăirea. Pe scenă, ni se revela nu doar o poveste despre nebunie, ci însăşi nebunia emblematică a lumii noastre, atotcuprinzătoare şi devastatoare, ce îşi punea pecetea pe perenitatea surprinzătoare şi pe universalitatea capodoperei shakespeariene. Era o superbă lecţie despre actualitatea redescoperită înlăuntrul textului, în spiritul piesei, cu totul opusă acelor actualizări banale sau vulgare, cu personaje uşor de recunoscut în personalităţile vremii, „metodă“ pe care Meşterul a repudiat-o toată viaţa, considerând-o drept miză ieftină, proprie unui teatru „de cartier“. Spectacolul său ni se dezvăluia ca o extraordinară operaţie pe cord deschis sau poate ca un reuşit transplant de inimă, la distanţă de secole, de la organismul aparent somnolent al capodoperei clasice la demersul scenic atât de viu şi de provocator, în care prezentul respira prin toţi porii pentru noi şi împreună cu noi, cu nerostitele întrebări şi predicţii circumscrise viitorului.
          Revăd pentru o clipă acea întâlnire „de taină“ de la Naţionalul clujean, când, aflaţi în jurul Meşterului, domnul profesor Ion Vartic, directorul instituţiei, Roxana Croitoru, secretarul literar învestit cu dramaturgia spectacolului, doamna Marta Petreu, redactorul-şef al revistei Apostrof, şi subsemnatul – cel care cu o echipă a Teatrului de televiziune înregistrasem spectacolele Slugă la doi stăpâni şi Aşa este (dacă vi se pare), realizate de Vlad Mugur pe scena craioveană – l-am încredinţat sub jurământ pe regizor că acel Hamlet atât de drag Domniei Sale va rămâne pe micul ecran, nu va cădea pradă neantului sau uitării. Împrejurări vitrege ne-au scos în cale însă tot felul de obstacole, fapt ce mi-a întărit convingerea că şi după ce Meşterul pornise pe „drumul neştiut de nimeni“, către împărăţia Domnului, pe pământ soarta creaţiei sale avea să mai cunoască adeseori chipurile cenuşii ale răului şi ale ostilităţii. Din fericire, nu numai eforturile noastre, ale celor numiţi mai sus, dar însuşi destinul, prin fapta lui Emil Boroghină, unul dintre oamenii care l-au preţuit şi l-au iubit cel mai mult, a făcut ca visul Meşterului să se împlinească tocmai în Festivalul Internaţional „Shakespeare“, organizat la Craiova. Pentru mine, aceasta reprezenta o coincidenţă fericită, care îmi amintea şi ea de o întâlnire „providenţială“ a mea şi a regretatului meu frate, criticul Victor Parhon, cu ilustrul regizor şi profesor, sosit în Bănie cu câţiva dintre minunaţii reprezentanţi ai „generaţiei de aur“, studenţii Domniei Sale, la sfârşitul anilor ’50, întâlnire hotărâtoare pentru dragostea noastră faţă de lumea teatrului.
          Cred că a fost cel de-al treilea eveniment cu acest Hamlet, după istorica avanpremieră şi premiera desfăşurate pe scena clujeană. Împreună cu echipa Teatrului de televiziune, am înregistrat la Craiova spectacolul în priză directă, nu prin minuţioase filmări cu public şi fără public, aşa cum şi-ar fi dorit şi ar fi meritat marele regizor. A fost însă o extraordinară şansă, o unică şansă şi un privilegiu de a ne putea reîntâlni, când şi când, cu bucuria estetică fără vârstă, cu neliniştea seismică sau cu nerăbdătorul galop al iniţiativei noastre interpretative printre semnele şi semnificaţiile, prin misterul fascinant al acelui spectacol.
          Cu exact trei decenii în urmă, la Nürnberg, unde mă aflam însoţind turneul Naţionalului clujean cu Woyzeck în Germania, am petrecut o seară de poveşti la „o halbă de bere“, împreună cu câţiva dintre actori şi dintre tehnicienii de scenă, invitaţi de Meşter şi de doamna Magda Stief, soţia regizorului, care sosiseră acolo special pentru întâlnirea cu „dragii lui prieteni“ din ţară. Din păcate, după spectacol, la vederea regizorului, câteva persoane importante din delegaţia clujeană destul de numeroasă, din rândul „prietenilor dragi“, s-au făcut repede nevăzute, spre a nu trebui să dea socoteală în ţară despre întâlnirea cu colaboratorul „Europei Libere“. Mi-am amintit adeseori acest lucru după 1990, ori de câte ori aşa-zişi prieteni ai regizorului îl copleşeau cu felicitări şi complimente, urmate nu peste mult timp de otrava unor judecăţi răutăcioase, atunci când marele artist nu era de faţă. Aşa se mai întâmplă şi astăzi, când, în locul cuvintelor de ocară, mai puţin grăbite acum sub povara unui respect datorat săvârşirii sale din viaţa pământeană, marele artist devine câteodată ţinta uitării sau a unei false bunăvoinţe, afirmate aproape ostentativ, când este vorba despre locul inconfundabil al acelui specatcol cu Hamlet, de la Teatrul Naţional din Cluj, în istoria contemporană a teatrului românesc.
          Memoria peliculei însă nu înşală, iar evidenţa valorii nu ţine seama de hatârurile, de obtuzitatea şi invidia ori de narcisismul unor pretinşi „judecători“ ai acelei opere, una fundamentală pentru arta spectacolului, în care modernitatea răscolitoare a interogaţiilor se îngemăna armonios cu clasicismul construcţiei minuţios finisate, sub semnul iscusinţei profesorului de a-şi pune pecetea pe mariajul dintre talentul energic şi nerăbdător al tinerilor actori Sorin Leoveanu, Luiza Cocora, Elena Ivanca şi Bogdán Zsolt şi profesionalismul celor mai puţin tineri, în frunte cu Anton Tauf, Melania Ursu şi Miriam Cuibus. Dincolo de calităţile pilduitoare ale gândirii sale regizorale, se poate spune că arta lui Vlad Mugur s-a reîntrupat şi aici prin arta interpreţilor aleşi de regizor, aşa cum vor fi demonstrat-o decenii la rând elevii săi Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Amza Pellea şi Dumitru Rucăreanu. O dovedeşte acum nu mai puţin convingător Sorin Leoveanu, în năucitorul Caligula, spectacol realizat la Naţionalul craiovean de regizorul László Bocsárdi, o performanţă interpretativă care nu cred că s-ar fi ivit cu o asemenea forţă creatoare dacă, înainte de a fi lucrat cu prestigioşii regizori Silviu Purcărete şi Yuri Kordonsky, actorul nu ar fi fost hărăzit de providenţă cu alegerea sa în Hamlet, datorată aceluiaşi şi aceluiaşi Vlad Mugur.
          Nu pot să-l uit, ori de câte ori, pe scena vreunui teatru din Bucureşti sau din provincie, ori la festivalurile de la Sibiu, Craiova, Arad, Braşov, Piatra-Neamţ, Buzău sau Baia Mare, ceva din spectacolele demne de laudă îmi vorbeşte peste timp de rigoarea şi profunzimea, de altitudinea ameţitoare şi de eleganţa performanţelor Meşterului, în frunte cu acel Hamlet. Nu pot să-l uit nici când lipsa de nobleţe şi de cordialitate, dihoniile ivite în casa Thaliei sau mostrele tot mai numeroase de diletantism şi de vulgaritate, elucubraţiile oferite sub pretenţia inovaţiei, ce invadează astăzi scena şi ecranul, mă duc cu gândul la regizorul împătimit în lupta lui cu superficialitatea şi cu prostul gust. „Faceţi un teatru cu literă mare, nu de cartier sau de mahala!“ Acest apel, pe care l-am auzit de atâtea ori, în repetiţii sau filmări, mai bine de patru decenii, legitimează şi el nevoia de a rămâne viu în mentalul colectiv al iubitorilor şi al slujitorilor acestei arte, în conştiinţa posterităţii. Altfel, nevoia de Vlad Mugur nu este astăzi deloc străină nevoii de Ariel, căci regizorul deprinsese magia şi rostul tainei, iar omul de cultură înţelesese şi dovedise că se numără printre cei aleşi să ne aducă „prinos de spirit“.

 

Ion Parhon

Un deceniu de neuitare

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)