Vlad Mugur. Spectacolele morţii

Ion Vartic 

          În timp ce revedeam, după moartea lui Vlad Mugur, spectacolul său cu Livada de vişini, mi-am dat dintr-o dată seama că din acel final regizoral al piesei cehoviene, aşa cum îl vedea şi ni-l arăta Meşterul – cu acei pereţi ai casei ce mor descojindu-se precum pomii livezii şi lăsîndu-şi scoarţa să cadă pe scîndura scenei – din acel final, deci, începe testamentul lui spectacular cu Hamlet: un spaţiu deşert, uscat, descompus. Mi-am dat seama că Vlad Mugur îşi  desăvîrşea în Hamlet o viziune extrem de coerentă. Căci multe elemente vizionare din spectacolele sale din ultimii zece ani le-am regăsit în ultima formă în Hamlet.
          Pe de altă parte, cînd am citit cartea lui de convorbiri cu Florica Ichim, m-a izbit, din prima pagină, fibra lui artistică atît de puternică, nu numai ca regizor, ci, pur şi simplu, ca om. Era într-atît de artist, încît ar fi fost artist în orice domeniu, chiar şi numai în existenţă. Avea, de pildă, reflexe de prozator înnăscut. Iată o asemenea probă dezghiocată din învelişul evocării sale: „Alături de pitoreşti căsuţe turceşti şi bulgăreşti, s-a construit Balcicul românesc. Cu vile ce coborau în terase de piatră pline de smochini, de lămîi, de migdali, care aveau portocale pe jos, pe podea, printre pietre. Erau pietre mari, din care creştea portocalul chiar în camerele de dormit. Vile superbe, aruncate pe mameloanele albe, care jos se clăteau într-o mare tot atît de frumoasă, albastră şi verde, care se întindea pînă la castelul Reginei...“ La fel, povestea străvechii lui ascendenţe fantasmagorice cu „ideea de a mă fi plimbat atît de mult în vieţile anterioare“ ce îl urmăreşte „şi în timpul acestei vieţi“ –conţine germenele unei nuvele fantaste.
          Cred că aici, în această artisticitate naturală, stă şi secretul lui de mare regizor. Uitîndu-mă cum a lucrat Hamlet-ul, mi-am dat seama că n-a făcut acest spectacol ca pe o adîncire a vreunei exegeze shakespeariene. Datorită faptului că propunerea pe care Vlad Mugur o face cu acest spectacol şochează, desigur, orizontul nostru de aşteptare (rege tînăr, regină foarte tînără), am început să caut în exegeza dramaturgului argumente ale marilor shakespearologi în sprijinul acestor propuneri. Şi am găsit analize minuţioase care demonstrau că regele trebuie să fie foarte tînăr, un fel de dublu, un frate puţin mai în vîrstă decît Hamlet, un tînăr care îl atrage pe Hamlet fără ca acesta să fie conştient de asta. Şi aşa mai departe... În acelaşi timp, din străfulgerările ideatice ale regizorului, mi-am dat însă seama că totul la Vlad Mugur pornise din inconştientul său creator, fără nici o legătură cu aceste exegeze şi că tocmai acest fapt dă autenticitate spectacolului. Apoi, semne ale spectacolului său de acum cu Hamlet vin de departe, încă din montarea cu Caligula. Era deja acolo ceva la care Vlad Mugur a fost întotdeauna foarte sensibil: imaginea omului ca actor al existenţei. Există o formă a noastră de a dori ca eternitate relativă o ieşire din moarte în modalitatea teatrală, impuls pe care îl şi teoretizează Caligula, eroul lui Camus – iar din această obsesie se întrupează acum, în amurg, rama spectacolului Hamlet. Se poate face imediat legătura şi cu Laudisi din Aşa este (dacă vi se pare), cu metamorfoza barocă şi teatrală a acestui raisonneur sau cu transformarea lui Lelio într-un Hamlet în Mincinosul lui Goldoni. Tocmai pentru că are o asemenea fibră de artist, Mugur este sensibil la tot ceea ce este rafinament în lume şi decadenţă. Multe dintre spectacolele lui sînt extraordinare viziuni de tip decadent, fragmente dintr-un tratat spectacular despre descompunere. Fapt vizibil nu numai în „şantierul“ destrămării din Hamlet, ci şi în oraşul scufundat din finalul la Mincinosul, precum şi în cearcănele veneţienelor din acest final. La acestea se adaugă şi acea sensibilitate pentru o lume de dincolo, pentru o lume paralelă, care poate nu este numai a morţii, ca în finalul din Aşa este (dacă vi se pare): acea extraordinară secvenţă în oglindă, în care vedem cum doamna Frola încearcă zadarnic să se smulgă din mîinile celor care o trag după ei pînă cînd dispar cu totul, iar oglinda redevine o superficie pură, pustie. Este tocmai acea oglindă din fundalul scenei în care se răsfrînge şi Ofelia, cu mult înainte de a se scufunda în adîncul ei.

 

Ion Vartic

Vlad Mugur. Spectacolele morţii

» anul XXII, 2011, nr. 7 (254)