Rădăcinile

Gelu Ionescu

          Bătrîneţea, boala, ratarea – acestea sînt temele romanului lui Ovidiu Nimigean, roman intitulat Rădăcina de bucsau – titlu mai mult pretenţios decît sugestiv, chiar dacă – trimişi de autor – mergem să citim Cartea lui Iov, versetul cu pricina. (Oricît de dificile ar fi încercările prin care trece personajul narator, sîntem totuşi prea departe de nefericirile marelui model...) „Temele“ enumerate mai sus, altfel spus „materia“ romanului, au destulă gravitate chiar şi numai prin simplă enunţare: deci autorul ţinteşte sus, unde e cel mai greu, şi ajunge acolo în destule scene – patetism strîns stăpînit, observaţie rece, indubitabilă vocaţie romanescă. Urmează deci cam 500 de pagini pentru relatarea unei acţiuni minime: Liviu, intelectual în curs de ratare (şi şomer, din cîte se înţelege), vine la sat pentru a-şi îngriji bătrîna mamă, bolnavă şi singură, o duce, în stare critică, la spital într-un oraş (Năsăudul natal al autorului – cred), unde asistă la spitalizarea, îngrijirea, diagnosticarea suferinţei bătrînei; apoi se întoarce cu ea, în sat, unde continuă să o îngrijească cu un devotament nedezminţit; timpul începe să se rarefieze şi trece de la consemnarea zilelor la luni, apoi la anotimpuri, banalitatea repetitivă mai precizează doar orele... intrăm într-o eternitate. Anecdotica, faptul mărunt, notaţia zilnică – adică tot ce ar ţine de realismul minuţiei – întinse pe un timp al repetiţiei (o deliberată insistenţă), te conduc către final la un sens mai înalt estetic şi ideatic: Liviu vine să-şi îngrijească mama pentru un timp – cum se presupune –, dar rămîne acolo pînă la un sfîrşit inevitabil al bătrînei, însă abia schiţat ca vagă perspectivă, în ultimile pagini ale romanului. Căci am intrat într-un alt „regim“: Liviu rămîne „prizonier“... voluntar, aşa cum locotenentul Drogo rămîne în fortul Bastioni pentru a aştepta invazia ipotetică a tătarilor din deşert – în romanul lui Dino Buzzati – sau Hans Castorp la „muntele vrăjit“ al lui Thomas Mann. O captivitate aproape simbolică, o „adaptare“ marcînd o ruptură fundamentală de viaţă – un mod de a-i căuta şi găsi o altă semnificaţie? o readaptare la elementarul existenţei, de care ne-am îndepărtat? o lină intrare în înţelepciune? acestea ar fi sensurile adînci ce vin încet, către final. Ceea ce aştepţi, trecînd prin zecile de pagini în care sînt descrise crizele de tuse şi de neputinţă ale bietei bătrîne, meniul zilnic, schimbarea pantalonilor murdari de fecale, fazele tratamentului sau notarea „stărilor“ fiului devotat, ceea ce aştepţi, de fapt, este des sugeratul sfîrşit obştesc al bătrînei mame, de cîteva ori amînat chiar în pragul definitivului. Un sfîrşit după care bănuieşti că ar trebui să înceapă altceva, alt versant al romanului... aşteptare frustrată. Această descriere a bolii şi suferinţei mamei şi a „asistării“ ei de către fiu începe să te intrige şi să te întrebi unde va ajunge; naraţia are, cum spuneam, o altă finalitate decît cea a realismului, nu o dată, în complicitate bine adaptată cu naturalismul (stările fiziologice, amănunte diagnosticale). „Despărţirea“ de lume şi aşezarea în rural a lui Liviu (natura redescoperită prin cultivare ingenuă) sunt pregătite şi de cîteva „lacune“ care intrigă: cu ce se ocupă, de fapt, personajul-narator, din ce trăieşte, care e, la urma urmei, vocaţia  sa, de ce nu-l mai „cheamă“ oraşul, cum de nu meditează la viaţa şi preocuparea sa intelectuală (presupusă) etc., adică o seamă de determinări care ar fi fost necesare stabilirii unei identităţi rezonabile şi... legitime. Nu prea vin – nu e o „lacună“, ci o intenţie. Boala mamei coincide şi cu o criză matrimonială definitivă – o căsnicie ratată de mizeria şi promiscuitatea vieţii din anii ultimi ai comunismului, altă felie de „realism“, lipsa de bani, o evidentă inadaptabilitate structurală personajului şi la lumea de dinainte, dar şi la cea de după ’89, dezamăgire, greaţă şi amărăciune; dar drama despărţirii – banală, toate despărţirile conjugale ajung la o banalitate apăsătoare, umilitoare – e uitată încet-încet – suferinţa iniţială se topeşte în cotidianul vieţii de „sanitar“. Zelda (?), soţia ce-l părăseşte, pare destul de stupidă în „normalitatea“ ei. Personajul-narator, Liviu, în afara celor observate mai sus, este cam depresiv, ipohondru („junghiul“), nevrotic cu manii gimnastice şi „repaus digestiv“, mistic cu intermitenţe, masochist – tot cu intermitenţe; mai degrabă timid, el înaintează în... îndepărtarea sa din lume, care e un fel de a răspunde teribilei lumi de azi, un răspuns posibil, nu numai de înţeles, dar şi plauzibil. Desigur, simbolic, cum spuneam; autorul nu uită să ne trimită la aluzii livreşti (Georgicele, de pildă). Cel mai puţin interesante şi urmînd un drum literar steril sînt aparteurile unui dialog interior – o afirmaţie sau observaţie fiind imediat urmată de contraziceri sau de scurte detalieri; procedeu obositor, la care autorul mai renunţă cu cît ne apropiem de final. Precizia, insistenţa pe amănunt, o calitate importantă a romanului, face un fel de epicitate care ne duce mereu cu gîndul la o foarte marcată atingere de autobiografic. Reminiscenţele din „viaţa“ sa intelectuală şi presupusa cultură sînt „fineţuri“ şi postmodernisme – citate în mai multe limbi, mici complicităţi cu cititorii cultivaţi – Meister Eckhart, Michaux, Char et comp. Găsim nu puţine preţiozităţi, mai cu seamă la începutul romanului (p. 81: „Îi resimt indiferenţa – era jucată! – ca pe un raclaj ce-ţi zgîndăre polipii maligni, făcîndu-i să sîngereze“). Ele apar mai ales cînd naratorul se vrea autoironic. E mai degrabă prolix. De la un moment dat, naraţia alunecă în jurnal, odată cu ieşirea din timp şi reducerea la o cronologie a repetitivului. În ciuda acestor observaţii – destul de multe –, Liviu e viabil, se construieşte literar cu o inteligenţă auctorială indubitabilă.
          Despre mama suferindă nu aflăm prea multe lucruri – nici cum arată, dincolo de spălatul mizeriei trupeşti –, nici cam care a fost viaţa ei. Reţinem însă teribila dramă a bătrîneţii neputincioase – memorabil desfăşurată, şi epic, şi psihologic. Nici mila nu e declamată – cu toate astea nici de insensibilitate rece nu poate fi vorba. Urîţenia bătrîneţii, egoismul bolii, frustrările de la sfîrşitul vieţii – poate că nu atît personajul e memorabil, cît descrierea „vîrstei“ lui. Neputinţa bătrîneţii are în roman pagini memorabile. Personajul are şi ceva vulgar în felul de a vorbi, ticul verbal „dragă“, în orice adresare, displace. O. Nimigean e de admirat pentru că, în acest context, nu cade nici în melodramă, nici în scabros. Cartea dezvoltă un „simţ“ al naturalului întru totul remarcabil.
          Dar Rădăcina de bucsau nu înseamnă deloc o pledoarie pentru ruralizare şi pentru o viaţă bio. (De aceasta din urmă începe să mă doară capul, atît a devenit de agresivă...). E o îndelungată scrutare a unui impas grav, însoţit de panică, în prima parte, de o nedumerire împăcată ce se instalează spre final. Înţelepciune? Abandon?
          La umbra celor două personaje devoratoare apar totuşi şi cîteva episodice, bine conturate: preotul Şincai şi generosul, pitorescul Artemie, critic nemilos şi just al României contemporane: în care spitalul e destul de curat şi doctoriţele nu sînt lacome de bani. Cînd se hotărăşte să dea atenţie mediului social şi peisajului urban, Ovidiu Nimigean o face cu o dezinvoltură care ar fi o foarte bună premisă pentru viitoarele sale romane, în care ar ieşi de sub tirania unui prea evident autobiografism şi a obsesiei de a spune „totul“. Culoarea vorbirii  dialectale a multor personaje, desigur episodice, scrisă fonetic, e amuzantă, dar fără viitor, ca să zic aşa.
          La aproape 50 de ani, viaţa unui romancier abia începe...

 

Gelu Ionescu

Rădăcinile (Ovidiu Nimigean, Rădăcina de bucsau. Ed. Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 6 (253)