La aniversară


Ion Urcan

          L-am cunoscut pe Ion Pop în toamna anului 1976, când Domnia Sa revenea la Cluj după un stagiu de trei ani de lectorat la Paris, iar eu începeam anul al doilea de facultate, la Filologie. Avusesem timp, un an încheiat (şi suficiente ocazii), să-i cunosc sau cel puţin să-i identific din vedere pe toţi dascălii facultăţii noastre, de la cei mai tineri asistenţi până la bătrânii profesori consultanţi, dar şi pe cei mai mulţi dintre universitarii care predau discipline umaniste la „Babeş-Bolyai“. Aceştia din urmă treceau zilnic pe sub fereastra odăii redacţionale de la „Józsa Béla“, mergând sau venind de la universitate, iar unii dintre colegii mai mari, care-i ştiau pe toţi, le semnalau tranzitul şi le declamau numele, eventual şi titlurile academice – cu respect, cu umor benign sau cu sarcasm, după caz. Desigur, când nu erau prezenţi în redacţie domnii Papahagi şi Vartic.
          Ajunsesem în redacţia Echinox încă din primele săptămâni de facultate, în octombrie-noiembrie 1975, împreună cu colegii de an, călăuziţi într-acolo de cei din anii mai mari, întrucât revista se făcea cu multă muncă de corectură şi era nevoie de întăriri, după plecarea din Cluj a ultimei promoţii de absolvenţi. Ştiind, din liceu, să scriu binişor la maşină, am început să învăţ din mers ceea ce trebuia şi am devenit repede util, fiindcă destui colaboratori, chiar şi dintre tinerii universitari, nu aveau unde-şi dactilografia manuscrisele şi le aduceau ca atare în redacţie. Maşinile de scris intraseră sub un fel de interdicţie tacită a regimului, apoi sub reglementări exprese, dispărând practic din comerţ şi devenind obiectul unei înregistrări şi supravegheri stricte din partea miliţiei, indiferent dacă aparţineau instituţiilor sau persoanelor particulare.
          Astfel, lucrând alături de colegii mai mari, sub oblăduirea lui Marian Papahagi şi Ion Vartic, în decursul unui an, toţi noii ucenici învăţaserăm nu numai să ne cunoaştem profesorii, dar şi să facem corectură, să scriem la maşină, să asigurăm serviciul redacţional în tipografie, să ajutăm la difuzarea revistei şi, la rândul nostru, să scriem recenzii sfioase şi alte modeste articole.
          În toamna lui 1976, în redacţie a ajuns vestea că Ion Pop va sosi în curând la Cluj. Noi, ultimii veniţi, nu-l văzuserăm niciodată, iar eu nu ştiam aproape nimic despre Domnia Sa, în afara celor aflate din colecţia revistei, din cărţile sale publicate până la acea dată şi din tradiţia orală redacţională. Iar ceea ce auzisem de la colegii mai mari mă îngrijora şi mă speria, cam în felul în care se temeau pe vremuri copiii de şcoală primară de întâlnirea cu noua învăţătoare, despre care au aflat că e cât se poate de pricepută şi harnică la clasă, dar tot atât de severă şi hotărâtă cu pedepsele. Amplificaţi această teamă cu câteva ordine de mărime: întâlnirea cu Domnia Sa fusese precedată, în acea toamnă, de un vârf de undă al prestigiului său, care a trecut prin odaia redacţiei şi prin grupul de tineri prezent acolo asemeni unui front de raze X, nevăzut dar capabil să expună vederii ceea ce puţini am fi dorit să arătăm sau să mărturisim cuiva. „Vine Ion Pop, iar eu n-am citit încă Mimesis. Vine Ion Pop, iar eu n-am citit Wellek şi Warren. Teoria literaturii... Istoria criticii literare moderne... Lukács... Carlos Bousońo... Henri Focillon... Eugenio D’Ors... Marcel Brion... n-am citit nici măcar Contre Sainte-Beuve. Vine Ion Pop, iar eu n-am citit Gilbert Durand, Gaston Bachelard, Paul Hazard... Fernand Braudel... Huizinga... Literatura europeană şi Evul Mediu latin... Gilbert şi Kuhn... Istoria esteticii... Platon... Aristotel... N-am terminat Hugo Friedrich, dar am scris deja vreo două-trei recenzii despre cărţi de poezie... Vine Ion Pop, iar eu nu ştiu mai nimic despre Tel Quel. Scriu poezii, dar sunt un incult, un ciumete, o sfeclă. Un mucos, un pui de ţăran în blugi. Ba umblu şi după fete, pierd vremea pe la căminul şase. Vine Ion Pop...“ Fără să exagerez cu nimic, pot spune că eu, unul, am primit vestea ca pe un cutremur de gradul opt.
          Ni se dădea de înţeles, foarte insidios şi aluziv, mai ales nou-veniţilor, că omul este extrem de exigent cu pregătirea intelectuală şi cu scrisul revuistic şi beletristic al studenţilor. Că nu publică un rând în revistă până nu citeşte, sagace, cu creionul în mână şi de faţă cu semnatarul, orice recenzie, orice articol cât de mic, orice poezioară. Că e tobă de carte, şi să te pună păcatele să apari în faţa lui cu erori de informaţie, cu fraze trase de păr sau cu lacune de lectură pe subiect, cu texte penibile, că te faci de toată ruşinea, te compromiţi definitiv. Nu mai ai ce căuta la revistă. Te poţi duce la Cazane Mici sau la Carbochim, băiete. Să fii neserios în orice fel, lipsit de punctualitate, de cuvânt, de promptitudine în predarea materialelor, în îndeplinirea obligaţiilor redacţionale etc. Să ai note mici sau probleme cu absenţele la facultate. Să vii cu vreo fată la redacţie... De altminteri, colegele de facultate şi fetele din anturajul nostru, cu excepţia celor două-trei care făceau parte din redacţie, se sfiau nu numai de îndrumătorii noştri, dar şi de colegii mai mari, şi evitau să intre cu noi, chiar şi înainte de revenirea dlui Ion Pop. În principiu, în odaia redacţiei, şi aşa strâmtă, înţesată de teancuri de reviste şi cărţi, cu mesele încărcate de şpalturi şi pagini de corectură, plină de fum de ţigară, intra doar cine avea de lucru acolo.
          Marian Papahagi şi Ion Vartic, apropiaţi de vârsta noastră, se purtau cu noi – dincolo de exigenţele redacţionale – la modul amical-colegial, glumind, ironizând, apostrofând pe unul sau pe altul pentru vreun text mai slăbuţ, dar şi trimiţându-ne prompt la bibliotecă, recomandându-ne cărţi, discutând cu noi despre ele, îndemnându-ne să scriem. Nu de puţine ori ne împrumutau bani, la nevoie. Eram de două-trei săptămâni în redacţie când, într-o zi, i-am auzit pe doi dintre colegii mai mari salutându-l pe dl Vartic cu „servus, Doru“. Am încremenit, cu o expresie de stupefacţie pe chip. M-am întors repede cu spatele, să nu mi se observe reacţia, căci n-o puteam ascunde altfel. Cum îndrăznesc ăştia să-l salute pe profesor cu „servus“?! Cine se cred ei? Cum pot fi atât de prost crescuţi? Iar el, de ce acceptă şi nu-i pune la punct?! Am rămas câteva zile cu această indignare şi nedumerire, până când l-am auzit chiar pe dl Vartic salutându-i primul pe respectivii cu „servus“! A trecut vreme până când am început să înţeleg, puţin câte puţin, atitudinea Domniei Sale, iar de atunci, pentru foarte mulţi ani, l-am îndrăgit mai mult decât pe toţi ceilalţi.
          Apoi, într-o zi, a intrat în odaia redacţiei Ion Pop. Zvelt, bronzat, ceva mai înalt decât aproape toţi ceilalţi, plin de vigoare şi drept ca un catarg, îmbrăcat ca un universitar din Quartier Latin, dar, mai ales, de o distincţie absolut unică. Nu mai văzusem, în tot Clujul, pe nimeni ca el. Copilul de ţăran din mine a văzut şi a înţeles, în câteva clipe, ce înseamnă şi ce trebuie să fie un domn, un intelectual adevărat, un profesor de universitate. Am avut o vreme sentimentul că omul acesta nu putea fi din Cluj, nici din România, dar poate nici din Paris ori de altundeva din Occcident, ci, nu ştiu cum, parcă dintr-o altă lume, mai bine întocmită de Dumnezeu, mai frumoasă, mai autentică, mai dreaptă şi mai bună, mai generoasă şi mai iubitoare cu locuitorii ei. Nici urmă de orgoliu pe chipul lui. Nici urmă de morgă, de afectare, de grimasă intelectuală, de închipuire de sine, nici urmă de ego. Nicio privire de sus asupra celorlalţi. Un amestec indicibil de sobrietate, blândeţe, înţelepciune, severitate, receptivitate, seriozitate şi bună dispoziţie pe chip. O energie şi o vitalitate stăpânite şi controlate fără rest, cu maximă uşurinţă, cu practică îndelung exersată. Naturaleţea, graţia, rafinamentul, eleganţa spontană a gesturilor şi a ţinutei, absoluta civilitate, chipul, vocea, discursul, amabilitatea, politeţea, umorul, modul conversaţiei – toate personalizau un bărbat de 35 de ani, în puterea vârstei, dar ca niciun altul, şi arătând ca de 27-28. Îi văzusem, până la acea dată, pe toţi marii universitari clujeni şi pe câţiva de la Bucureşti sau din alte centre. Pe câţiva dintre scriitorii şi criticii reputaţi ai Clujului şi ai ţării. Peste un an-doi, aveam să-i văd pe şi mai mulţi, pe aproape toţi: pot depune mărturie şi pot demonstra cu argumente că niciunul nu era, ca prezenţă umană, pe măsura acestuia. Parcă venise printre noi, nu ştiu de unde, principele Ardealului, numai că acesta nu era un principe al blazoanelor şi genealogiilor, ci un principe al spiritului, un principe al cărţii, un principe al Literelor.
          Întocmai după cuvintele cronicarului: „Întru aceasta vreme, în ţara noastră, nu iaste om ca acela“. Au încercat deci şi alţii, chiar cu sute de ani în urmă, sentimente asemănătoare. În lumea noastră, nici măcar întâlnirea cu unicatul nu e, ca fenomen în sine, nouă sub soare. Dar, pentru cel ce o trăieşte, e unică şi decisivă. Aşa a şi fost, pentru mine unul, dar ştiu că şi pentru ceilalţi tineri ai Echinox-ului, pentru fiecare în parte şi pentru toţi laolaltă. Ne-am simţit dintr-odată sporiţi, încurajaţi, îmbărbătaţi în speranţele, în năzuinţele, în proiectele noastre, în dorinţa de a ne instrui, de a ne cultiva, de a scrie cât mai bine. Am înţeles că revista care ne primise era o şcoală redutabilă, cel puţin la fel de importantă şi mult mai exigentă decât şcoala propriu-zisă de filologie pe care o urmam. Ne-am dat în curând seama că aceşti trei oameni fac împreună o echipă diamantină, de negăsit în altă parte, al cărei domeniu de competenţă şi perfor-manţă însemna mai mult decât simpla adiţionare a celor trei personalităţi – oricum, fiecare excepţională în felul ei. Am devenit, cu toţii, mândri de revista noastră şi de mentorii noştri. De colegii mai mari şi de cei din promoţia noastră. De numele din colegiul redacţional, care se înmulţeau de la an la an. De misivele care se primeau în redacţie, din când în când, de la mari personalităţi culturale din ţară, şi care afirmau, nici mai mult, nici mai puţin, că Echinox e cea mai bună revistă de cultură din România. Privind o clipă înapoi, se vede limpede că Echinox-ul acelor ani nu a fost ceea ce se cheamă îndeobşte un curent literar, ci o şcoală de cultură şi civilizaţie intelectuală, de educaţie literară şi umanistă în sensul cel mai bun al termenilor.
          Gruparea revistei numără, în prezent, peste două sute de oameni. Domnii Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic – apoi, cei care au dus mai departe revista – nu le puteau conferi acestor oameni talent literar, nici nu-i puteau învăţa cum să facă să aibă talent. Talentul îl dă Dumnezeu, şi îl dă destul de rar: foarte bine face. Destinul personal şi-l construieşte fiecare, după norocul, puterile şi priceperea sa. Dacă, dintre aceşti două sute de oameni, doar doi-trei au devenit mari scriitori ai generaţiei lor, iar alţi vreo zece-cincisprezece au dobândit o temeinică notorietate literară, e absolut de ajuns, şi nici nu se putea mai mult. Aceasta e, dintotdeauna, matematic vorbind, funcţia cuantică de undă a fenomenului literar. Raportul natural dintre virtualitate şi împlinire. Ar trebui să fiu mai nuanţat şi mai clar: aici, ca pe gămălia de ac a Sf. Toma, pot încăpea o infinitate de îngeri. Nu există numerus clausus. Dacă deja au aterizat pe gămălie n mari scriitori, imediat mai au loc să aterizeze alţi nn, apoi alţi nn şi aşa mai departe. Problema nu e concurenţa pentru teritoriu cu ceilalţi, ci lupta cu tine însuţi, efortul personal de a deveni înger. Iar acest efort e din cale afară de greu, din cale afară de mare, şi nu e la îndemâna oricui să încerce să-l facă. Foarte puţini pot deveni îngeri. Aici stă concurenţa şi acesta e înţelesul ei. Literatura adevărată nu e o junglă. E o lume a spiritului şi va rămâne aşa, în ciuda exploziilor mediatice şi a profesorilor de marketing.
          Ceilalţi două sute? Oameni instruiţi, cultivaţi, oameni ai cărţii şi ai scrisului, oameni de cea mai bună calitate umană şi intelectuală, împrăştiaţi în toată ţara, oameni angajaţi într-un efort de creaţie culturală serios şi onest, fiecare la locul lui, formând sau influenţând alţi oameni. Trec în acest fel prin viaţă et quasi cursores vitae lampada tradunt. Alcătuiesc background-ul, fondul (a cărui lipsă o deplângea pe vremuri Maiorescu!), contextul necesar în care pot să apară marii scriitori. E mult? E puţin? E sau nu e de viitor? Mai are vreun rost? Numai bunul Dumnezeu ştie: vom muri şi vom vedea.
          Asta a făcut pentru noi domnul Ion Pop, care, iată, va împlini la 1 iulie şapte decenii de viaţă. Noi înşine, ucenicii lui de acum treizeci şi ceva de ani, nu mai suntem tineri. Dar Domnia Sa ne are în faţa ochilor pe toţi, de la mic la mare şi de la bătrân la tânăr, până în ziua de azi. Ne-a îndrumat la începuturi, ne-a vegheat drumul de-a lungul anilor, ne-a ajutat să finalizăm ori să ne tipărim cărţile, a scris şi scrie despre ele, dăruindu-se pentru noi unei munci de o viaţă. Greşesc? Exagerez? Sunt encomiastic, solemn şi aniversar? Îmi celebrez părinţii spirituali? Nu cred – deşi ar merita-o din plinul plinului plinurilor! Dar lucrurile acestea trebuie spuse.
          În anii de după absolvire (1979), în mod firesc, l-am întâlnit mai rar şi am comunicat mai rar cu Domnia Sa. Încă nu existau atâtea telefoane. Eu trebuia să merg câţiva kilometri până la un telefon cu manivelă. M-am mutat la oraş în 1983 şi imediat am făcut cerere de telefon, iar ca urmare a acelei cereri, firma de profil mi-a instalat un telefon în casă abia în 1997. Dar şi aşa, ori de câte ori scriam ceva sau încercam să public, ori de câte ori aveam de făcut o alegere de ordin moral, de câte ori vorbeam în faţa clasei de elevi, în faţa prietenilor sau a vreunei adunări literare, mă gândeam la Domnia Sa şi mă întrebam dacă nu l-aş dezamăgi. N-aş fi vrut, pentru nimic în lume, să fac sau să spun vreun lucru despre care aş fi putut bănui că l-ar nemulţumi ori l-ar întrista. Chiar dacă îl vedeam foarte rar, mi-era de ajuns să ştiu că acest om există şi că e aşa cum l-am ştiut întotdeauna. Asta a însemnat, pentru mine, în acei ani, domnul Ion Pop, şi asta înseamnă până azi.
          Târziu, în 1999, la îndemnul dlui profesor Vasile Fanache, m-am înscris la doctorat. Când am terminat şi susţinut teza, în 2002, domnul Ion Pop a făcut parte din comisia de doctorat, primind spre lectură şi evaluare un exemplar al lucrării. Nu mică mi-a fost mirarea, răsfoind pe urmă exemplarul restituit de Domnia Sa, să găsesc, în vreo trei-patru locuri, semne discrete, cu creion subţire, care corectau erori ce-mi scăpaseră din oboseală, din grabă, din neglijenţă sau din lenea de a consulta o lucrare normativă care-mi stătuse sub mână. Ei, da! Acesta a fost, este şi va rămâne domnul Ion Pop. Să citeşti, la 61 de ani (bolnav, căci, din păcate, aşa era în acea perioadă), cu creionul în mână, teza de doctorat a fostului tău student – acum, şi el, om de 47 de ani – şi să-i corectezi greşelile! Dacă asta nu e vocaţie de îndrumător şi învăţător de oameni, dusă până la abnegaţie şi sacrificiu de sine, nu mai e nimic! Câţi dintre intelectualii noştri, dintre universitarii noştri, dintre criticii noştri literari (dintre redactorii de edituri sau reviste!) mai fac astăzi aşa ceva?
          Cu câţiva ani în urmă, vorbind într-o seară cu Domnia Sa la telefon despre actualitatea literară, m-a îndemnat cine nu trebuie să încerc a-i spune, fără niciun motiv şi fără nicio trebuinţă, din raţiuni pur cancaniere, despre o tânără prozatoare pe care o ştiu de copilă, câteva lucruri nu foarte indiscrete – desigur, total irelevante pentru opera ei –, dar care mi s-au părut semnificative pentru persoana ei empirică. Nici n-am apucat să deschid gura păcătoasă pe fondul chestiunii, că domnul Ion Pop mi-a tăiat vorba scurt, mi-a mototolit şi mi-a azvârlit cât colo, la gunoi, fără niciun menajament, alocuţia nerostită, întocmai ca unei commčre bârfitoare, şi a schimbat, autoritar, subiectul. Am tăcut mâlc, ruşinat, am înghiţit în sec şi am învăţat, la categoria 50 +, şi această lecţie despre decenţă de la Domnia Sa. Apoi, m-am întrebat, cu şi mai multă ruşine: oare cât va mai trebui să mă înveţe omul acesta, iar eu tot neînvăţat să rămân?!           
          L-am văzut, ultima dată, la mijlocul lunii octombrie 2010, într-o amiază blândă şi frumoasă de toamnă, cu lumina filtrată de frunzarele încă dese, galben-verzui, ale unor pomi înalţi şi încărcaţi de rod. A trecut de atunci jumătate de an, dar parcă l-aş fi văzut astăzi. Pentru mine – şi, îndrăznesc să presupun, pentru mulţi alţii –, Nordul acestei lumi, oricât de postmoderne şi de globalizate, stă deasupra unei case de pe strada Rákóczi (devenită General Eremia Grigorescu) din Cluj.

 

Ion Urcan

La aniversară

» anul XXII, 2011, nr. 6 (253)