Ilarie Voronca,

12 scrisori inedite către Saul Axelrud

Carol Iancu

Prolog
          Corespondenţa pe care Ilarie Voronca a purtat-o cu prietenul său, doctorul Saul (Paul) Axelrud, aduce informaţii preţioase privind situaţia poetului între anii 1943 şi 1946, iar ultima sa scrisoare, din 26 martie 1946, dezvăluie cauza directă a sinuciderii sale.
          Scrisorile lui Voronca mi-au fost transmise de doctorul Saul Axelrud, în primăvara anului 1978, cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o în casa sa din Béziers, oraş unde a practicat medicina în ultimii ani, înainte de a ieşi la pensie. Pregăteam atunci un studiu relativ la condiţia evreilor din Franţa în anii războiului, iar doctorul Axelrud a putut să-mi relateze propria sa mărturie privind acest subiect.1 Oferindu-mi scrisorile poetului, el mi-a dat în acelaşi timp consimţământul pentru a le publica, ultima scrisoare neputând să apară, dat fiind conţinutul ei, în timpul vieţii lui Colomba Voronca (1904-1994).
          Am decis în primăvara acestui an, la 65 de ani după moartea poetului şi la 17 ani după dispariţia soţiei sale, să public totalitatea celor 12 scrisori pe care Ilarie Voronca le-a trimis lui Saul Axelrud.2
          Am hotărât să le public în revista Apostrof, nu numai datorită calităţii acestei reviste literare, ci şi, mai ales, datorită admiraţiei pe care o port personalităţii şi operei ştiinţifice şi literare a Martei Petreu.

Cine este doctorul Axelrud?
          Născut la 2 ianuarie 1912 în Basarabia, la Cetatea Albă, Saul Axelrud a venit la Montpellier la vârsta de 17 ani, pentru a studia la Facultatea de Medicină. După ce a obţinut echivalarea bacalaureatului prin decizia rectorală din 29 noiembrie 1929, a fost autorizat, prin decizia ministerială din 30 decembrie 1930, să postuleze pentru titlul de „Docteur d’Etat“. După o şcolaritate strălucită (a trecut, timp de cinci ani, toate examenele cu succes în sesiunea din iunie), el obţine titlul de doctor la 27 iunie 1936, cu o teză intitulată Contribution aux initiations à la pratique médicale (Contribuţie la iniţierile în practica medicală), cu menţiunea „foarte onorabil“. Căsătorit cu Suzanne Renault, el este tatăl unei fetiţe, Claude, născută după obţinerea naturalizării franceze în 1938. Mobilizat în armata franceză în 1939, el este numit medic auxiliar la 1 aprilie 1940 şi, după înfrângerea armatelor franceze, este demobilizat la 10 august 1940. Printr-un decret din 15 mai 1942, guvernul de la Vichy îi retrage cetăţenia franceză: el devine „apatrid“ şi, fiind împiedicat să practice medicina, se transformă, din cauza legislaţiei antisemite, în „muncitor agricol“! Începe atunci pentru el o viaţă clandestină, reuşind să se ascundă în majoritatea timpului în satul Corneilhan, în departamentul Hérault, cu sprijinul şi solidaritatea locuitorilor pe care a putut să-i servească... în calitate de medic, şi nu ca „muncitor agricol“. După eliberare, a continuat să exercite medicina în mod legal, în această localitate, între 1946 şi 1951, apoi în oraşul Béziers, unde l-am cunoscut cu un an şi jumătate înainte de decesul său, intervenit la 26 decembrie 1979. El a donat corpul său Facultăţii de Medicină din Montpellier (decizie anunţată la 25 octombrie 1969).
          Păstrez amintirea unui om deosebit de generos, care m-a onorat cu prietenia sa, descriindu-mi strânsa sa legătură cu Ilarie Voronca, pe care l-a cunoscut în localitatea Moyrazès, unde amândoi, evrei hărţuiţi, au fost primiţi, în vara anului 1943, de un ad¬mirabil cuplu de învăţători.

Care este conţinutul scrisorilor lui Voronca?
          Un număr de şapte, dintr-un total de douăsprezece scrisori pe care le reproducem, datează din perioada celui de-al Doilea Război Mondial; toate au fost redactate în comuna Moyrazès, unde poetul a găsit refugiu în vara anului 1943, datorită lui Jean şi Elise Mazeng. Doctorul Saul (Paul) Axelrud, stabilit din 15 iulie 1941 în comuna Corneilhan, din departamentul Hérault, s-a refugiat şi el câtva timp în comuna Moyrazès, beneficiind de ospitalitatea aceloraşi persoane în casa cărora a făcut cunoştinţă cu Ilarie Voronca. Acest lucru ne este prezentat în prima scrisoare (nr. 1), din 11 august 1943, în care poetul îşi exprimă recunoştinţa faţă de soţii Mazeng, care i-au oferit toate condiţiile pentru a putea continua munca sa de scriitor (a terminat două povestiri pentru copii) şi de traducător (a lucrat pentru o Antologie a poeziei române). Subliniind generozitatea gazdelor, Voronca face cunoscut doctorului Axelrud sentimentele sale de deznădejde; el vede „încă ani lungi de război şi de suferinţe“ (scrisorile nr. 2 şi nr. 3). El cere sfaturi privind pleurezia de care suferă (scrisoarea nr. 4) şi îl invită pe noul şi inimosul său prieten să revină la Moyrazès, unde vor putea discuta despre „Poezie, Filosofie, Ştiinţe, Medicină“ (scrisoarea nr. 5, din 14 decembrie 1943). În această ultimă misivă, în care cu mult umor, prezentând povestea unei gâşte, autorul subliniază lipsurile şi greutăţile de aprovizionare, aflăm de asemenea că el a publicat o lungă povestire în revista Pyrénées. Bucuria eliberării este redată prin fraza „iată-ne reînviaţi!“ şi prin faptul că poetul nu mai trebuie să noteze ca destinatar numele de familie al soţiei (Renault), ci, din nou, al „camaradului Axelrud“ (scrisoarea nr. 6, din 19 octombrie 1944). Revenit la Paris în noiembrie 1944, poetul, care duce acum o viaţă extrem de „agitată“, îl roagă pe corespondentul său din sudul Franţei să vină repede să-l viziteze (scrisoarea nr. 8). El ar dori chiar să părăsească metropola şi să se stabilească într-un loc liniştit (la Corneilhan sau Moyrazès), dar pentru aceasta aşteaptă „femeia visurilor“ sale (scrisoarea nr. 9). Numele acesteia – Rovena – apare la 17 noiembrie 1945: el o iubeşte „cu aceeaşi fervoare“ şi suferă să fie îndepărtat de ea (scrisoarea nr. 10).
          Doctorul Axelrud mi-a relatat că Ilarie Voronca a cunoscut-o pe această femeie, pentru care a nutrit o pasiune devorantă, la Bucureşti, cu ocazia unui voiaj efectuat în 1939. Separat de ea în toţi anii războiului, dar separat şi de Colomba, el nu a revăzut-o pe Rovena decât în ianuarie 1946.
          Ultima scrisoare, din 26 martie 1946 (nr. 12), ne arată că visurile poetului s-au spulberat rapid; ea ne aduce la cunoştinţă teribila dramă pe care a trăit-o şi care a provocat moartea sa voluntară. Dând urmare pasiunii sale şi încrezător în sentimentele de dragoste declarate de Rovena, „plus belle que jamais“ („mai frumoasă ca niciodată“), Voronca, primit „în triumf“ la Bucureşti, a făcut demersurile necesare pentru a-i facilita obţinerea unui paşaport şi a revenit cu ea în Franţa, după o călătorie de nouăsprezece zile cu vaporul, care a ajuns la Marsilia pe data de 23 februarie 1946. Deja pe vapor el a „simţit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din 1939“, după cum declară el în sfâşietoarea sa confesiune făcută bunului său prieten. Dându-şi seama că a fost înşelat, că adevărata ambiţie a acestei femei a fost dorinţa de a părăsi România, exploatând naivitatea şi credulitatea sa, poetul deznădăjduit s-a sinucis în seara zilei de 4 aprilie, la zece zile după redactarea confesiunii. Doctorul Axelrud mi-a mărturisit că a luat cunoştinţă cu întârziere de această scrisoare şi că nu a reuşit să-l contacteze pe poet în zilele următoare. El a regretat cu atât mai mult cu cât îl ştia fragil, bolnav, singur, turmentat şi culpabilizând despărţirea de Colomba. De fapt Ilarie, în pofida recentei pasiuni, a rămas profund ataşat de Colomba, căreia îi consacră, în 1942, un vibrant poem intitulat Sans Mémoire (Fără memorie), apărut postum, în 1965.3 De asemenea, în L’Interview 4, publicat la Marsilia în 1944, înainte de terminarea războiului, acest lung poem în proză, care a fost oferit doctorului Axelrud (vezi scrisoarea nr. 8, din 7 iulie 1945), figura Colombei este evocată cu multă fervoare.
          Nu pot încheia fără să subliniez că admirabila Colomba a iertat poetului pasiunea care i-a curmat şi viaţa: ea s-a ocupat ani de zile de menţinerea memoriei lui Ilarie, încurajând publicaţii şi studii privind opera acestuia. Am cunoscut-o pe Colomba, această distinsă intelectuală, doctor în ştiinţe, chimistă de elită, o femeie de mare nobleţe sufletească, în micul ei apartament parizian din strada La Goutte d’Or, în anul 1975. Am purtat cu ea o bogată corespondenţă, care aşteaptă şi ea să fie publicată.


Note
1. Studiul a apărut cu titlul „Les Juifs à Montpellier pendant la Deuxième Guerre mondiale“, in Carol Iancu, Les Juifs à Montpellier et dans le Languedoc: Du Moyen Age à nos jours, Montpellier: Université Paul Valéry, 1988, p. 337-408.
2. Două dintre aceste scrisori (din 24 septembrie şi 1 noiembrie 1943) au apărut în originalul francez acum 30 de ani. Vezi Carol Iancu, Ilarie Voronca (1903-1946): une voix solitaire, Dialogue, Montpellier: Université Paul Valéry, 1981, p. 11-28.
3. Ilarie Voronca. Documents et choix de poèmes, Le Pont de L’Epée, nr. 27-28, 1965, p. 60.
4. Traducerea românească a Interviului a fost realizată de Barbu Brezianu şi Irina Fortunescu. Ea a fost publicată într-un volum care include şi Unsprezece povestiri (Onze récits) traduse de Ion Pop. Vezi Ilarie Voronca, Interviul [şi] 11 povestiri, prefaţă de Ion Pop, cuvînt-înainte de Barbu Brezianu, Bucureşti: Cartea Românească, 1989, 189 p.

[1. Lettre du 11 août 1943]

          Mon très cher Ami,
          Si j’avais jamais douté de l’existence de Dieu, la présence de nos amis incomparables Jean et Elise Mazeng en serait une preuve suffisante.
          Comment vous raconter toutes les bontés de ces gens? Vous les connaissez vous aussi (et entre autres miracles n’ont-ils pas fait aussi de réunir nos vies?) Madame Mazeng a pour devise: ętre constamment à la peine et se dévouer pour les autres. Inutile de vous dire qu’elle m’empęche de faire la chambre, d’apporter de l’eau ou du bois, et qu’elle me soigne comme si j’étais son frère le plus aimé. Quelle admirable chrétienne! Ne devrais-je pas m’estimer élu des dieux pour avoir rencontrer de pareils ętres?
          A vous, je ne vous ai pas encore remercié de toutes les délicatesses que vous avez eues pour moi. Votre lettre est vraiment charmante et elle m’a fait un extręme plaisir. Je suis confus de tout le bien que vous me dites et que je ne mérite pas. J’ai été enchanté d’apprendre que j’avais un lecteur en la personne du libraire de Béziers. Vous me parlez d’autre part de Morhange (je suppose Pierre Morhange) qui est un excellent poète, auteur d’un livre émouvant «La Vie est unique» (N.R.F.) et que j’ai perdu de vue depuis 1939. J’apprends donc par vous qu’il est à Béziers. Dites-lui que je l’aime. Ma pleurite est revenue avec le mauvais temps. J’ai très mal et en outre j’ai la sensation caractéristique d’une balle qui se gonfle et se dégonfle à l’endroit malade. Demain je pars avec Mazeng pour 4-5 jours au Monastère. Je me soignerai à mon retour (mais peut-ętre resterai-je plus longtemps au Monastère). J’ai écrit deux contes pour Suzette mais comme j’ai beaucoup de travail pour l’Anthologie de la Poésie Roumaine (qui doit paraître chez Grasset, je crois), je n’ai pas eu le temps de les mettre au point. Je n’ai pas oublié nos longues conversations et je garde de vous un souvenir remarquable: une âme et un esprit de haute valeur. J’espère que je vous reverrai bientôt et que je pourrai encore m’instruire en vous écoutant.
          Dites, je vous prie, à votre charmante femme que je serais heureux de lui ętre présenté un jour, embrassez votre fillette, et croyez-moi votre reconnaissant et affectueux, Voronca.

 [1. Scrisoare din 11 august 1943]

          Dragul meu Prieten,
          Dacă m-am îndoit vreodată de existenţa lui Dumnezeu, prezenţa prietenilor noştri incomparabili Jean şi Elise Mazeng ar fi o dovadă suficientă.
          Cum aş putea exprima întreaga bunătate a acestor oameni? Îi cunoaşteţi şi dvs. (printre alte miracole, nu l-au făcut şi pe acela de a ne lega vieţile?). Doamna Mazeng are ca deviză: a munci mereu şi a se devota altora. E inutil să vă spun că nu mă lasă să-mi deretic prin cameră, să aduc apă sau lemne, şi că are grijă de mine ca şi cum aş fi fratele ei cel mai iubit. Ce creştină admirabilă! Nu ar trebui oare să mă consider alesul lui Dumnezeu pentru a fi întâlnit astfel de persoane?
          Nu v-am mulţumit încă pentru toată delicateţea dumneavoastră faţă de mine. Scrisoarea dumneavoastră este într-adevăr încântătoare şi mi-a făcut extrem de multă plăcere. Sunt jenat de tot binele pe care mi-l faceţi şi pe care nu-l merit. Am fost încântat să aflu că aveam un cititor în persoana librarului din Béziers. Îmi vorbiţi pe de altă parte de Morhange (Pierre Morhange, presupun), care este un excelent poet, autorul unei cărţi tulburătoare, Viaţa este unică (N.R.F.), şi pe care l-am pierdut din vedere din 1939. Aflu deci prin dumneavoastră că se află la Béziers. Spuneţi-i că-l iubesc. Pleurezia mea a revenit cu vremea rea. Mă doare foarte tare şi, în plus, am senzaţia caracteristică unei mingi care se umflă şi se dezumflă în locul bolnav. Mâine plec cu Mazeng pentru 4-5 zile la Mănăstire. Mă voi îngriji la întoarcere (dar s-ar putea să rămân mai mult timp la Mănăstire). Am scris două povestiri pentru Suzette, dar cum am mult de lucru pentru Antologia Poeziei Române (care trebuie să apară, cred, la Grasset) nu am avut timpul să le pun la punct. Nu am uitat lungile noastre convorbiri şi vă păstrez o amintire remarcabilă: un suflet şi un spirit de înaltă valoare. Sper să vă revăd în curând şi să pot să mă instruiesc ascultându-vă.
          Spuneţi-i, vă rog, încântătoarei dumneavoastre soţii că aş fi fericit să-i fiu într-o zi prezentat, sărutaţi-o pe fetiţă din partea mea, şi rămân al dumneavoastră recunoscător şi afectuos, Voronca.

[2. Lettre du 24 septembre 1943]

          Très Cher Ami,
          Enfin me voici devant cette grande feuille blanche qui va lire dans ma pensée et qui sera le pigeon voyageur vous portant le salut de mon âme. Je vous ai souvent remplacé auprès de moi (dans le sens que je me suis fait les reproches que vous étiez en droit de m’adresser). Voici quelques-unes des raisons de mon long silence : un certain – assez grave – désarroi intérieur, un désespoir sans remède – car au contraire de l’opinion courante, je vois encore de longues années de guerre et de souffrances devant nous. J’ai trouvé auprès de nos deux merveilleux amis la plus grande bonté et la plus généreuse assistance: mes vętements sont de nouveau en ordre. Je suis mieux que chez mes propres parents et pourtant je ne cesse de me tourmenter en pensant que j’abuse de leur hospitalité. Aujourd’hui męme j’avais décidé de retourner chez Madame Trébosc – mais Jean et Elise Mazeng s’y sont opposés. J’avoue que je suis très heureux de continuer à occuper la belle grande chambre que vous connaissez. Mais encore une fois, je suis dans des circonstances anormales et je ne peux pas montrer à nos amis combien je leur suis reconnaissant. Sur le séjour à Bonne Combe, j’aimerais mieux vous entretenir de vive voix lorsque nous nous rencontrerons car j’espère que vous reviendrez ici.
          Dans la maison de nos amis, j’ai repris mon travail d’écrivain et je viens de finir mon roman pour enfants et quelques poèmes. Puisque vous ętes ami avec le libraire de Béziers, je me permets de vous prier de lui remettre le bulletin ci-joint (défense pour vous de souscrire – vous aurez votre exemplaire d’ami). Mais le libraire pourrait peut-ętre commander quelques exemplaires de ce livre de contes actuellement sous presse.
          J’aimerais vous parler un peu du village de Moyrazès qui n’échappe pas à la loi terrible de tous les villages: la médisance y tient ses assises en bonne et due forme, elle emprunte les habits des juges, elle fait s’écrouler tous les murs de la discrétion. Certaines personnes qui, au premier abord, ont l’air d’avoir un esprit large, s’avèrent, dès le deuxième examen, incompréhensifs, sots, et aveugles. Et surtout intolérants (tout en s’indignant contre l’intolérance des autres – ils ne voient pas la leur propre). Le reconfort de mon âme est d’écouter la voix de l’angélique Elise Mazeng (dont la patience est sans limites) et de jouer aux échecs avec le sensible et artiste Jean Mazeng. Votre nom est prononcé tous les jours dans cette maison du bon Dieu.
          Je vous embrasse, Voronca.

[2. Scrisoare din 24 septembrie 1943]

          Dragul meu Prieten,
          În sfârşit, iată-mă în faţa acestei mari foi albe care îmi va citi gândul şi care va fi porumbelul voiajor ce vă va aduce salutul sufletului meu. V-am înlocuit adesea în sinea mea (în sensul că mi-am făcut reproşurile pe care eraţi îndreptăţit să mi le adresaţi). Iată unele dintre motivele lungii mele tăceri: un anume – destul de grav – haos lăuntric, o disperare fără leac – deoarece, contrar opiniei curente, văd încă ani lungi de război şi de suferinţe în faţa noastră. Am găsit la cei doi minunaţi prieteni ai noştri cea mai mare bunătate şi cel mai generos sprijin: îmbrăcămintea mea este din nou în ordine. Mă simt mai bine decât la propriii mei părinţi, dar mă gândesc mereu că abuzez de ospitalitatea lor. Chiar astăzi hotărâsem să revin la Doamna Trébosc – dar Jean şi Elise Mazeng s-au opus. Mărturisesc că sunt foarte fericit să ocup în continuare marea şi frumoasa cameră pe care o ştiţi. Dar încă o dată, mă aflu într-o situaţie anormală şi nu pot să arăt prietenilor noştri cât le sunt de recunoscător. Despre sejurul la Bonne Combe, aş prefera să vă vorbesc personal, atunci când ne vom reîntâlni, deoarece sper că veţi reveni aici.
          În casa prietenilor noştri, am reluat munca de scriitor şi tocmai am terminat un roman pentru copii şi câteva poeme. Dat fiind că sunteţi prieten cu librarul din Béziers, îmi permit să vă rog să-i remiteţi buletinul anexat (dumneavoastră nu puteţi subscrie – veţi primi un exemplar de prieten). Dar poate că librarul ar putea comanda câteva exemplare din această carte de povestiri, în curs de apariţie.
          Mi-ar plăcea să vă vorbesc puţin despre satul Moyrazès, care nu se sustrage teribilei legi a tuturor satelor: bârfa este bine înrădăcinată, se îmbracă în haine de judecători, face să se prăbuşească toate zidurile discreţiei. Unele persoane care, la prima vedere, par a avea un spirit deschis se dovedesc, la a doua cercetare, neînţelegătoare, proaste şi oarbe. Şi mai ales intolerante (indignându-se în acelaşi timp contra intoleranţei altora – ei nu şi-o văd pe-a lor). Mângâierea sufletului meu este să ascult vocea angelicei Elisei Mazeng (a cărei răbdare este fără margini) şi să joc şah cu sensibilul şi artistul Jean Mazeng. Numele dumneavoastră este pronunţat în fiecare zi în această casă a bunului Dumnezeu.
          Vă îmbrăţişez, Voronca.
 

[3. Carte postale du 1er novembre 1943]

[Cachet de la poste: Moyrazès – Aveyron, 1-11-43] Destinataire: Monsieur Madame Renault, Instituteur, Corneilhan (Hérault)

          Mon très cher Ami,
          Pardonnez, je vous prie, mon impardonnable silence. Vous ętes pour moi un remords constant: comblé de votre amitié et de vos attentions, je n’ai męme pas daigné avoir exprimé ma reconnaissance. Mais je vous aime beaucoup – seul le désarroi de mon âme (car la guerre se prolonge sans espoir) m’empęche de vous écrire. J’ai écrit des poèmes assez tristes ces derniers temps. Un jour je me permettrai de vous en dédier un (ce sera peut-ętre un somnifère d’une qualité plus médiocre que celui que vous avez eu la bonté de m’envoyer). Quand viendrez-vous à Moyrazès? Les Mazeng sont délicieux et je soupe souvent chez eux le soir. Venez avec Madame Renault qui est sans doute charmante et à qui je pense aussi avec une respectueuse affection car elle est la femme d’un ami aussi généreux que vous.
          Pour le médecin: ma pleurite me fait toujours mal (à la respiration et aux exercices brusques); néanmoins j’ai décidé de ne plus en tenir compte et je fais un peu de culture physique le matin. Ai-je tort? Venez, je vous prie, je serais très heureux de vous serrer dans mes bras fraternels. Votre, Voronca.

[3. Carte poştală din 1 noiembrie 1943]

[Ştampila poştei: Moyrazès – Aveyron, 1-11-43] Destinatar: Domnul, Doamna Renault, Institutor, Corneilhan (Hérault)

          Dragul meu Prieten,
          Scuzaţi-mi, vă rog, impardonabila tăcere. Sunteţi pentru mine o constantă mustrare de cuget: copleşit de prietenia şi atenţiile dumneavoastră, nici măcar nu am găsit de cuviinţă să vă exprim recunoştinţa mea. Dar vă iubesc mult – doar haosul din sufletul meu (căci războiul se prelungeşte fără speranţă) mă împiedică să vă scriu. În ultimul timp am compus poeme îndeajuns de triste. Îmi voi permite într-o zi să vă dedic unul (s-ar putea să fie un somnifer de o calitate mai mediocră decât acela pe care aţi avut bunătatea să mi-l trimiteţi). Când veniţi la Moyrazès? Soţii  Mazeng sunt adorabili şi cinez deseori la ei. Veniţi cu Doamna Renault, care este fără îndoială încântătoare şi la care mă gândesc cu o respectuoasă afecţiune, căci este soţia unui prieten atât de generos ca dumneavoastră.
          Pentru medic: pleurezia mea continuă să doară (când respir sau fac exerciţii bruşte); am decis totuşi să nu mai ţin cont de ea şi fac puţină gimnastică dimineaţa. Greşesc oare? Veniţi, vă rog, aş fi foarte bucuros să vă îmbrăţişez frăţeşte. Al dumneavoastră, Voronca.

[4. Lettre du 7 novembre 1943]

          Dimanche, le 7 Novembre 1943
          Mon très cher Ami,
          Dans ce premier Dimanche d’hiver (suivant le calendrier, l’hiver ne commence que le 21 Décembre, mais à Moyrazès il a déjà commencé), je m’imagine soudain que vous ętes là assis en face de moi et que nous sommes en train de feuilletter des souvenirs communs – soit de ceux récents de Moyrazès soit de ceux que nous avons vécus séparément dans notre lointaine contrée et qui devaient coďncider un jour dans un village perdu (et retrouvé) de France. Je ne suis pas le seul à vouloir bavarder avec vous. Jean et Elise nos amis merveilleux me chargent de vous parler aussi en leur nom. Ne condamnez pas je vous prie leur silence: leur vie est dans un tourbillon plus vif que celui du plus actif des parisiens. Un député, un ministre n’aurait pas son temps plus encombré que celui de Jean Mazeng. Voici un peu son programme: lever: 7 heures. 7h1/4 à 7h3/4 leçon culture physique sous la direction de votre serviteur (je reviendrai plus bas sur ce point). 8h-9h audience accordée aux ressortissants de la Commune de Moyrazès. 9h à 12h classe. 12h-13h Mairie. 13h-14h déjeuner. 14h-17h classe. 17h-19h Mairie. 19h dîner. 20-22 heures championnats d’échecs. Quant à Mme Mazeng elle a en plus: les travaux de la cuisine, les raccommodages, etc. Quant à moi, loin d’ętre aussi pris que nos chers amis, mon temps est partagé entre les regrets du passé, les soucis du présent (ma pleurite me fait toujours mal), les inquiétudes de l’avenir. Je travaille néanmoins à quelques essais littéraires. Au moins une fois par jour votre nom est prononcé avec affection. Je reviens sur la question de la culture physique: malgré les douleurs pleurales qui sont restées très vives, j’ai décidé de ne plus en tenir compte et de faire au moins quinze minutes de culture physique par jour. Jean M. est devenu un excellent élève sur le point de dépasser de beaucoup la science de son maître. Mais (et voici la consultation inévitable): puis-je continuer ces séances de culture physique? Je ne risque pas d’aggraver ma pleurite?... Je vous en veux un peu mon très cher ami: je vous en veux de ne pas ętre revenu à Moyrazès car j’avais vraiment une grande joie à vous revoir. Je vous embrasse, Voronca.
          Mes hommages à Madame Renault et des baisers de tous.

[4. Scrisoare din 7 noiembrie 1943]

          Duminică, 7 noiembrie 1943
          Dragul meu Prieten,
          În această primă Duminică de iarnă (după calendar, iarna nu începe decât în 21 decembrie, dar la Moyrazès ea a început deja), îmi imaginez deodată că sunteţi aici, aşezat în faţa mea, şi că depănăm amintiri comune – fie cele recente de la Moyrazès, fie cele pe care le-am trăit separat în acest ţinut îndepărtat şi care trebuiau să coincidă într-o zi, într-un sat pierdut (şi regăsit) din Franţa. Nu sunt singurul care doreşte să flecărească cu dumneavoastră. Jean şi Elise Mazeng, prietenii noştri minunaţi, m-au însărcinat să vă vorbesc şi în numele lor. Nu-i condamnaţi, vă rog, pentru tăcerea lor: viaţa lor e un vârtej mai viu decât al celui mai activ parizian. Un deputat, un ministru nu este mai ocupat ca Jean Mazeng. Iată ceva din programul său: ora 7: deşteptarea. De la 7 1/4 la 7 3/4 lecţia de gimnastică sub conducerea servitorului dumneavoastră (voi reveni mai jos asupra acestui punct). De la 8 la 9 audienţe acordate locuitorilor comunei Moyrazès. De la 9 la 12 şcoală. De la 12 la 13 masa de prânz. De la 14 la 17 şcoală. De la 17 la 19 primărie. La ora 19 cina. Între 20 şi 22 campionat de şah. În ceea ce o priveşte pe Doamna Mazeng, ea are în plus: munca la bucătărie, cârpirea lenjeriei etc. Cât despre mine, departe de a fi atât de ocupat ca dragii noştri prieteni, îmi împart timpul între regretele trecutului, grijile prezentului (pleurezia continuă să mă supere) şi îngrijorările legate de viitor. Lucrez totuşi la câteva eseuri literare. Cel puţin o dată pe zi numele dumneavoastră este pronunţat cu afecţiune. Revin la problema gimnasticii: în pofida durerilor pleurale, la fel de puternice, am decis să nu mai ţin cont de ele şi să fac cel puţin cincisprezece minute de gimnastică pe zi. Jean M. a devenit un excelent elev, fiind pe punctul de a depăşi cu mult ştiinţa maiestrului său. Dar (şi iată consultaţia inevitabilă): pot oare continua aceste şedinţe de gimnastică? Nu risc să-mi agravez pleurezia?... Sunt puţin supărat pe dumneavoastră, dragă prietene: sunt supărat că nu v-aţi întors la Moyrazès, căci aş fi fost foarte bucuros să vă revăd. Vă îmbrăţişez, Voronca.
          Omagiile mele Doamnei Renault şi sărutări din partea tuturor.

 [5. Lettre du 14 décembre 1943]

          Le 14-12-1943
          Mon très cher Ami,
          J’ai été ravi de votre si amicale lettre. Si je ne vous ai pas répondu plus tôt, c’est d’abord parce que j’ai eu de nombreux tracas avec ma santé – la douleur pleurale persiste, j’ai eu de plus en plus mal à une oreille, à la gorge – et ensuite parce que je voulais vous renseigner en męme temps au sujet de l’oie. Cette dernière a nécessité des recherches prolongées. Il y a eu un moment oů les charmants Mazeng désespéraient de vous en trouver une. Les facteurs en ont été alertés. Nous avons fait des visites protocolaires chez quelques unes de nos connaissances. Il y a eu des conciliabules et des conférences presque diplomatiques. Et, enfin, à force de persuasion et d’habilité dialectique nous avons remporté le grand succès désiré: nous avons l’oie, nous la tenons. Elle est encore vivante (pour peu de jours car elle doit ętre tuée à la Noël si elle sera assez grasse ou au nouvel an si elle ne le sera pas encore assez). Quant au prix, le propriétaire de l’oie n’a pas voulu l’indiquer encore. Il sera tel qu’il sera au jour de la livraison. Mais il faut s’attendre à un chiffre élevé. Je ne crois pas que l’on puisse marchander. Nous devons nous incliner devant la décision de la fermière qui est en la matière – comme c’est d’ailleurs la mode – et juge et partie, et agent d’exécution. Je suis chargé par nos amis de les excuser de leur long silence. Ils sont en effet débordés de travail. J’en suis lésé autant que vous parce que je suis privé de mes parties d’echecs. Comme j’aimerais vous revoir pour quelques jours à mes côtés. Parler avec vous de tant de choses qui me sont chères. Poésie, Philosophie, Sciences, Médecine! Enfin si vous ne vous ętes pas dérangé pour l’oie, je ne pense pas que vous ferez un jour le voyage pour moi qui vaut beaucoup moins qu’une oie. Je vous envoie une revue Pyrénées avec un long récit de votre serviteur. Mais je vous prierai de me retourner la revue car il ne me reste plus que cet unique exemplaire. Quant à mon état d’âme: toujours pessimiste! Avenir sombre!
          Ecrivez-moi je vous prie de temps en temps et croyez-moi fraternellement, Voronca.
          P.S. Le prix que vous aurez indiqué sur votre lettre sera certainement dépassé de 50 fr ou de 100 fr. Quant à remplacer l’oie par tout autre animal il ne faut pas y penser. C’est introuvable. L’oie vous sera expédiée plumée dans un cageot. Je vous enverrai une autre fois la revue Pyrénées. Je ne la trouve pas maintenant.

 [5. Scrisoare din 14 decembrie 1943]

          14-12-1943
          Dragul meu Prieten,
          Am fost încântat de scrisoarea dumneavastră atât de amicală. Dacă nu v-am răspuns mai repede a fost din cauză că am multe necazuri cu sănătatea – durerea pleurală persistă, am avut în plus dureri la o ureche şi la gât – şi apoi, doream să vă informez despre subiectul privind gâsca. Aceasta a necesitat cercetări îndelungate. A fost un moment în care fermecătorii Mazeng erau disperaţi că nu pot să vă găsească una. Factorii au fost alertaţi. Am făcut vizite protocolare la câteva dintre cunoştinţele noastre. Au avut loc consfătuiri şi conferinţe aproape diplomatice. Şi, în sfârşit, dând dovadă de multă putere de convingere şi de abilitate dialectică, am obţinut marele succes dorit: avem gâsca, o ţinem. E încă vie (pentru puţine zile, căci va trebui tăiată de Crăciun, dacă va fi suficient de grasă, sau de Anul Nou, dacă nu va fi îndeajuns). În ceea ce priveşte preţul, proprietarul gâştii nu a vrut încă să-l indice. Va fi cel din ziua livrării. Dar trebuie să ne aşteptăm la o sumă ridicată. Nu cred că ne vom putea tocmi. Trebuie să acceptăm decizia fermierei, care în aceasta privinţă – cum este de altfel moda – este şi judecător, şi agent executor. Prietenii noştri m-au însărcinat să-i scuz pentru lunga lor tăcere. Sunt într-adevăr copleşiţi de muncă. Sunt şi eu afectat, ca dumneavoastră, deoarece sunt privat de partidele de şah. Cât aş dori să vă revăd pentru câteva zile lângă mine. Să vorbesc cu dumneavoastră despre atâtea lucruri care îmi sunt dragi. Poezie, Filosofie, Ştiinţe, Medicină! În fine, dacă nu v-aţi deranjat pentru gâscă, nu cred că veţi face într-o zi călătoria pentru mine, care valorez mult mai puţin decât o gâscă. Vă trimit revista Pyrénées, cu o lungă povestire a servitorului dumneavoastră. Dar v-aş ruga să mi-o returnaţi, deoarece nu mi-a rămas decât acest ultim exemplar. Cât priveşte moralul meu: mereu pesimist! Viitor sumbru!
          Scrieţi-mi, vă rog, din timp în timp; cu prietenie frăţească, Voronca.
          P.S. Preţul pe care l-aţi indicat în scrisoarea dumuneavoastră va fi în mod sigur depăşit cu 50 fr. sau 100 fr. Cât priveşte înlocuirea gâştii cu un alt animal, nici să nu ne gândim. E de negăsit. Gâsca va fi expediată jumulită într-un coş. Vă voi trimite altădată revista Pyrénées. Nu o găsesc acum.

[6. Carte postale du 19 octobre 1944]

[Cachet de la poste effacé: Aveyron, ? 44]
Expéditeur: Voronca, Moyrazès. Destinataire: Docteur Axelrud, Corneilhan (Hérault)

          Quelle joie, mon très cher Ami, de pouvoir vous écrire non pas à Renault mais au délicieux camarade Axelrud: nous voici resuscités! Mais comme vous vous trompez lorsque vous doutez de l’affection que nous vous portons, les dévoués Mazeng et moi-męme. Les raisons de mon silence? Tant qu’il y a eu des boches, j’étais au bord de la folie et vous aurez déviné les raisons de mon angoisse. Depuis la Libération, je suis dans la fièvre des projets de départ. Si Dieu veut, j’espère vous écrire bientôt de Paris. Et je fais des vśux pour vous retrouver un jour prochain et de faire la connaissance de votre charmante petite famille. Les Mazeng ont fait pour moi et pour la cause de la libération de nobles sacrifices. Je vous embrasse.

[6. Carte poştală din 19 octombrie 1944]

[Ştampila poştală parţial ştearsă: Aveyron, ? 44]
Expeditor: Voronca, Moyrazès. Destinatar: Doctor Axelrud, Corneilhan (Hérault)

          Ce bucurie, dragă Prietene, să vă pot scrie nu la Renault, ci la fermecătorul camarad Axelrud: iată-ne reînviaţi! Dar cât vă înşelaţi atunci când puneţi la îndoială afecţiunea pe care v-o purtăm, devotaţii Mazeng şi eu însumi. Motivele tăcerii mele? Atâta timp cât au fost nemţii aici, eram la marginea nebuniei şi veţi fi ghicit motivele angoasei mele. De la Eliberare, sunt în febra proiectelor de plecare. Dacă Dumnezeu vrea, sper să vă scriu în curând din Paris. Şi mă rog să vă reîntâlnesc cât de curând şi să fac cunoştinţă cu mica şi minunata dumneavoastră familie. Cuplul Mazeng a făcut pentru mine şi pentru cauza eliberării nobile sacrificii. Vă îmbrăţişez.

[7. Lettre non datée]

[Novembre 1944 ?]

          Mon très cher Ami,
J’ai des remords de ne pas vous avoir écrit une vraie lettre. Mais voilà, je suis excessivement pris par des traductions, des poèmes, la pleurite, des angoisses, des insomnies, des soucis de toutes sortes. Dans l’attente de la lettre que je vous dois, je vous dis seulement que je vous aime et vous embrasse. Votre Voronca.

[7. Scrisoare nedatată]

[Noiembrie 1944?]

          Dragă Prietene,
Am mustrări de conştiinţă că nu v-am scris o scrisoare adevărată. Dar iată, sunt excesiv de ocupat cu traduceri, poeme, pleurezie, angoase, insomnii, griji de tot felul. În aşteptarea scrisorii pe care v-o datorez, vă spun numai că vă iubesc şi vă îmbrăţişez. Al dumneavoastră Voronca.
 

[8. Lettre du 7 juillet 1945]

Le 7 Juillet 1945 (Mon téléphone: Elysée 13-82)

          Mon très adorable Ami,
          Tes lettres sont pour moi un vrai réconfort moral. Et j’en avais besoin ces jours-ci (comme j’ai encore besoin de te voir d’urgence pour raison de pleurite et autres maladies). Tu sais la vie agitée que je mène (il m’est impossible de trouver les dix minutes de tranquillité pour t’écrire la longue lettre que tu mérites). Je t’aime beaucoup et je suis infiniment heureux que L’Interview t’ait plu. Je te repète: j’ai besoin de toi parce que je manque d’amis. Viens vite à Paris (je te donnerai alors un 2e exemplaire de mon roman).
          Merci, mon très adorable ami et frère, je t’embrasse, Voronca.

 [8. Scrisoare din 7 iulie 1945]

7 iulie 1945 (Telefonul meu: Elysée 13-82)

          Adorabilul meu Prieten,
          Scrisorile tale sunt pentru mine un adevărat ajutor moral. Şi chiar aveam nevoie de ele zilele acestea (tot aşa cum am nevoie să te văd de urgenţă pe motive de pleurezie şi alte boli). Ştii ce viaţă agitată duc (îmi este imposibil să găsesc zece minute de linişte pentru a-ţi scrie o scrisoare lungă, pe care o meriţi). Te iubesc mult şi sunt extrem de fericit că Interviul1 ţi-a plăcut. Îţi repet: am nevoie de tine, deoarece îmi lipsesc prietenii. Vino repede la Paris (îţi voi da atunci un al doilea exemplar al romanului meu).
          Îţi mulţumesc, adorabilul meu prieten şi frate, te îmbrăţişez, Voronca.

1. L’Interview, titlul cărţii lui Voronca apărute la Editura Jean Vignaud, în 1944, cu un portret de Halicka. (N. tr.)

 [9. Lettre du 29 octobre 1945]

République Française
à Paris, le 29-10-1945
Ministère de l’Information
Radiodiffusion Française

          Mon Ami très cher,
          Ce petit mot en hâte pour m’excuser de ne t’avoir pas encore répondu. Tu sais la vie terrible d’agitation que je mène – et je n’ai pas un moment pour la réflexion ou la ręverie. Tu sais aussi que tu es l’un des hommes qui m’ont le plus touché dans cette vie et auxquels je suis profondément attaché. Je pense de plus en plus à chercher un endroit paisible comme Corneilhan (peut-ętre Moyrazès) pour pouvoir y travailler à des livres. Ici je n’écris presque pas. Mais pour cela j’attends la femme de mon ręve (hélas! pas d’espoir pour l’instant). J’ai souvent regretté le raisin et le soleil de ton amitié à Corneilhan (peut-ętre réaliserai-je ce projet l’année prochaine). Je t’embrasse très affectueusement, ton Ilarie.

[9. Scrisoare din 29 octombrie 1945]

Republica Franceză 
Paris, 29-10-1945
Ministerul Informaţiei
Radiodifuziunea Franceză

          Dragul meu Prieten,
          Un mic cuvânt în grabă pentru a mă scuza de a nu-ţi fi răspuns încă. Ştii ce viaţă teribil de agitată duc – şi nu am niciun moment de reflecţie sau visare. Ştii că eşti unul dintre oamenii care m-au marcat cel mai mult în această viaţă şi de care rămân profund ataşat. Mă gândesc din ce în ce mai mult să caut un loc liniştit cum ar fi Corneilhan (poate Moyrazès) pentru a putea lucra acolo la cărţi. Aici nu scriu aproape deloc. Dar pentru asta o aştept pe femeia visurilor mele (vai! nicio speranţă pentru moment). Am regretat adesea strugurii şi soarele prieteniei tale de la Corneilhan (poate voi realiza acest proiect în anul viitor). Te îmbrăţişez foarte afectuos, al tău Ilarie.

 [10. Lettre du 17 novembre 1945]

          Mon merveilleux Ami,
          Je te devrai donc quelques unes de mes plus grandes joies. Ta lettre et celle qui l’accompagnait ont versé une douce chaleur sur mon âme. Il est vrai que j’ai le tempérament affectueux et je suis enclin à déclarer au premier visage humain rencontré sur cette planète (n’est-ce pas un visage humain que nous cherchons tous?) mon amour. Tu as dű sentir néanmoins que l’affection que je ressens pour toi est d’une qualité exceptionnelle. Au point que je me demande męme si je ne ferai pas bien de liquider ma vie parisienne et de venir vivre à tes côtés le restant de mes jours. Comme j’aurais voulu le faire au sujet de Moyrazès. Je  devrais peut-ętre m’assurer un revenu de 3 à 4000 frs. par mois – grâce à mes livres – et louer un petit logement dans le voisinage du tien. Je ne plaisante pas. Tout ceci pour te montrer que je pense à Corneilhan et que le projet d’un séjour chez toi est toujours vivant en moi. Peut-ętre en 1946…
          Je souffre de l’éloignement de Rovena que j’aime avec la męme ferveur… 
          Mais quel grand poète que ce Leibovitz. Qui est-il? J’écris à ton charmant ami dont la lettre m’a ravi.
          Je t’embrasse fraternellement, ton Edi.
          Nos émissions ont lieu à partir du 18 nov. De 19h à 19h15’ sur 25 m, 31 m et 463 m.

[10. Scrisoare din 17 noiembrie 1945]

          Minunatul meu Prieten,
          Îţi datorez deci câteva dintre cele mai mari bucurii ale mele. Scrisoarea ta şi cea care o însoţea mi-au încălzit sufletul. E adevărat că am un temperament afectuos şi sunt înclinat să-mi declar dragostea primului chip uman întâlnit pe această planetă (nu-i aşa că toţi căutăm un chip uman?). Fără îndoială că ai simţit totuşi că afecţiunea pe care ţi-o port este de o calitate excepţională. Până-ntr-atât încât mă întreb chiar dacă nu ar fi bine să renunţ la viaţa mea pariziană şi să vin să locuiesc lângă tine pentru restul zilelor mele. Cum aş fi vrut să o fac în ceea ce priveşte Moyrazès. Ar trebui poate să-mi asigur un venit de 3 până la 4000 de franci pe lună – datorită cărţilor mele – şi să închiriez o mică locuinţă vecină cu a ta. Nu glumesc. Toate acestea pentru a-ţi arăta că mă gândesc la Corneilhan şi că proiectul unui sejur la tine este mereu viu în mine. Poate că în 1946...
          Sufăr de îndepărtarea de Rovena, pe care o iubesc cu aceeaşi fervoare... 
          Dar ce mare poet este acest Leibovitz. Cine este el? Îi scriu fermecătorului tău prieten, a cărui scrisoare m-a încântat.
          Te îmbrăţişez frăţeşte, al tău Edi.
          Emisiunile au loc începând din 18 nov. De la ora 19 la 19,15’ pe 25 m, 31 m şi 463 m.

 

[11. Lettre non datée]

[Décembre 1945?]

          Voronca, 98 bis Cours de Vincennes
          J’ai pris une chambre chauffée que je paie 120 fr. par jour
          Mon très cher
          Un mot seulement pour te dire que je suis désespéré: j’ai fait une nouvelle pleurite (l’ancienne) après une grippe que je n’ai pas soignée. Je n’ai pas interrompu mon travail. Je suis seul et découragé. Ta lettre est délicieuse. Je te serre en mes bras, ton Edi.

[11. Scrisoare nedatată] 

[Decembrie 1945?]

          Voronca, 98 bis Cours de Vincennes
          Am luat o cameră încălzită pentru care plătesc 120 fr. pe zi
          Dragul meu,
          Numai un cuvânt pentru a-ţi spune că sunt disperat: am făcut o nouă pleurezie (vechea), ca urmare a unei gripe pe care am neglijat-o. N-am întrerupt lucrul. Sunt singur şi descurajat. Scrisoarea ta e încântătoare. Te îmbrăţişez, al tău Edi.
 

[12. Lettre non datée]

[Précision orale du Dr Axelrud: partie de Paris le 26 mars 1946 et arrivé à Corneilhan, le 29 mars 1946]

          Mon très cher Ami et Frère,
          Je ne sais pas par oů commencer. Je ne sais męme pas si j’aurai la force de mener cette confession jusqu’au bout. En deux mots: je vis le plus grave drame de ma vie et j’ignore encore si j’en sortirai vivant. J’ai réalisé mon voyage à Bucarest. Parti le 8 Janvier j’y suis arrivé le 16 du męme mois. Reçu en triomphe je n’y suis resté que 17 jours, le temps de faire les papiers de la divine (hélas! diabolique) Rovena. Nous avons pris le bateau le 4 Février et sommes arrivés à Marseille le 23 Février. Déjà sur le bateau j’ai senti que la passion de Rovena n’était plus celle de 1939. Une dizaine de jours après notre installation à Paris elle m’a fait l’aveu suivant: elle a connu plusieurs hommes pendant ces 6 années de séparation. Mais depuis un an elle vivait pratiquement avec un homme qu’elle continue à adorer. Un violoniste («beau, intelligent, charmant», il fallait l’entendre dire cela). Et tes lettres et tes télégrammes m’assurant de ton amour lui ai-je dit (Oh, les lettres, m’a-t-elle répondu, quelle importance ont ces lettres!) Pourquoi ne m’as-tu rien dit à Bucarest? Pourquoi m’as-tu suivi? – Je croyais que je t’aimais encore et que j’oublierai George. Eh bien non! C’est lui que j’aime.
          J’ai voulu me tuer. Le gaz. Rovena m’a surpris. Chaque jour elle me déteste davantage. Je la prends de force une ou deux fois par jour. Elle m’exprime son dégoűt. Pas un mot gentil. Pas une délicatesse. Plus belle que jamais. Et elle me répète: «tu ne peux pas me forcer de t’aimer». Que faire mon très cher Ami. Les Mazeng me conseillent la prière. Et moi je veux la garder. Je suis fou d’elle. Si tu étais à Paris!

[12. Scrisoare nedatată]

[Precizare verbală a doctorului Axelrud: expediată din Paris la 26 martie 1946 şi ajunsă la poşta din Corneilhan la 29 martie 1946]

          Dragul meu Prieten şi Frate,
          Nu ştiu cum să încep. Nu ştiu nici măcar dacă voi avea puterea să duc până la capăt confesiunea asta. În două cuvinte: trăiesc cea mai gravă dramă a vieţii mele şi nu ştiu încă dacă voi scăpa cu viaţă. Am întreprins călătoria la Bucureşti. Am plecat în 8 ianuarie şi am ajuns acolo în data de 16 a aceleiaşi luni. Primit în triumf, nu am rămas acolo decât 17 zile, perioadă necesară procurării documentelor divinei (vai! diabolicei) Rovena. Am luat vaporul în 4 februarie şi am ajuns la Marsilia în 23 februarie. Deja pe vapor am simţit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din 1939. La vreo zece zile după ce ne-am instalat la Paris, mi-a făcut următoarea mărturisire: a cunoscut mai mulţi bărbaţi în timpul celor 6 ani cât am stat despărţiţi. Dar de un an, trăia practic cu un bărbat pe care continuă să-l adore. Un violonist („frumos, inteligent, fermecător“, merita să o auzi vorbind despre asta). Şi atunci scrisorile şi telegramele tale care mă asigurau de dragostea ta, i-am spus eu (Oh, scrisorile, mi-a răspuns ea, ce importanţă au aceste scrisori!) De ce nu mi-ai spus nimic la Bucureşti? De ce m-ai urmat? – Am crezut că te iubeam încă şi că-l voi uita pe George. Ei bine nu! Pe el îl iubesc.
          Am vrut să mă omor. Cu gaz. Rovena m-a surprins. Cu fiecare zi mă detestă mai mult. O iau cu forţa o dată sau de două ori pe zi. Se arată dezgustată. Niciun cuvânt drăguţ. Nicio delicateţe. Mai frumoasă ca niciodată. Şi îmi tot repetă: „nu mă poţi forţa să te iubesc“. Ce să fac, dragă Prietene? Soţii Mazeng mă sfătuiesc să mă rog. Iar eu vreau s-o ţin lângă mine. Sunt nebun după ea. Dacă ai fi la Paris!

Carol Iancu

Ilarie Voronca, 12 scrisori inedite către Saul Axelrud

» anul XXII, 2011, nr. 6 (253)