Ion Zubaşcu, fie-i ţărîna uşoară!

Marta Petreu

          A fost un fantast şi un entuziast, care din supunere faţă de Dumnezeu a socotit că boala pe care a făcut-o i-a fost dată ca şansă: de evoluţie spirituală. La fel ca în cazul lui Petru Cârdu, prietenia cu care m-a onorat în ultimii cinci, poate şase ani a fost creaţia lui şi iniţiativa lui. Şi-a fost, o spun cu mîna pe inimă, un foarte bun prieten. Unul care nu uita să îmi trimită o colindă rară de Crăciun sau o urare la fel de rară de Anul Nou, cîntate de el însuşi şi culese din Maramureşul lui natal. Era deja bolnav cînd ne-am împrietenit şi asta ne-a dat amîndurora o mare libertate lăuntrică, îndreptăţindu-ne pe amîndoi să vorbim unul cu altul într-o logică mai largă decît aceea strictă a raţiunii. Am fost prieteni de internet, ca să zic aşa, adică ne scriam mesaje. Iar de văzut ne-am văzut numai de cîteva ori, o dată din întîmplare, pe tren, cînd s-a nimerit să călătorim împreună, de vreo două ori la Uniune, la Bucureşti, ori la Piteşti, la colocviul generaţiei optzeciste… Ascultîndu-l la Piteşti, am ştiut că punctul lui tare nu sunt nici conceptele, nici teoriile, ci simţirea. Emoţia învălmăşită în care trăia şi pe care şi-o ordona, cel puţin în ultimele lui volume, prin precepte morale şi printr-un premeditat suiş spiritual. În ultimii ani, pe măsură ce trupul îi era mai dureros şi mai fragil, sufletul lui se nutrea din elanul către cele înalte. Bolnav de cancer şi mulţumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să se înalţe întru cele spirituale, Zubaşcu şi-a transformat suferinţa în iniţiere. Aşa s-au născut poemele lui zguduitoare din Moarte de om: O poveste de viaţă. A avut puterea şi ambiţia să facă din cancer o carte. Şi ca pe Iov, deodată cu boala l-a lovit şi talentul cel mare de-a vorbi despre ea la înălţimea ei. Aşa că a devenit zguduitor.
          M-am mirat – şi am fost umilită pentru sensibilitatea denaturată a juriilor literare – că volumul lui, foarte bine primit de critică, nu a luat totuşi niciun premiu. Nu am nicio explicaţie pentru asta. La fel, am fost scandalizată cînd am aflat că, deşi îşi anunţase un volum la o editură bucureşteană importantă, cînd s-a dus, prin noiembrie anul trecut, la editură cu manuscrisul, i s-a comunicat calm că nu i s-a ţinut loc în planul editorial. M-am întrebat cum e cu putinţă aşa ceva, ca un om pe moarte să fie refuzat cu atîta seninătate.
          Acum Ion Zubaşcu a murit. Nu spun că a murit din cauză că n-a primit premiul pe care l-ar fi meritat sau pentru că n-a fost publicat la editura la care spera, ca o încununare literară înainte de moarte, să ajungă. Nu. Ion Zubaşcu, prietenul meu drag, care a fost în ultimii ani aproape de mine ca un frate, a murit de cancer. Spun însă că a murit jignit. Îndurerat. Şi asta este grav. Că nu s-a mai luptat cu moartea, pentru că i-a fost scîrbă de felul cum îl tratează confraţii. Dacă nici moartea, care lucrează la vedere într-un om şi pe care el o prelucrează transformînd-o în operă de artă poeti-că, nu ne mişcă – atunci ce ne mişcă şi ce ne poate face mai umani şi mai buni?, mă întreb.
          Am vorbit cu el nu demult. Era ros de dureri şi nu mai avea decît un firicel de voce – cu care îşi rostea dorinţa ca moartea care-i lucra trupul să nu-i înfrîngă şi spiritul. Avea încă proiecte. M-am rugat pentru el să nu mai aibă dureri şi să mai aibă multă viaţă.
Fie-i ţărîna uşoară!

Marta Petreu

Ion Zubaşcu, fie-i ţărîna uşoară!

» anul XXII, 2011, nr. 6 (253)