ILARIE VORONCA – POET AL MODERNITĂŢII ŞI AL IUBIRII

Carol Iancu

          Printre scriitorii români care au reuşit să se afirme în lumea literară occidentală şi în limba franceză, cazul lui Ilarie Voronca este cu totul aparte, datorită unei duble orientări. El ocupă un loc eminent în constelaţia mişcării de avangardă, fiind în acelaşi timp unul dintre autorii angajaţi în „poezia umanitaristă“, îmbrăţişând condiţia celor umili, a tuturor celor excluşi, oferind prin scrierile sale un mesaj de speranţă pentru fericirea tuturor. Un poet al modernităţii, dar şi un poet al iubirii.


I. De la Brăila la Paris trecând prin Bucureşti.
Viaţa unui poet, curmată la 43 de ani

          Ilarie Voronca, pe numele său adevărat Eduard Marcus, s-a născut la 31 decembrie 1903 la Brăila, portul unde locuia o importantă comunitate evreiască. Ultimul fiu al unei familii înstărite, cu patru copii (tatăl său era directorul unei fabrici de cherestea), el a fost crescut încă de mic copil îndepărtat de practica religioasă a iudaismului. Această atitudine nu era specifică familiei lui Eduard Marcus. Numeroşi părinţi evrei aparţinând categoriilor înstărite au avut ca obiectiv primordial să ofere copiilor lor o educaţie românească, garanţie de reuşită într-o societate care, până la sfârşitul Marelui Război, nu-i recunoştea pe evrei drept cetăţeni români, în pofida faptului că erau supuşi serviciului militar (fără a avea însă dreptul de a deveni ofiţeri), emanciparea politică fiindu-le acordată abia în 1919.1 După şcoala primară terminată la Brăila şi liceul pedagogic la Bucureşti, îşi continuă studiile la universitatea din capitală. Licenţiat al Facultăţii de Drept în 1924, n-a profesat avocatura, deşi era înscris ca membru în baroul din Ilfov începând din 10 februarie 1925, lucrând după această dată la diferite birouri de asigurări şi instituţii bancare. Pe data de 2 mai 1927, se căsătoreşte cu Colomba Spirt, sora lui Ernest Spirt (devenit Mihail Cosma şi apoi Claude Sernet). Ca şi alţi scriitori şi artişti evrei, prieteni ai săi, printre care Tristan Tzara, Benjamin Fondane sau Jacques Hérold, Voronca decide să părăsească ţara natală, după câteva călătorii efectuate la Paris, unde a rămas câtva timp. După stabilirea sa definitivă în Franţa, împreună cu soţia sa Colomba, în anul 1933, el a fost confruntat cu dura realitate a vieţii imigranţilor, descrisă ulterior în volumul Permis de séjour (Permis de şedere) (1935). Trebuie menţionat că la Paris a ocupat funcţii umile (printre altele, la compania de asigurări L’Abeille şi la Société financière d’Orient), ca şi la Bucureşti. Diferitele servicii nu-l interesau decât în măsura în care îl eliberau de grijile materiale şi îi permiteau să se consacre în totalitate operei sale literare: poet de limbă română, el devine după instalarea în Franţa poet şi scriitor de limbă franceză. Cinci ani mai târziu, la 16 iunie 1938, Ilarie Voronca şi soţia sa Colomba obţin cetăţenia franceză. Odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial, el devine ofiţer în rezervă, fiind demobilizat în 1940, după înfrângerea Franţei. Începe atunci pentru el o viaţă clandestină, refugiindu-se mai întâi la Marsilia (unde s-au stabilit temporar numeroşi artişti şi scriitori evrei), apoi în împrejurimile localităţii Rodez. Angajamentul lui Ilarie Voronca în timpul ocupaţiei naziste a Franţei s-a concretizat prin participarea sa la Rezistenţa franceză, făcând parte dintr-un „maquis“ în ţinutul Aveyron. Datorită mărturiei doctorului Saul Axelrud şi scrisorilor pe care Voronca le-a trimis acestuia, cunoaştem acum câteva noi aspecte din perioada teribilă a anilor de război, dar care a fost, în ciuda pericolelor, fructuoasă pentru el, din punct de vedere al creaţiei literare. La mijlocul lunii octombrie 1944, se întoarce la Paris, care între timp fusese eliberat de ocupaţia nazistă. Începând din 1945, devine responsabilul emisiunilor româneşti la Radiodifuziunea franceză din cadrul Ministerului Informaţiei. Un an mai târziu, după ce a terminat manuscrisul unui Mic manual de fericire perfectă (Le petit manuel du parfait bonheur), atunci când totul îl chema la o viaţă nouă, s-a sinucis, la 4 aprilie 1946. Poetul a fost înhumat la cimitirul din Pantin, iar cea care s-a ocupat de toate formalităţile legate de înmormântare şi de punerea unui monument funerar a fost Colomba Voronca, deşi cuplul nu mai locuia împreună... Tot Colomba Voronca a fost aceea care a susţinut Premiul Ilarie Voronca, decernat anual, cu ocazia Zilelor de Poezie din Rodez, unui manuscris de poezie inedit, premiu instituit în 1952 de Asociaţia Scriitorilor din Rouergue. Colomba Voronca a fost aceea care i-a încredinţat lui Saşa Pană spre traducere manuscrisul acelui Petit manuel du parfait bonheur, care a apărut la Bucureşti în 1973 (2), şi tot ea a încurajat publicarea altor texte inedite. În Franţa, interesul pentru opera poetului a continuat şi după dispariţia Colombei; printre alte publicaţii, merită să remarcăm importantul numărul special al revistei Plein Chant, realizat în 2004, de Jean Pierre Begot.3


II. Poet al avangardei româneşti, teoretician al modernismului

          1. De la postsimbolism la avangardă
          Producţia lirică a lui Ilarie Voronca în limba română este abundentă: zece volume de poezii, în care autorul a dat tot ceea ce a avut mai bun mişcării de avangardă, fiind, prin implicaţiile sale onirice, un „surréaliste avant la lettre“. Aceste scrieri au rămas un timp îndelungat şi în mare parte necunoscute publicului francez (cu excepţia câtorva traduceri).
          Totuşi începuturile sale sunt legate de mişcarea postsimbolistă de la Cenaclul Sburătorul, patronat de E. Lovinescu, publicând, în Sburătorul literar din 20 octombrie 1922, o primă poezie, intitulată Tristeţi de toamnă. Ea este reluată în 1923 în prima sa culegere de poeme, cu titlul Restrişti, cu ilustraţii ale pictorului Victor Brauner. Dacă în Tristeţi versurile sale sunt marcate de o melancolie plină de disperare („Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea / prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng... E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche...“), în Preumblări cuvintele poetului sunt „strigăte sugrumate“, iar în Amurguri, „casele ghemuite se caută şi-şi răspund silabisând prin întuneric lumini şterse“.4 Accentele puse pe neliniştea poetului faţă de monotonia existenţelor mediocre în oraşele din provincie ne amintesc ciclul Privelişti al lui B. Fundoianu (Benjamin Fondane). O serie de poeme din volumul Restrişti au fost publicate mai înainte în periodicele Flacăra, Năzuinţa, Contimporanul, numele său fiind apoi prezent în numeroase ziare şi reviste: Adam, Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Azi, Cuvântul liber, Flacăra, Omul liber, Rampa, Viaţa românească etc. Foarte devreme el are revelaţia dadaismului, dar contribuţiile sale cele mai înnoitoare le-a rezervat publicaţiilor de avangardă: Contimporanul, apărută în 1922 şi animată de Ion Vinea şi Marcel Iancu (revenit de la Zürich, unde se refugiase, ca şi Tristan Tzara, făcându-se cunoscut prin participarea la primele patru numere ale revistei Dada), Punct (1924-1925), Unu, şi revistelor 75 HP şi Integral (1925-1928), pe care le-a creat şi (sau) condus. Trebuie să ne mirăm dacă majoritatea colaboratorilor acestor periodice au fost evrei? Iată ce se putea citi pe prima pagină a revistei Integral:

Revistă de sinteză modernă. Organ al mişcării moderne din ţară şi străinătate. Redacţia Bucureşti: M. H. Maxy, Calea Victoriei 79, et. 1. Redacţia Paris: B. Fondane, Ilarie Voronca, Rue Monge 19. Redacţia Italia: M. Cosma, Piazza d’Italia 2, Pavia. Colaboratori permanenţi: F. Brunea, Victor Brauner, Ion Călugaru, M. Cosma, Irina Codreanu, B. Florian, B. Fondane, M. H. Maxy, Corneliu Mihăilescu, Ştefan Roll, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, A. L. Zisu.

Ilarie Voronca a propus un nou limbaj poetic, apropiat de pictura modernă practicată de prietenii săi, toţi evrei, ca şi el: Marcel Iancu, Victor Brauner, Jacques Hérold, M. H. Maxy. El este la originea (şi a fost animatorul) unui curent poetic apropiat de dada, dar care şi-a păstrat originalitatea: remarcabile sunt pledoariile sale privind pictopoezia, definită ca o „suprapunere de suprafeţe geometrice“, diferenţiate „după culori şi reliefuri unde cuvintele înscrise susţin prin ritmul lor sensul compoziţiei plastice“.5
          În singurul număr al revistei 75 HP, pictopoezia inventată de Ilarie Voronca şi Victor Brauner, aşa cum apare la pagina 9, „nu e pictură“, „nu e poezie“, „pictopoezia e pictopoezie“. În pagina 4 a aceluiaşi număr de revistă, poetul semnează un text fără punctuaţie, fără un sens raţional, care provoacă sentimente de nedumerire şi care începe astfel:

           regim lactat manivela în timpan
           bulevard citeşte orient expres antracit autobuz embrion
           miraj clorhidric imposibil realizat cuochi mărunţi
           ca zahăr pisat incest cortegiu
           abstract agenţie de schimb transatlantic veştile se
           ciocnesc ca la biliard avioane

Prin aceasta revistă, Voronca se afirmă ca principalul animator al avangardei artistice româneşti. Pentru el, „pictopoezia“ trebuia să se nască din credinţa absolută în „constructivism“, iar procedeele pentru a o realiza erau „Invenţia“ şi „Imaginaţia“. În 1926, el mărturisea bunului său prieten Saşa Pană: „Eu, dintre toate naţiunile, aleg imagi-naţiunea“.6 „A alege «dintre toate naţiunile... imagi-naţiunea» devine, după profesorul Ion Pop, o opţiune fundamentală în sensul eliberării fiinţei de opresiunile «realului» într-un spaţiu mereu nesigur, care e locul genezic al poeziei, spaţiu de aşteptare tensionată a inepuizabilelor întâlniri «revelatoare».“7 Îndepărtându-se de dadaism, de care a fost o vreme influenţat, Voronca devine teoreticianul integralismului, datorită unei sinteze între cubism, futurism şi constructivism, sinteză prezentată în revista Punct (nr. 6-7, ianuarie 1925).
          Platforma sa constructivistă şi integralistă se regăseşte în culegerea Invitaţie la bal (1931), unde el reuneşte poeziile anilor 1924-1926. După criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu, ar fi vorba „mai degrabă de producţii dadaisto-simultaneiste“, cu o predilecţie netă pentru termeni luaţi din vocabularul industrial: „clorat de calcar“, „iodoform“, „acid“ etc.8

          2. Colomba, un poem al iubirii
          Acest gust pentru imagini insolite, amestecul de termeni din regnurile vegetal şi animal se regăsesc în imnul de dragoste Colomba, după modelul Cântării Cântărilor, poem structurat în cinci cânturi, cu două portrete de Robert Delaunay, publicat la Paris în 1927. Femeia iubită, Colomba, devenită soţia poetului, este sora lui Mihail Cosma (viitorul scriitor francez Claude Sernet), colaborator al revistelor de avangardă, cel care l-a introdus pe Voronca în Cenaclul Sburătorul. Trebuie menţionat că extrase din Colomba au apărut în mai multe reviste, printre care Integral. Fiinţa iubită se confundă cu natura:

           obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
           în ora ce se-alungă cu haite de lumini
           plimbi degetul prin coaste ca albii de secară
           o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

           şi-azi pasul meu te scrie cu vinele în cridă
           coapsele – ce corabii – în aerul robust
           surâsul îţi umbreşte o buză ca firidă
           şi liniştea în ierburi ţi-ajunge până-n bust

           trup cu-arături cu-ntoarceri cu umăru-n fântână
           şi tâmpla încuită cântec topit în os
           pupila ce se-nchide pe gleznă ca o mană
           sufletul tău în palme izvor feruginos9

Poetul regăseşte iubita, „în umăr şi-n râs ca într-o glastră“, cu „mâinile amare şi buzele-n lucernă“, glasul ei „sporeşte ca o jimblă“, iar trupul ei „cuprinde ca trestii“. În exergă, Voronca a pus un citat în franceză de Benjamin Fondane: „L’axe du monde passe par tes hanches“ (Axa lumii trece prin şoldurile tale).
          Prin obsesiile sale, se descoperă o dragoste senină care este predominantă, dar care este prezentată mai târziu într-un mod realist, ca în poemul L’âme nous éclaire (Sufletul ne luminează), din volumul La joie est pour l’homme (Bucuria e pentru om), publicat în 1936:
 
           Je te retrouve auprès de moi, silencieuse, bienveillante,
           Epouse. Tes mains blanches prolongent mes mains,
           J’entends battre une joie tranquille dans tes veines
           Ton visage s’unit doucement avec le mien. Et l’âme se sent en sécurité.
           [Te regăsesc lângă mine tăcută, binevoitoare
           Soţie. Mâinile tale albe prelungesc mâinile mele,
           Aud cum bate o bucurie calmă în vinele tale
           Chipul tău se-mpreună pe-ncetul cu-al meu. Şi sufletul se simte în siguranţă.]10

          3. Descoperirea metropolei moderne, singurătatea poetului
          În 1928, Voronca publică la Paris Ulise, cu un portret de Marc Chagall, volum în care autorul subliniază singurătatea poetului în faţa civilizaţiei maşiniste a uimitorului secol XX:

           Îţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii
           Nu mai vânăm ursul prin munţii Americii
           Braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatice
           Ne operăm visele ca intestine
           Singuri ne închidem în mucegaiul birourilor.11

Profund marcat de descoperirea Parisului, el descrie Oraşul-Lumină prin imagini caleidoscopice: „turnul Eiffel îşi întinde gâtul“, „sângele ascensoarelor circulă în marile hoteluri“, „mansardele se sărută cu obrajii îndrăgostiţilor“, „femeia din faţa ta este un continent“. Ulise este poetul călător care descoperă în marea metropolă „veacul asigurărilor şi al reclamei luminoase“, în care „scrîşnesc din dinţi marile cotidiene“, dar şi aspecte ale sărăciei. Iată de ce nu trebuie să ne mirăm că el dedică un întreg imn cartofului: „cartof icoana umilinţii a răbdării / Tu te mulţumeşti cu puţin şi ne dai tot“:

           Cartof ca mâinile plugarului aspre
           cu răcoare de tunel de după-amiază
           tu eşti al gliei glas spre
           tine ochiul îngerilor fără haraci te veghează.12

Voronca, sub aspectul unui modern Ulise, se perindă prin pieţele Parisului, unde se opreşte „la vânzătoarea de legume“, unde „îşi surâd ca şopârlele fasolele verzi“, unde „constelaţia mazărei naufragiază vorbele“. Ulise este un fel de „poem total“, de factură „cubistă“ sau „simultaneistă“, aşa cum bine a remarcat Ion Pop în importantul său eseu consacrat poetului.13
          Extraordinara dragoste a lui Voronca pentru natură reiese şi din volumul publicat în 1929, cu ilustraţii de Constantin Brâncuşi: Plante şi animale. Poetul se declară „frate“ cu cei care se regăsesc în natura în care peştii sunt „instrumente de muzică“, unde „bursucii se leagănă în adiere ca arbuştii“, iar „trandafirii opresc vântul în agrafa rochiilor“, în timp ce „pitpalacii împletesc un şal din lumina sunetului“.
          Tot în acest an, Voronca publică Brăţara nopţilor, care se deschide cu următoarele versuri ce conţin figuri de stil insolite:

           Nopţile trec din mână în mână ca îmbrăcămintea bogatului
           Desfac cearceafuri peste oasele gheţarilor
           Şoldul colinelor primeşte lebăda umbrei
           Sălciile întind locului o oglindă...14

Acest volum a beneficiat de o importantă recenzie făcută de G. Călinescu în Viaţa literară, reluată mai târziu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în care celebrul critic literar pune accent pe „modernitatea“ şi originalitatea atât a creatorului unui nou tip de „versificaţie“, cât şi a teoreticianului unor noi concepţii privind poezia:

Dl. Ilarie Voronca scrie un fel de poezie pentru care declararea şcoalei literare ar fi o uşurinţă făcută cititorului. E futurism, dadaism sau suprarealism? Sunt toate şi nici una. Lipsa copulaţiei obicinuite între cuvinte, a ortografiei şi arhitectura babilonică a paginei aparţin futurismului. Împerechierea întâmplătoare a imaginilor (metoda scoaterii din pălărie) este dadaismul. Iar pretenţia de ocultism mai semnificativ decât   realitatea prin extragerea esenţei lucrurilor aparţine suprarealismului... Poezia d-lui Ilarie Voronca este aşadar, un impresionism ordonat în punctul iniţial, dar sfărâmat cu voinţa prin procedee tipografice şi metaforism exagerat până la deplină, uneori, anulare a oricărui sens şi a oricărei emoţii. Şi în ciuda pozelor ştrengăreşti şi a fervenţei revoluţionare, poetul Brăţării nopţilor e un temperament retoric, tentat de frazele somptuoase şi definitive.15

În toate celelalte volume româneşti, asistăm la o veritabilă explozie de imagini de o excepţională bogăţie (nu e de mirare că E. Lovinescu l-a caracterizat pe Voronca „miliardarul de imagini“): Zodiac (1930), Invitaţie la Bal (1931), Incantaţii (1931), Petre Schlemihl (1932), Patmos şi alte şase poeme (1933). Să reţinem câteva imagini: „O azimă sporeşte în luncă şi în târlă / Apele umflă sânii câmpiilor mănoase“ (Zodiac); „Imn cristalizat în azbest început de psalm / Cerul echilibrist peste lacul în metal“ (Invitaţie la Bal); „Vei spune: seara îşi face loc prin păsările albe / Ca un colier la gâtul oceanului trecute“; „Obrazul tău alături de-al meu ca două glastre / Din care respiraţia e floare luminată“ (Incantaţii). Acest ultim volum a fost publicat în 1931 la editura oficială Cultura Naţională, gest care a provocat ruptura cu colegii de la revista Unu. Tot atunci Voronca încerca să fie primit în Societatea Scriitorilor Români, denumită „societatea senililor români“ (SSR) de Gheorghe Dinu-Roll, într-un pamflet în care denunţa atitudinea „burgheză“ a poetului care a preferat să-şi publice „ultimul tezaur al cântecului“, „pentru 40 de lei la o editură ghiftuită şi mercenară“.16 Voronca rămâne însă ataşat tuturor celor care suferă, care sunt ostracizaţi, marginalizaţi, respinşi, cum reiese din Petre Schlemihl, publicat un an mai tărziu. Trebuie să acordăm o atenţie deosebită acestui volum, în care găsim o identificare a poetului cu Ahasverus, el considerându-se un „paria social“, un „om fără umbră“, o fiinţă blestemată a rătăci în veci pentru a capta durerile lumii:

           Poet eşti, şi de-aceea, pururi Ahasverus
           Fără umbră şi cauţi cheile şipotului
           Iubirea sună-n tine ornic deşteptător,
           Ai cântat şi umbra s-a speriat şi a fugit ca o pasăre.17

Cu această publicaţie se poate constata şi o cotitură spre tematica umanitaristă, proclamată în poemul Pe deasupra dosarelor:

           Nu, n-am fost eu alături de voi, oameni, în câmpuri
           Când hohoteaţi lângă grânele decapitate,
           Nu, n-am fost eu alături de voi când aruncaţi în furnale lacome
           Lopeţi pline cu zilele şi nopţile fraţilor voştri în locul bulgărilor de cărbune.18

Cu certitudine, în această carte, care poartă titlul straniu de Petre Schlemihl, Voronca a voit să insiste asupra unei duble solitudini, aceea a poetului şi aceea a emigrantului, respins şi persecutat:
 
           M-aţi alungat din ogrăzile ude de ploile târâte
           Şi în decembrie de lângă sobele voastre în care focul troznea ca un harbuz
           M-aţi alungat de pe uliţele pline de vuiet,
           M-aţi lovit cu bice în pieţele publice ca pe un cal bătrân.19

Poetul se simte legat de „atîţia alţii“ care cunosc aceeaşi condiţie; el îşi exprimă sentimentele de solidaritatea cu mulţimea în suferinţă:

           Şi ştiu: cu toată singurătatea, la un ţipăt de-al meu,
           Vor veni lângă mine atîţia alţii care au fost primiţi cu pietre,
           Şi versurile acestea sunt bucăţile de argilă
           Din care voi clădi un cuib pentru tristeţea noastră comună.20

Poetul a „stat cu vânzătorul ambulant în ceainăriile aburite“, unde „a plâns şi a cântat odată cu parcurile devastate“. Voronca nu prezintă doar condiţia emigrantului în general, el se apleacă, implicit, ca şi B. Fundoianu (care s-a exprimat explicit), asupra condiţiei emigrantului evreu (fără ca acest cuvânt să apară aici), singurătatea sa este cea a poporului din care face parte:

           Văd convoiuri de oameni mergând spre altă aşezare
           Şi inima mea legată de ei, ca un câine sub căruţă.

III. Poet şi scriitor francez

          După sosirea sa la Paris, el a editat în franceză volumele: Ulise, cu titlul Ulysse dans la cité, cu o prefaţă de Georges Ribemont-Dessaignes şi un desen de Marc Chagall (la Editura Sagittaire, 1933), Petre Schlemihl, cu titlul Poèmes parmi les hommes, şi Patmos (1935). Începând cu acest ultim an, începe seria operelor în limba franceză, în care se observă aceeaşi grijă pentru calitatea scrierii inovatoare, bazată pe o constantă căutare a metaforelor „moderne“, pentru a capta omul în „contingenţa sa terestră şi în posibilităţile sale imaginare“. Totuşi, suntem în prezenţa unei evoluţii: de-acum înainte, în domeniul creaţiei poetice avem în faţa noastră un Ilarie Voronca „angajat“.
          Între 1935 şi 1946, anul morţii voluntare, el a editat volumele: Permis de séjour (1935), La Poésie commune (1936), La joie est pour l’homme (1936), Pater Noster (1937), Amitié des choses (1937), Oisiveté (1938), L’apprenti fantôme (1938), Le marchand des Quatre saisons (1938), Beauté de ce monde (1939), Les Témoins (1942), Contre Solitude (1946).
De asemenea, şi câteva cărţi de proză poetică de o excepţională frumuseţe: Lord Duveen ou l’Invisible à la portée de tous (Lord Duveen şi nevăzutul la îndemâna tuturor) (1941), La Confession d’une âme fausse (Mărturisirea unui suflet fals) (1942), La Clé des réalités (Cheia realităţilor) (1944), L’Interview (1944), Henrika (1945), Souvenirs de la planète Terre (Amintiri de pe planeta Pământ) (1945). Lectura acestor opere importante ne face să descoperim poetul bucuriei de a trăi şi al fericirii, dar întotdeauna cu această contradicţie, această rană de luciditate care explică de ce Ilarie Voronca a fost, după expresia lui Colomba Voronca, „de aici şi din altă parte“ („d’ici et d’ailleurs“), aşa cum a insistat într-una dintre numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu ea.
          Pe de o parte, poetul este în primul rând ancorat în realitate, cântăreţul prieteniei şi al încrederii în oameni, puternic exprimat în volumul La Poésie commune (Poezia de toate zilele) (1936):

          C’est quelque chose de lumineux, de doux, que je veux vous annoncer,
          A vous tous, hommes d’aujourd’hui et de demain…

          Ceva luminos, şi blând, vreau să vă vestesc,
          Vouă tuturor, oamenilor de azi şi de mâine,
          De-aceea am mai luat odată instrumentele poetului,
          Căci revine poetului menirea să rostească dreptatea de mâine.

          Vine un timp nou. Iată ceea ce
          Doar câţiva au presimţit. S-ar fi zis un val
          Care ar apărea departe deasupra oceanului. O corabie
          Încărcată cu tot ceea ce le lipsea oamenilor: pâine, şi o mare bunătate, o mare iubire.

          Această bucurie a inimii de a bate nu pentru ea,
          Ci pentru corp şi spirit în întregime. Această bucurie
          A poetului de a scrie nu pentru el, ci pentru o mulţime generoasă,
          Această bucurie a omului de a-şi regăsi semenii.21

Pe de altă parte, poetul este neînţeles, neapreciat la justa sa valoare, rănit de egoismul „oamenilor inflexibili“:

          Près de vos armes, hommes inflexibles
          Près de vos aigles presssés à déchirer les poumons
          Des porteurs de flammes, voici mon ombre entre les montagnes inclinées
          Attentivement vers la ville prise dans les menottes du pain.22

          [Lângă armele voastre, oameni inflexibili
          Lângă vulturii gata să sfâşie plămânii
          Purtătorilor de flăcări, iată umbra mea între munţii înclinaţi
          Cu atenţie, spre oraşul prins în cătuşele de pâine.]

Una dintre trăsăturile principale care caracterizează poezia lui Voronca este tonul călduros, fervoarea şi credinţa în valoarea dragostei pentru celălalt, pentru generaţiile viitoare:

          C’est vers vous, hommes de l’avenir
          Que va ma pensée.
          Et je veux que vous vous exclamiez
          «Il était des nôtres», quand vous lirez mes poèmes.

          Des terrasses claires. Un travail joyeux
          Fait pour le bien de tous. Et un amour immense
          Comme un fleuve qui mène vers la mer toutes les rivières
          Pour réunir les hommes et les peuples sous un męme soleil.23

          [Spre voi, oameni ai viitorului
          Se îndreaptă gândul meu.
          Şi doresc ca voi să exclamaţi, când veţi citi poemele mele:
          „El era dintre ai noştri“.

          Terase luminoase. O muncă voioasă
          Făcută pentru binele tuturor. Şi o dragoste imensă
          Ca un fluviu care duce spre mare toate râurile
          Ca să reunească oamenii şi popoarele sub acelaşi soare.]

„Angajamentul“ poetic al lui Voronca se traduce printr-o mulţime de versuri consacrate condiţiei celor umili, cum de exemplu în Pater Noster (1937), unde el subliniază soarta dificilă a femeii care-şi câştigă cu greu existenţa, a servitoarei, a vânzătoarei sau a spălătoresei. De asemenea, în L’apprenti fantôme (Ucenicul-fantomă), în care copii sărmani „au mâini de bătrâni / nespălate, strânse pe o bucată de pâine“, sau în Beauté de ce monde (Frumuseţea acestei lumi) (1939), în care poetul se identifică cu toţi aceea care nu au cunoscut „bogăţiile acestei lumi“:

          Am locuit în cartierul sărac al oraşului.
          Camera ultimului dintre servitori era mai luxoasă
          Decât a noastră. N-am ştiut nimic despre bufetele somptuoase
          Unde splendorile pământului strălucesc în vitrine.24

Cu toate acestea, poetul proclamă încrederea în „frumuseţea acestei lumi“, care nu poate fi întunecată („Rien n’obscurcira la beauté de ce monde“):

          Nimic nu va întuneca frumuseţea acestei lumi
          Plânsetele pot inunda toată viziunea. Suferinţa
          Poate să-şi înfigă ghearele în gâtlejul meu. Regretul
          Amărăciunea pot să ridice ziduri de cenuşă,
          Laşitatea, ura pot să-şi întindă noaptea lor,
          Nimic nu va întuneca frumuseţea acestei lumi.25

Din aceste exemple reiese aspectul „realist“ al poeziei sale în limba franceză. Militantul avangardei româneşti a devenit un militant al „umanitarismului“? Oare Voronca s-a îndepărtat complet de lumea imaginară, „suprarealistă“, care îi era atât de dragă la începuturile sale poetice? Răspunsul este negativ şi un studiu atent al scrierilor sale în proză demonstrează că el nu a abandonat acest „filon“. Excepţionala sa proză Lord Duveen ou l’Invisible à la portée de tous, publicat în timpul războiului datorită curajului şi devotamentului prietenului său Denis Bouloc, este o povestire fantastică unde noi regăsim scriitorul de avangardă cu cea mai mare putere de invenţie. Eroul acestei nuvele angoasante trăieşte drama dublării personalităţii sale. Nu este aici cazul destinului lui Voronca însuşi? Autorul nu se substituie Lordului Duveen, ajungând să vadă propriul său nume pe placa menţionând o arteră din Marsilia (bulevardul Ilarie Voronca, şi nu Lord Duveen)? Umorul lui Voronca se exprimă prin intruziunea insolentă şi insolită, într-o înlănţuire de semnificaţii perfect logice. Dacă pentru anumiţi scriitori umorul este o manieră de a machia propriul lor inconfort, pentru Voronca el reprezintă distanţa necesară faţă de eveniment. Acest umor „voroncean“ este prezent de asemenea în Confession d’une âme fausse, în care ne este prezentată aventura unui om care îşi înlocuieşte sufletul său cu al altuia... Iarăşi o dedublare, iarăşi o căutare pentru a capta pe acel alter ego. Nuvela L’Interview se înscrie în acelaşi demers, un dialog a cărui origine probabilă a fost întâlnirea dintre Voronca, poetul, şi Brâncuşi, sculptorul, într-o altă lume, neinventată încă:

Soarele căzuse în marea care a luat foc ca o vastă pădure roşie. Oraşul se cufunda încet în umbrele nopţii. Şi ca peisajul, eu mă lăsam antrenat de dulcele tenebre... Rămânea în jurul meu oraşul maritim şi prezenţa morţilor a căror viitoare primire o simţeam deja şi care dintr-odată m-a făcut să înţeleg şi să iubesc.

Îl regăsim aici pe Voronca în toată eleganţa şi tandreţea sa. Acest dezrădăcinat al peisajulului danubian, marcat de legendele populare româneşti, acest descendent al „trubadurilor“ hasidici cu accente profetice (deşi opera sa cuprinde doar implicit mărturia iudaităţii autorului ei, să reamintim aici Petre Schlemihl ajuns „Jidovul rătăcitor“), a fost, aşa cum l-a definit prietenul său Saşa Pană, un „maharajah al imaginii“, un „risipitor de iubire“.26

 

Note
 1. Vezi Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919): De la excludere la emancipare, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită de autor, cu o „Bibliografie cronologică a chestiunii evreieşti (1861-1919) completată până în anul 2008“, cuvânt-înainte de dr. Aurel Vainer, prefaţă de prof. dr. Andrei Marga, Bucureşti: Hasefer, 2009, 502 p.
 2. Ilarie Voronca, Petit manuel du parfait bonheur. Mic manual de fericire perfectă, în româneşte de Saşa Pană, Bucureşti: Cartea Românească, 1973, 249 p.
 3. Plein Chant, nr. 77, Bossac, 2004, 160 p.: „Ilarie Voronca. Trajet de 75 HP à Contre Solitude. Essai de Jean Pierre Begot, enrichi de textes choisis et de témoignages“. Menţionăm, de asemenea, recenta carte a lui Christophe Dauphin, Ilarie Voronca, le poète intégral, essai suivi d’un large choix de textes et de poèmes, Rafael de Surtis/ Editinter, 2011.
 4. Ilarie Voronca, Poeme alese, antologie, traduceri şi prefaţă de Saşa Pană, vol. 1, Bucureşti: Minerva, 1972, p. 5, 8 şi 11.
 5. Privind „pictopoezia“, vezi preţiosul studiu semnat de Marina Vanci: „… 44°5 de latitude nord et 26° de longitude est…“, Opus International, nr. 19-20, octombrie 1970, p. 105-109.
 6. Formulă menţionată şi în „Ora zece dimineaţa“, Unu, nr. 6, 1928.
 7. Ion Pop, A scrie şi a fi: Ilarie Voronca şi metamorfozele poeziei, Bucureşti: Cartea Românească, 2007, p. 82.
 8. Vezi Ovid S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avagardă românească, text îngrijit, adnotat şi prefaţat de Geo Şerban, Bucureşti: Hasefer, 2001, p. 97. În Revista cultului mozaic, Crohmălniceanu a publicat un articol consacrat lui Voronca la 15 septembrie 1988 şi un text de sinteză, „Evreii în mişcarea de avangardă românească“, la 1 iulie 1990.
 9. Ilarie Voronca, Poeme alese, 1, p. 27-28.
 10. Ibid., p. 320-321.
 11. Ibid., p. 35.
 12. Ibid., p. 43.
 13. Ion Pop, p. 125 şi 127.
 14. Voronca, Poeme alese, 1, p. 83.
 15. Viaţa literară, iv, 1929, nr. 114.
 16. Vezi Ovidiu Morar, Scriitori evrei din România, Bucureşti: Ideea Europeană, 2006, p. 187.
 17. Voronca, Poeme alese, 1, p. 165.
 18. Ibid., p. 149.
 19. Ibid., p. 153.
 20. Ibid., p. 160.
 21. Ibid., p. 257.
 22. Voronca, Poèmes choisis, Paris: Seghers, 1967, p. 13.
 23. Ibid., p. 27 (La Poésie commune, 1936).
 24. Voronca, Poeme alese, 1, p. 193.
 25. Voronca, Poèmes choisis, p. 50.
 26. Voronca, Mic manual de fericire perfectă, p. 7.

 

 

 

Carol Iancu

Ilarie Voronca – Poet al modernităţii şi al iubirii

» anul XXII, 2011, nr. 6 (253)