Paris, vara fierbinte din primăvară

          Cînd vremea înnebunise cu totul: 27 de grade şi-un soare orbitor!, iar în locul rochiei primăvăratice de Paşti, îmi scoteam hainele de vară, a venit din nou vremea să fac pe ghidul. Nu-i greu, cu atîtea expoziţii: Gallimard, la Biblioteca Naţională, Van Dongen, la Muzeul de Artă Modernă al Parisului, Manet, la Muzeul d’Orsay, Redon, la Grand Palais. În prima clipă însă au preferat Muzeul de Artă Medievală de la Cluny, unde Doamna îşi seduce încă licornul. La Gallimard, care-şi sărbătoreşte o sută de ani de activitate, mi s-au părut trişti – cred că se gîndeau la editurile româneşti care apar ca bureţii după ploaie şi dispar de asemenea. La Odilon Redon, expoziţie pregătită pe două nivele, cu tot dichisul, am trecut tăcuţi prin sălile perioadei negre, pentru a întîrzia în ultimele, de mistică şi explozie a culorii. La fosta gară d’Orsay, după o lungă coadă la muzeu şi alta, la fel de lungă, la intrarea propriu-zisă în expoziţie, de-ţi vine să zici că tot Parisul n-are altă treabă decît să vadă Dejunul la iarbă verde, am întîrziat cu toţii în faţa portretului lui Baudelaire, pictat de Emile Deroy. Pentru că se pregăteşte o mare retrospectivă a impresionismului şi postimpresionismului, fondul de artă impresionistă a fost mutat la parter, astfel încît vizitatorul nedogmatic, care nu se încăpăţînează să viziteze numai ce-i scrie pe bilet, adică sălile Manet, poate să vadă, dintr-o suflare, toată mişcarea. E un adevărat delir de frumuseţe, de la Manet, van Gogh, Gauguin, pînă la Toulouse-Lautrec. În faţa celor două tablouri ale Vameşului, unul dintre oaspeţii mei s-a apucat de recitat, încetişor: „Rousseau tu ne auzi pe noi /…/ Fă să treacă nevăzute bagajele noastre la vămile cerului/Îţi vom aduce pensule culori şi pînze/Pentru ca sfintele tale tihne întru desăvîrşită lumină/ Să le petreci precum atunci cînd îmi făcui portretul/ pictînd stelelor chipul“.
          După ce au bătut librăriile, încurcînd etajele de la Gibert şi admirînd toată producţia cioraniană a anului centenar, inclusiv cele două exegeze, a lui Nicolas Cavaillès şi cealaltă, mai subţirică, a lui Stéphane Barsacq, plus cîteva reviste dedicate răşinăreanului, oaspeţii mei s-au îndreptat înspre „vechii maeştri“: şi iată-ne din nou la Cranach, la Muzeul Luxembourg. Am stat cu toţii îndelung în faţa celor patru tablouri ale perechii primordiale, aşezate cronologic, în ordinea pictării de către Crahach cel Bătrîn. În primul tablou, pictat între 1508 şi 1510, Adam şi Eva, încruntaţi şi ostili, poate nefericiţi, sunt surprinşi în plină cunoaştere, căci în mîna Evei se află, muşcat, mărul căderii. În al doilea tablou, din 1510, Adam şi Eva sunt într-o stare de perceptibilă tensiune – dar mărul, aflat în mîna Evei şi ţinut cu drag lipit de obraz, este încă intact. În al treilea tablou, pictat de Cranach în 1528, cuplul primordial se află cu adevărat în Paradis, merele sînt aproape, roşii, îmbietoare, dar intacte, iar în spatele Evei se află, semn al Paradisului încă netulburat, un paşnic animal, un cerb. În sfîrşit, în a patra versiune, din 1533, în spatele cuplului se află, semn al Paradisului total, două animale: un leu şi un cerb, în deplină înţelegere, iar Adam şi Eva se joacă liniştiţi cu mărul. Cranach a pictat deci cele patru momente ale mitului fundamental al căderii dinspre cădere înspre dinainte de cădere, într-o regresiune tot mai adîncă spre inocenţa şi ignoranţa primordiale. Un regresiv, cu alte cuvinte, unul care-ar fi fost pe gustul lui Cioran, dacă l-ar fi văzut. Ştiau ei ceva, bătrînii maeştri! Cît despre crengile încărcate ca de rîndunele pe sîrmă de îngerii-copii, sau despre îngerul altui maestru, Baldung Grien, care, într-o gravură, îşi arată fundul (ne-am amintit instantaneu un inspirat desen al Gabrielei Melinescu, care trebuie să fi cunoscut imaginea originală…), ce să mai zicem? Tot Thomas Bernhard are dreptate.
         Pe cheiul Senei, lume la soare, pe vaporaşele-locuinţe, mici grădini înflorite. În librării, cărţi noi, arătînd la fel de individualizat ca autorii. În parcuri, flori de grădină amestecate cu flori de cîmp, cu coada-mielului, pălăria-şarpelui, bănuţei. O ţarcă în faţa Marelui Palat, plimbîndu-şi făloasă şi calmă penele albe şi negre. De întîi mai, închis pînă şi la Luvru. Bazinele din jurul Piramidei erau pline, dar restul fîntînilor, încă neumplute, căci seceta mare nu mai îngăduie risipa de apă. S-au scuturat merii, liliacul, castanii, s-au dus lalelele din parcul Luxembourg, al lui Cioran, iar la mansarda acestuia se lucrează – adică, imobilul întreg este în reparaţie capitală. În afara Parisului, se scutură şi cîmpurile galbene de rapiţă.

Susana Bogorin

Susana Bogorin

Paris, vara fierbinte din primăvară

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)