Elie Wiesel şi etica responsabilităţii

  

Iulian Boldea

 

Cartea lui Sandu Frunză Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel este, cum se precizează în prolog (Introducere la problema răului şi a responsabilităţii), o  carte „despre indiferenţă“, nu doar indiferenţa omului, ci şi cea a lui Dumnezeu, două registre ale indiferenţei care se intersectează, favorizând o complicitate culpabilă cu răul absolut reprezentat de Holocaust. Studiul cercetătorului clujean se concentrează asupra istorisirilor lui Wiesel, mai cu seamă asupra confesiunilor cutremurătoare din Noaptea, operă cu semnificaţii multiple, de un tragism acut, din care se desprinde ideea că „Dumnezeu a ales să fie tăcut şi absent pentru a face mai pregnantă prezenţa omului, moartea şi suferinţa lui“. În circumscrierea problematicii teoretice a Holocaustului, din perspectiva responsabilităţii, autorul face apel la cercetările lui Hans Jonas, care presupune că „izvorul responsabilităţii este necesitatea fiinţei umane de a-şi prezerva propria natură umană“, sau la scrierile lui Emmanuel Lévinas, pentru care justiţia e sinonimă cu etica. Elie Wiesel îşi propune, prin intermediul discursului literar, să găsească unele răspunsuri cu privire la poziţionarea condiţiei şi a raţiunii umane într-o lume în care Dumnezeu este indiferent sau absent. Scriiitorul este de părere că emergenţa Răului absolut a fost posibilă doar în momentul în care radicalizarea lui a început să devină un fapt al cotidianului, insinuându-se în normalitatea existenţei. Problematica volumului lui Sandu Frunză (structurat pe câteva capitole consistente, bine articulate: Noaptea lui Elie Wiesel, Inexprimabilul, Dumnezeu şi Holocaustul, Memorie şi mărturisire şi Moartea inocenţei) e fundamentată pe câteva concepte-cheie, recurente: răul absolut, indiferenţa, responsabilitatea, memoria, mărturisirea, moartea omului, moartea lui Dumnezeu etc.

Sandu Frunză îşi fundamentează o bună parte din carte pe interferenţa dintre memorie, responsabilitate şi mărturisire, elemente primordiale ale creaţiei lui Elie Wiesel. Memoria, de pildă, este circumscrisă recurent în această carte densă, substanţială, riguros articulată prin forţa ipotezelor, temeinicia raţionamentelor şi seducţia ideii. Memoria este „origine, este vehicul al vieţii şi este suportul pe care se poate construi speranţa mântuirii“. Ea este însă şi nostalgie, prezenţă, mărturie, temei al fiinţei care îşi poate reconstitui rădăcinile ontice prin apelul la anamneză. Sprijinindu-se pe „doi piloni“ constitutivi, memoria şi mărturisirea, Wiesel conferă literaturii, istorisirii, un rol privilegiat în detaşarea esenţialităţii fiinţei umane. Sandu Frunză consideră că, pentru Wiesel, literatura „nu trebuie să fie moralizatoare, dar are menirea de a trezi întrebări, de a sensibiliza şi de a-i determina pe oameni să fie preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu cei de lângă ei, dar şi cu cei pe care pot să îi perceapă în forma pe care o înţelegem în termenii antropologici ai comunităţilor imaginate“. Aparţinând unei bogate tradiţii hasidice, Elie Wiesel este unul dintre supravieţuitorii Holocaustului, pentru care lumea nu va mai fi la fel după genocid, pentru care tradiţia şi-a modificat fundamental reperele şi rosturile. Universul în care trăieşte supravieţuitorul Holocaustului e un univers străin, care poate fi umanizat doar prin cultivarea unei etici a responsabilităţii faţă de celălalt, a angajării şi deschiderii spre universul moral al semenilor. Regăsirea de sine devine, astfel, posibilă, numai ca gest al comuniunii, al ieşirii din sine şi al întâlnirii mântuitoare cu Altul.

Experienţa liminară a Răului absolut, a Holocaustului provoacă în conştiinţa autorului Nopţii un sentiment de nesiguranţă, o sugestie a haosului, un abis insondabil al unei sensibilităţi acute la formele paroxistice ale răului. Indiferenţa şi absenţa divinului sunt provocate tocmai de aceste experienţe ale Răului, cum remarcă Sandu Frunză:

 

Indiferenţa umană afectează în aşa măsură echilibrul lumii încât aduce chiar şi o perturbare la nivelul divinităţii, care stă la rândul său sub semnul indiferenţei. Indiferenţa omului şi indiferenţa lui Dumnezeu mută accentul dinspre responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu înspre responsabilitatea omului faţă de alt om. Dumnezeu este absent deoarece numai tăcerea şi absenţa lui lasă loc rostirii şi prezenţei unei chemări la responsabilitate a fiinţei umane în faţa semenilor săi. Această absenţă creează spaţiul necesar acţiunii etice şi politice.

 

Examinând cu instrumente analitice şi teoretice adecvate opera lui Wiesel, Sandu Frunză identifică două registre care alimentează viziunile scriitorului, un registru nocturn (marcat de tristeţe, indiferenţă, suferinţă sau moarte) şi un registru diurn (relevat ca necesitate imperioasă a responsabilităţii etice, a mărturisirii, a memoriei şi adevărului moral). La rândul lui, mesajul lui Elie Wiesel se dezvoltă pe două planuri: un plan al rememorării, în cadrul căruia, cum scrie cercetătorul, „memoria joacă un rol terapeutic împotriva maladiilor totalitare pe care le-a cunoscut lumea modernă“, şi, pe de altă parte, un plan al sensibilităţii, al reflecţiei asupra destinului fiinţei umane aruncate în Istorie, o istorie delirantă şi atroce. Etica responsabilităţii, cuvânt-cheie al ideologiei şi literaturii lui Wiesel, poate fi edificată doar cu condiţia abandonării atitudinii de indiferenţă faţă de celălalt, de regăsire a unei identităţi superioare în identificarea cu resursele pozitive ale alterităţii, căci, observă Sandu Frunză, cei care au încercat să salveze viaţa unor fiinţe condamnate la teroare şi moarte îşi asumau o responsabilitate faţă de destinul celuilalt, reprezentând, totodată, „o fisură în normalitatea manifestării răului absolut“.

Pentru Elie Wiesel, memoria este o mărturie a prezenţei omului şi a lui Dumnezeu, ea având capacitatea de a coagula umanul şi umanitatea, de a conferi nobleţe şi certitudine etică dialogului omului cu lumea şi cu semenii. Iată de ce cuvintele lui Wiesel referitoare la forţa expiatoare a anamnezei sunt cu totul revelatoare pentru disponibilităţile morale şi literare ale autorului Nopţii: „Ne reamintim Auschwitz-ul şi tot ceea ce el simbolizează deoarece credem că, în ciuda trecutului şi a ororilor sale, lumea este demnă de salvare; iar salvarea, ca şi mântuirea, poate fi găsită doar în memorie“. Prin intermediul Memoriei, omul şi Dumnezeu îşi găsesc justificarea şi îndreptăţirea ontologică şi gnoseologică. Literatura lui Elie Wiesel exprimă, prin intermediul unor figuri paradigmatice sau al unor parabole de extremă intensitate simbolică, ideile autorului cu privire la prezenţa sau absenţa divinului, cu privire la necesitatea mărturisirii sau a rolului memoriei în redimensionarea condiţiei umane. Autorul cărţii Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel subliniază, de altfel, faptul că „acţiunii răului radical, Elie Wiesel îi opune necesitatea ca fiecare individ să iasă din indiferenţă şi să acţioneze în vederea regăsirii de sine prin practicarea unei etici a responsabilităţii“. Cartea lui Sandu Frunză, densă şi aplicată, animată de spirit metodic şi de fineţe analitică, conturează un portret credibil şi riguros al scriitorului şi gânditorului Elie Wiesel.

 

Iulian Boldea

Elie Wiesel şi etica responsabilităţii (Sandu Frunză, Dumnezeu şi Holocaustul la Elie Wiesel. Bucureşti: Editura Contemporanul, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)