Rodica Marian

Floarea de rozmarin

Uneori în altarul adânc al somnului
Răsare frumoasa floare a morţii neaşteptate,
Delicată şi rară, o mică orhidee rătăcită,
Albăstrită mireasă, uşoară şi suavă,
Care ştie să zboare-ntr-un dans ritualic-primar,
O rază, un fulg reflectat în convulsii
Şi-n sufletul ce-şi caută avid, neliniştit
Spirala întoarcerii în nesfârşit...
 
Nicio culoare şi nicio lumină de-aici
Nu ating strălucirile apusului
Şi seninul acelor răsărituri din vis
Nici liniştea absolutei desprinderi
Ori pacea imaterială presimţită
Într-o incomensurabilă frântură de timp,
În care voinţa e pură şi absolut independentă
De propriu-i destin, nu are forţa aceea
Eliberată de orice trezie deşteaptă,
Nu-i nepăsarea aceea desăvârşită,
Fără limite de uşoară, nu-i puterea aceea înmiită,
Prismatică, infimă, nemărginită...

Şi atunci acel ceva din făptură, a mea, a voastră,
A oricui altcuiva – stăpân deplin pe nefiinţa sa
Poate dănţui, pluti ori valsa,
Liber să aleagă între persoane şi lucruri,
Între veacuri şi clipe, între dureri şi beatitudini,
Între a face să fii şi a face să nu fii,
A recunoaşte ce-ai fost, ce eşti şi ceea ce
Oricum, perpetuu vei fi...
    

Rodica Marian

Floarea de rozmarin

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)