Rodica Marian

Biblioteca lui Confucius

În realitatea unei plutiri amorţite din retina mea
A rămas şi biblioteca lui Confucius
Cea care n-a mai ajuns la Alexandria
(poate fiindcă era caligrafiată în mari blocuri de piatră)
Şi stă acolo orânduită într-un templu bizar, incredibil de ordonat,
Cuminte precum crucile în cimitirele eroilor,
Obligându-te să-ţi mijeşti ochii după adânciturile încremenite,
Până când toate semnele îţi par nişte pete ascuţite,
În formă veşnică de cocori, care nu pleacă nicăieri,
Dar nici nu pot vreodată să se retragă din această intenţie...

Apoi, vidul genuin al degustării de sine în înfrigurarea
Frunzelor uşor degerate acoperind o groapă,
Un refugiu al rădăcinilor salvate din foc şi din puhoaie de apă...

Fericirea e-un trist tipar statornicit în proverbe,
În fond intraductibil în vreo limbă istorică,
O ploaie interioară de foc albastru-gălbui,
Pământul făgăduinţei din dimensiunea a patra,
Dragonul antic hrănindu-se din sine,
Un sistem sterilizat interzicând rănile,
Pansamentul global care ne dilată continuu,
O molimă salvatoare din toate minunile neaşteptate
Şi supersofisticată trădare în destinele acelea umane...

Mă-ntorc în rânduirea nepăsării, mută şi oarbă uitare de tot...
E o răsplată prea mare, precum neantul plin de absenţe,
Extrema generozitate de a nu te lăsa iubit
Şi a lăsa iubirea întreagă să treacă dincolo de tine...

Rodica Marian

Biblioteca lui Confucius

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)