Rodica Marian

Hotare din gutui

Într-o clipă, pe când scot din poşetă două gutui alese atent,
Mă striveşte imperial mirosul din casele copilăriei, din dulapurile
Pe marginea cărora gutuile erau aşezate ca soldaţii în rând,
Aceeaşi clipă în care glasul unei poete îşi plânge la televizor
Imaginea mâinilor mamei, pierdutele mâini
Ce-şi rânduiseră gutuile aidoma cu amintirea mea,
Aceeaşi clipă fulgerătoare în care realizez că eu nu pot da seamă
De gesturile niciunei mâini, fiindcă mie-mi păreau gutuile puse acolo
Prin însuşi destinul lor de toamnă... Dar mâinile, mâinile mamei
Mă aruncă într-un abis de ape, cu nenumărate vâltori, de fapte şi mirări,
Toată truda, toată răbdarea lumii, pe când erau voinice,
Apoi slăbite, înnobilate în albul bolii lungi...
În fuga aceleiaşi clipe realizez deodată
Cum tocmai mă-împiedec în jungla cea străveche
De-un cap uriaş de olmec, de buzele-i rotunde cu iz de gutui,
Aceeaşi clipă în care trec iarăşi bariera lăsată dintre mine
Şi-un altul din mine, fără să mă mai pot oglindi
Într-o vreo ipotetică altă oprire... şi tot trecând aşa,
Mereu prin frânghii uriaşe de sprijin, ca podurile incaşe dintre stânci,
Chiar acum, fireşte încontinuu trecând,
Nu-mi doresc nimic altceva decât să aşez
Un gutui la dreapta şi altul la stânga, în chip de santinele 
Ale celui ori ale celei care – desigur – odată şi-odată voi fi...

Rodica Marian

Hotare din gutui

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)