Fereastra a III-a


Ileana Urcan

          E noapte. Târziu. Se aude vântul fluierând pe sub streşini. Fuioare aprige de zăpadă, spulberate de pe acoperişuri, aruncate cu mânie în ochiurile ferestrei. Din când în când, domnul Nimeni priveşte ghioceii din pahar, pe care i-a cumpărat nevestei sale, şi gândul i se repede fulgurant în pădurea îngheţată, pe sub tufele cu ţipete de sticlă, şi se refugiază apoi cuminţite, ca nişte vietăţi speriate, căutând adăpost pe proprietatea lui privată, ocrotită de câinii de veghe ai trezviei şi de intendentul raţional al vocii întâi a textului.
          Ninge de câteva zile. Zi şi noapte. Vântul viscoleşte zăpada, adunând-o în troiene pe la garduri. Drumurile par strânse de pe lume într-un ghem nevăzut şi aruncat în noapte. Zăpada a ajuns până sub acoperişurile caselor. Bărbaţii au făcut tuneluri prin troiene, ca să ajungă la vite, la şoproane, la capra de tăiat lemne şi la magazia de unelte. Nici nu apuci să lopătezi doi paşi de zăpadă, că vântul o răzvrăteşte în fuioare dense, albe, şi urmele se astupă iar. Când ai ajuns la capătul cărării, te găseşti prins în foiaşul alb, şi, lac de sudoare, deşi ştii că e zadarnic, lopătezi din nou către casă. Salcâmii bătrâni de lângă iaz, loc de adunare al ciorilor care vânturau zăpada de pe crengi, s-au prăbuşit.
          Nopţile mă ţine treaz viscolul care mână troienele mânios şi le înghesuie în jurul casei mele, cu gând să o îngroape. Ziua, oboseala angoasantă. Peisajul care mi se dezvăluia diafan, ca într-o pânză de Brueghel, de pe terasa largă, în toate anotimpurile, acum şi-a pierdut contururile şi oferă privirilor mele în imensitatea albă insignifiante pete cromatice, dar mai ales griuri.
          Pentru că Iluzia e foarte tăcută, zapez mereu. Televiziunea a prins drag de Comandamentul de Iarnă. Despre această instituţie de translaţie lirică se vorbeşte pe toate canalele. Cu vehemenţă. Cu patimă. Senzual. Delicat şi discret. Cu încredere naivă. Cu reproş. Cu cât ninge mai năpraznic şi viscolul creşte, Comandamentul de Iarnă sporeşte în audienţă şi se metamorfozează în erou. Tânăr. Viril. Dur şi tandru. Aşa cum nu este nici măcar Preşedintele. Plin de generozitate, oferă o mână de ajutor, ceaiuri fierbinţi, pături calde, paturi în adăposturi, elicoptere pentru copii şi gravide. Înveşmântat în uniformă de jandarm, militară sau de civil în travesti, veghează pe marginile şoselelor maşinile blocate în zăpadă, plugurile care încearcă să dezgroape drumurile. Ţara toată se lasă în braţele protagonistului romantic. Cu Preşedinte, cu Premier şi cu Guvern cu tot. Stăpân al iluziilor, îi face pe toţi nevăzuţi. Comandamentul de Iarnă gestionează ascendentul şi mijlocul cerului Carpathiei, imperiul nevăzut al viscolelor, norii foşnitori de zăpadă, sclipătul lunii, dragostea disperată, mersul trenurilor, acostarea navelor în porturi, hora fularelor galbene şi albastre ale partidelor politice, dezvelirea statuii lui Cuza. În asemenea nopţi geroase, cu ninsori fosforescente, se spune că nu poţi dormi. Nu ştiu cât adevăr stă în lumina zăpezii, dar am din nou insomnie. Beau lapte cald, înghit un somnifer, încerc să citesc, mă uit la televizor, apoi mă las pradă gândurilor. Ca nişte fiare din Vameşul Rousseau, se furişează, păşind uşor, cu ochii roşii sticlind de lăcomie. Încerc să mă ascund – Intendentul ţinutului meu imaginar pare să fi adormit şi visează –, sălbăticiunile mă adulmecă cu nările umede şi mă găsesc, căci alcătuirile Neliniştii sunt pretutindeni...

Capitolul al optsprezecelea,
în care se povesteşte că odată un ţăran avea doi cai...

          Ţăranul e pe câmp. Cu mâinile la spate, măsoară gânditor, cu paşi rari, fâneaţa lui, acum acoperită de zăpadă, de la marginea Carpatheţului. Şi tot nu-i vine să creadă.
          Fiul lui mai mare i-a spus, când a venit de la şcoală, cum că nu mai există de mult ţărani, de pe vremea lui Moromete, că acela a fost ultimul ţăran adevărat... Omul s-a uitat la fiu-său cu gura căscată. Ce-l învăţau ăia de la şcoală, de amesteca realitatea cu nălucirile cărţilor?! Cum, adică, nu mai există ţărani adevăraţi?! Dar el ce era?! Intelectual, muncitor sau ce?! În ţările civilizate, asta se numeşte fermier, i-a întors-o băiatul, satisfăcut, şi o şuviţă bălaie a tresăltat deasupra ochilor lui albaştri. Dar el, tatăl, i-a spus că nu are o fermă, are doar o casă, ca toţi oamenii, o grădină de legume, una cu porumb, pentru cei doi porci pe care-i ţine, şi un mic loc de cosit, pentru cai, vite şi oi. Păi, aia se cheamă că are o fermă! Apoi, are opt clase? Are. Are tv? Are. Are ceas cu baterii? Are. Mai merge la horă? Nu. La bal, la căminul cultural – aşa, din haşti în Paşti. Cântă din fluier, la nai sau la cobză, ca pe vremuri? Neam de neamul lui n-a fost cântăreţ, nici măcar din frunză sau din gură. El e om serios, ascultă muzică la radio sau la tv, citeşte ziare... Umblă în iţari, cu cămeşoaie şi opinci? Ei, asta-i, acum! Nu mai umblă nimeni cu aşa ceva, doar n-o să se facă de râs, că e înapoiat! Vezi? Ce să văd? Că nu mai eşti ţăran. Dar ce sunt? Nu ştiu! Dar ţăran nu eşti. Am doi cai, două vaci cu lapte, doi porci, cincisprezece oi. Se cheamă că sunt ţăran; cu astea vă ţin, pe maică-ta şi pe tine. Ne ţii, dar nu prea bine. Ce vrei să spui?! Da, nu te încrunta aşa la mine; nu spun asta că ţi-aş băga vreo vină, dar... Casa noastră a rămas tot ca înainte, furăm lemne din pădure când nu ne ajungem cu banii, ne îmbrăcăm de la second-hand, cumpărăm lucruri ieftine... Alţii, în schimb... Alţii au bani, eu nu am decât strictul necesar... Să nu deviem de la subiect... Nu, nu deviem; uite, mi-am făcut ştraif nou, l-am vopsit cu grijă, în culorile naţionale, roz, albastru şi mov, de arată ca o bijuterie; am cumpărat hamuri noi, cu ţinte, cailor le-am pus ciucuri roşii, cu clopoţei în jurul gâtului. Asta nu-ţi spune ţie nimic?! Ba, da, o să-ţi spună şi ţie, când o să apară noul cod rutier şi-ai să vezi că nu mai ai dreptul să mergi cu atelajul prin oraş sau pe drumurile europene. Nu mai vorbesc de autostradă... Ce spui?! Spun ceea ce am auzit la o emisiune tv, pe această temă...
          Parcă fiul i-ar fi ars o palmă în plin obraz. De-ăştia-mi eşti?! De-asta te-am crescut cu greu, am răbdat şi eu şi maică-ta, să ai tu ce-ţi trebuie, să fii în rând cu ceilalţi, ca acum să-ţi râzi de mine şi de munca mea, să-mi batjocoreşti felul meu cinstit de a trăi?! Sau ţi-e ruşine cu mine, fiindcă tatăl tău e un biet ţăran, care n-a ştiut în toată viaţa lui decât trudă şi iar trudă?! Suferi că n-am vilă, piscină, conturi în bancă, nu fac politică şi nu mă îmbrac la case de modă?! Neam de neamul meu n-a trăit precum curvele, şi nici eu n-am de gând, chiar dacă aş trăi o mie de ani... Ce te legi de caii mei? Ce e urât şi indecent în înfăţişarea lor ?! Uită-te la ai noştri, că sunt sub nasul tău, în ogradă: ai văzut animal mai frumos, mai apropiat de stăpân, mai supus şi mai de ajutor la povară? Că se balegă şi se pişă? Dar saltimbancii care le interzic să meargă pe drumuri? Se împut în Senat, se cacă pe legi, pe ea naţie şi ţară, şi vând, umplându-se de bani, bogăţiile solului şi ale subsolului?! Cum, adică, să nu mai am dreptul să circul liber prin ţara mea, pe şoselele ei naţionale sau prin oraşele ei?! Ce pui de căţea sclifosiţi şi tembeli îmi interzic mie să trăiesc cum am apucat şi am învăţat?! Pe mâna cui a încăput ţara asta? Cine o poartă, cine o mână?! E sau nu şi ţara mea?! E... Sunt sau nu sunt un om liber? Eşti... Atunci?!
          Îi tremurau genunchii şi-l cuprindeau fiori reci. Nu mai avea glas să-şi strige indignarea. De fapt, nu prostovanul de fi-său e vinovat, ci tevatura asta cu ue; parcă a dat strechea în toţi. Toată ziua plouă cu tot felul de idei, care de care mai năstruşnică, de se miră natul. Gogoriţe pe care, altădată, numai în glumă să le fi spus, şi te făceai de râs, iar povestea te urma până la moarte şi după aceea, pe neam şi pe sămânţă... 
          Apoi, şi-a amintit de alte lucruri pe care le-a considerat  la vremea lor doar ciudăţenii, şi chiar a râs de ele. Găinile, păsările de curte, nu mai aveau voie să umble lela pe marginea şanţului dacă nu erau însoţite; porcul nu mai putea fi tăiat după tradiţie, înjunghiat şi pârlit cu paie pe omăt. Trebuia să-l urci în maşină, dacă aveai; dacă nu, să te rogi de alţii şi să-l duci la abator, în oraş, să-l electrocutezi, să nu se chinuie, că are drepturi şi el... Vaca trebuie să aibă condică de lapte, ca odinioară fetele la dans; oile pot face transhumanţa doar cu tirul; nu mai ai dreptul să omori muştele cu pliciul sau cu miere otrăvită, ci doar să le electrocutezi; primăvara, când pământul e afânat şi reavăn, nu bagi plugul la arat când ştii tu că trebuie, ci pe uscăciune, să nu tai ca prostul râmele, insectele, şerpii şi alte animale care se ascund în pământ pe timpul iernii, că trebuie să le respecţi... Dar pe tine, ditamai omul, cine te respectă?... Cositul nu se mai începe cu cap, cum te-au învăţat tatăl şi bunicul tău, care cu asta au trăit; nu, de-acum, nu trebuie să mai bagi coasa la capul locului, ci să porneşti tocmai din mijloc, ca să aibă gângăniile şi târâtoarele pe unde fugi, la adăpostul ierbii, spre margini; cosaşul nu va mai începe munca în zori, până e iarba udă şi coasa taie cu uşurinţă, ci pe la amiază, ca să nu sperie din somn şopârlele şi iepurii...
          Îşi aminti de sticla din buzunarul pantalonilor. Îndepărtă cu dosul palmei zăpada de pe cioata de măr sălbatic. Săracul... Iacă, vine integrarea, a trebuit să-l taie... Mă rog, ar fi trebuit să-l taie oricum, că roadele lui erau aspre şi pipernicite... Dar cât de rău i-a părut când l-a... A văzut în faţa ochilor primăvara aceea, când pomişorul era numai floare şi roi de albine, când i l-a arătat nevasta lui, tânără pe-atunci, borţoasă cu băiatul ăsta căpos...
          Pălinca de prune îi ardea gâtlejul; leac curat pentru durerea lui din ultimele zile. Nici de-asta nu mai era slobod să faci, deşi ţuica asta era fala, brandul lor de carpathini...
          Începu să bată vântul; începu să ningă. Să ningă şi să bată vântul cu vrăjmăşie. În depărtare, satul nu se mai văzu. Dar omul nu se îndura să se ridice. Pe sub perdeaua fluturată de ninsoare, cam pe unde linia ferată trecea prin Carpatheţ, văzu ceva negru. Pata se lăţi şi se desfăcu în bucăţi. Da. Erau oameni. Care va să zică, au venit... Un furnicar de oameni străini, îmbrăcaţi în negru, se risipiră în toate părţile prin sat. Urcau în şiruri lungi pe dealuri, căutând poteci bătătorite pe la casele risipite printre grădini şi livezi, coborau la şes, umplând drumurile înfundate de omăt, lătraţi cu mânie de câini. Se opreau la căminul cultural, strâmbau din nas, recomandau altceva, se închideau în săli cu oamenii şi îi prelucrau, deschizându-le ochii la ceea ce se întâmpla pe continent. Băteau la poarta şcolii, închideau clasele pentru că era prea frig. Focul ardea cu lemne, lemnele însemnau păduri tăiate, şi nu era voie să tai pădurea. Lemnele scoteau fum, fumul ustura ochii copiilor, usca respiraţia, usca şosetele ude şi îngheţate din picioarele întinse spre soba de tuci, usca tenul, doar nu erau hălci de pastramă... Aruncau tabla neagră, pentru că nu e verde, aruncau afară băncile, scoteau instalaţia electrică, pe motiv că nu corespunde, sigilau veceurile din curte... Băteau la porţile oamenilor. Femeile se ascundeau în pod, bărbaţii se ascundeau unde puteau. Străinii intrau în grajd şi scoteau afară de funii vitele murdare, neţesălate, le măsurau cu şublerul ţâţele, greabănul, drămăluiau boaşele taurilor, scriau în laptop că nu erau instalaţii de muls şi interziceau oamenilor să vândă lapte la oraş dacă nu s-au înscris cu cote... Alţii băgau capul în coteţul găinilor, al raţelor, curcilor. Nici coteţele nu corespundeau, nu erau igienice, nu erau spaţioase, n-aveau lumină, în schimb aveau păduchi... Coteţul porcilor n-avea confort, nici aparatură muzicală... Străinii le aruncau localnicilor poclăzile de lână, portul din lacre, pâinea coaptă pe vatră, colacii cu nucă, oala cu sarmale, cârnaţii aioşi. Cotrobăiau în camerele de oaspeţi, în dormitor, făceau educaţie sexuală bărbatului şi femeii, în ţipetele speriate ale pruncilor de ţâţă...
          Tot satul era pieptănat de străini. Magazinul mixt, barul, crâşma, librăria, cecul, vopsitoria, casa parohială, poliţia, atelierul de mecanică auto şi de tâmplărie... Până şi pe ciobani îi vânau prin gps, căci transhumanţa-i transhumanţă, dar nu pe păşunile şi munţii altora... Până şi bătrâna care vindea seminţe de floarea-soarelui ca să-şi cumpere pâine era verificată dacă avea acte în regulă să facă comerţ şi dacă ştia limba engleză, iar bătrânul oligofren zdrenţăros, care întindea mâna după ceva de mâncare, fu ridicat şi dus la azil...
          Îşi scoase încet, aproape absent, sumanul. Scoase din buzunar funia, apoi îl atârnă cu grijă într-o creangă, cu căptuşeala spre trunchiul părului, ca să nu-l ningă înăuntru. Îşi scoase cuşma brumărie şi o aşeză deasupra hainei, peste guler. Se căţără cam greu pe cioata culcată, pe care se odihnea şi mânca vara. Agăţă bine funia de o ramură puternică a părului, apoi o potrivi în jurul gâtului. Rămase căţărat în picioare pe cioată vreme nedefinită. Privi îndelung, jur-împrejur, satul pierdut sub zăpadă, încâlceala copacilor din cimitir, turla albă a bisericii, râul îngheţat din apropiere, şirurile de sălcii. Se întoarse apoi cu faţa spre gospodăria lui... Cu gândul, intră încă o dată pe poartă. Traversă încet curtea. Văzu acoperişul încărcat de zăpadă, fumul care se înălţa din horn, puţinii ciorchini de struguri vineţii, stafidiţi printre frunzele de sub streşini, lăsaţi în grija păsărilor cerului, şi intră în grajd. Mângâie cu genele îngheţate lâna oilor adormite, boturile tremurătoare şi mătăsoase ale cailor, potrivi fânul din ieslea vitelor. Ieşi afară. Se îndreptă spre casă. Se scutură de omăt pe încălţări înaintea treptelor şi deschise uşa. Femeia trebăluia lângă sobă, să termine cina. Băiatul îşi făcea temele. Îi sărută pe frunte. Ajuns lângă uşă, se mai opri o dată şi se uită la ei. Apoi se hotărî brusc. Îşi potrivi bine ştreangul. Întinse lateral braţele şi se uită în sus. În vreme ce fulgii de nea veneau, veneau, el parcă se înălţa spre cer. Ca în copilărie. Simţi în palme atingerea lor uşoară. Închise ochii. Sări de pe cioată.

Fragment din
Summer Dreams
(Romanul cu ferestre albastre de pe colină)

Ileana Urcan

Fereastra a III-a. Fragment din Summer Dreams (Romanul cu ferestre albastre de pe colină)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)