Bătălia pentru un poet arţăgos

  

Mirel Anghel

 

Tudor Arghezi este poetul român pentru care s-au purtat adevărate „lupte“ încă de când el nu publicase încă un volum de versuri. Admiratorii vedeau în poeziile sale răspândite prin reviste un argument îndeajuns de puternic care le permitea să îl aşeze lângă Eminescu. Nu puţine au fost controversele legate de opera şi biografia sa.

Răspândit în mii şi mii de surse, e greu să îl adunăm pe adevăratul poet şi om Tudor Arghezi. Îl vom găsi sub diverse măşti şi tot atâtea pseudonime: Ion Theo, Cocó, Danfil Fleicaru, Ex-Ierodiaconul Iosif Theodorescu, T.Ar.Ghezi etc.

O istorie a receptării operei argheziene este un demers pe care puţini s-ar încumeta să îl întreprindă. Pentru a putea face un asemenea studiu, este nevoie de o cunoaştere foarte bună a vieţii ascunse a lui Tudor Arghezi şi a operei sale complexe. Apărută pentru prima dată în anul 1984, la Editura Dacia (Cluj-Napoca), cartea „Bătălia“ Arghezi de Dorina Grăsoiu cunoaşte în 2010 o a doua ediţie, revizuită şi adăugită, la Editura Nouă din Bucureşti. Titlul complet al primei ediţii este „Bătălia“ Arghezi: Procesul istoric al receptării operei lui Tudor Arghezi, acesta suferind o modificare în cea de-a doua ediţie, „Bătălia“ Arghezi: Receptarea operei de le debut până la centenarul poetului (Bucureşti: Ed. Nouă, 2010).

Ediţia a doua vine cu o serie de modificări foarte importante pentru munca istoricilor şi criticilor literari. Cărţii i-a fost adăugat un indice de nume, care face conţinutul mai vizibil şi permite cititorului să „navigheze“ mult mai uşor prin istoria zbuciumată a receptării operei argheziene.  În plus, cea de-a doua ediţie a cărţii beneficiază de unele modificări ale titlurilor unor capitole, alături de unele modificări operate asupra conţinutului. Dorina Grăsoiu menţine miezul cărţii prin cele patru capitole: Destinul unei opere, Ecoul începuturilor şi „Bătălia“ Arghezi, modificând titlul celui din urmă, din Destinul unui clasic în viaţă, în Avatarurile unui clasic în viaţă. Analizând retrospectiv semnificaţia momentului de la 23 august 1944 pentru literatura română şi cea argheziană, Dorina Grăsoiu adaugă acestui capitol o importantă analiză a perioadei de tranziţie prin care literatura română şi cea argheziană au trecut în anii de oprimare comunistă.

Efortul remarcabil al Dorinei Grăsoiu, care a investigat toate publicaţiile în care opera argheziană a fost oglindită în cei 71 de ani de activitate publicistică şi literară, ne permite să privim dintr-o perspectivă globală activitatea acestui extraordinar poet şi pamfletar român. În acelaşi timp, cartea îi scuteşte pe cei interesaţi de „fenomenul Arghezi“ de un periplu documentar epuizant şi cronofag, oferindu-le direcţiile necesare unor cercetări viitoare.

Abordând cronologic ecoul stârnit de Tudor Arghezi în lumea literară încă de la debutul său sub tutelă macedonskiană, la 16 ani (1896), autoarea îşi sistematizează materialul documentar şi mărturiile pe trei etape: antebelică, interbelică şi postbelică. În urmărirea transformărilor suferite de opera argheziană, Dorina Grăsoiu identifică trăsătura definitorie a personalităţii poetului: conflictul. Viaţa şi opera sa au stat sub semnul contrariilor, al dezacordului cu lumea în care niciodată nu a putut fi integrat. Dorina Grăsoiu remarcă şi rolul deosebit pe care polemicile purtate de poet l-au avut în reînnoirea interesului pentru opera sa. Cele cu Nicolae Iorga şi Ion Barbu au devenit celebre şi au captat atenţia lumii literare datorită implicării unor nume „grele“.

Autoarea insistă asupra spiritului nestatornic arghezian, concretizat prin repudierea persoanelor care l-au ajutat în momente cruciale ale vieţii. Trebuie menţionaţi aici Alexandru Macedonski, cel care l-a lansat în lumea literară, mitropolitul Iosif Gheorghian, protectorul şi părintele său spiritual, care l-a ţinut la mănăstirea Cernica în ciuda numeroaselor abateri, şi chiar Gala Galaction, singurul care a rămas întotdeauna alături de poet. Nu îl mai menţionăm pe tatăl lui Tudor Arghezi, Nicolae Theodorescu, deoarece fiul a încheiat repede socotelile cu el, încă de la 16 ani, atunci când îi adresa diatriba din poezia de debut, Tatălui meu (1896). Relaţiile dintre tată şi fiu au fost dintotdeauna sporadice şi formale, iar cele cu mama sa ar necesita capitole întregi.

Dorina Grăsoiu nu se limitează la „epicentrul“ Arghezi, ci merge spre unda de şoc pe care poetul a stârnit-o. Deosebit de interesantă este perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al xix-lea şi începutul secolului al XX-lea, atunci când el apare în literatura română ca un poet înnoitor, în contextul dominaţiei „ţărănismului literar“. Nimic mai nepotrivit atunci, observă autoarea, decât un poet care cocheta cu poezia instrumentalistă franceză, reprezentată de René Ghil.

Nu asistăm la o simplă inventariere a acestor etape, ci se trece la analiza resorturilor care au stat la baza unor polemici şi au modelat receptarea operei argheziene. Văzând „bătălia Arghezi“ ca pe un proces în care factorii colaterali (biografia şi contextul politic potrivnic) au avut un cuvânt greu de spus, Dorina Grăsoiu acordă atenţie atât carierei publicistice argheziene, cât şi polemicilor în care Arghezi s-a implicat. Tocmai cel din umă aspect, remarcă autoarea, ar fi îngreunat şi denaturat modul în care a fost receptată de-a lungul timpului opera acestui pamfletar arţăgos. Arghezi, scrie Dorina Grăsoiu, este cel „care nu credem să fi rămas vreodată dator cu vreo replică“ (p. 91).

Dintre evenimentele cu un impact important aspra evoluţiei receptării lui Tudor Arghezi, Dorina Grăsoiu insistă asupra momentului în care poetul a publicat volumul aşteptat de lumea literară de mult timp: Cuvinte potrivite, apărut în Săptămâna Patimilor anului 1927.

Tudor Arghezi a purtat „bătălii“ cu toţi cei care s-au intersectat cu drumul său: cu clericii (prin pamfletele antisinodale publicate în Naţiunea în 1923, strânse apoi în volumul Icoane de lemn – 1929), cu tradiţionaliştii de la Gândirea (care încercau, fără succes, să îl anexeze orientării lor) sau cu moderniştii care îl venerau şi îi dedicau, în 1925, un număr întreg al revistei avangadiste Integral. Chiar şi la aceste dovezi de susţinere, Arghezi a reacţionat potrivnic, ironizându-şi mai mereu admiratorii. El ajunge să le ceară ca într-un număr omagial din Integral să i se publice o poezie tradiţionalistă: Plugule. Cu astfel de gesturi, el reuşea mereu să îşi atragă noi adversari, deseori unii trecând din tabăra admiratorilor în cea a contestatarilor.

Raportând creaţia argheziană la curentele literare pe care le-a traversat, intersectându-se cu unele (avem în vedere începutul simbolist de sub tutela lui Alexandru Macedonski), Dorina Grăsoiu analizează şi reacţia lumii literare la apariţia acestui poet atât de diferit şi inadaptat, mereu în contradicţie cu timpul său. Fără a se ataşa de obiectul analizei sale, autoarea reface obiectiv atmosfera începutului arghezian, gradându-şi etapele analizei de la prezentarea primelor studii critice până la numeroasele cărţi ce i-au fost dedicate poetului după dispariţia sa din anul 1967. Având darul unui dibaci istoric literar, care acordă atenţie tuturor detaliilor în configurarea întregului, Dorina Grăsoiu  reuşeşte să scoată la iveală traseul sinuos al poetului prin literatura română şi să lumineze drumul urmat de acest teribil „fenomen“.

Autoarea cuprinde în analiza ei revistele literare în care a publicat Arghezi, dar şi pe cele în care s-au făcut auzite ecourile stârnite de opera sa. Reacţia de uimire şi contestare era firească faţă de un poet care a adus în literatura română, observă Dorina Grăsoiu, un limbaj artistic nou, cu atât mai valoros cu cât el i-a urmat lui Eminescu. Pe lângă studiul receptării operei argheziene, cartea analizează reacţia produsă de unele episoade biografice argheziene în opera sa. Detenţia de la închisoarea Văcăreşti (în timpul căreia Arghezi a fost susţinut cu patimă de B. Fundoianu, F. Aderca şi N. Davidescu) este un bun exemplu. Prin ochii autoarei îl cunoaştem pe pamfletarul din perioada antebelică şi pe poetul Tudor Arghezi din perioada interbelică. Ele contribuie la conturarea „fenomenului Arghezi“, aşa cum ea îl numeşte. Un „fenomen“ care nu publicase încă nimic în perioada 1920-1926, atunci când unii critici chiar îl somau să dea tiparului un volum. Apărând impetuos în literatura română şi marcând-o în mod decisiv, Arghezi a rămas impasibil în faţa contestărilor şi neîncrezător în laude.

Fie că analizează cultul creat în jurul poetului de B. Fundoianu sau Felix Aderca, fie că ne prezintă şi partea opusă, aceea a contestării sale de către N. Iorga, M. Eliade, Ion Barbu sau E. Ionescu, Dorina Grăsoiu extrage din toate acestea esenţialul: valoarea estetică a operei argheziene.

Fiind impus definitiv, în perioada dintre cele două războaie mondiale, de critici precum G. Călinescu. P. Constantinescu, Perpessicius, Ş. Cioculescu şi Tudor Vianu, Arghezi se vede pus, începând cu 1945 (iniţial, din partea lui Miron Radu Paraschivescu), în faţa unui val contestatar, în ciuda atitudinii sale antifasciste din trecut, atitudine care era pe placul noii orânduiri politice. Autoarea stăruie asupra momentelor de răscruce din viaţa lui, căci acestea i-au influenţat şi creaţia. Un astfel de moment este cel din ianuarie 1948, atunci când articolul-foileton semnat de Sorin Toma în Scânteia îl va învinge pe poet şi îl va scoate pentru aproximativ opt ani din literatura română. Era prima şi ultima „bătălie“ pierdută de Tudor Arghezi. După reabilitarea din 1956, nimic nu va mai fi la fel, iar pamfletarul se va fi pierdut pentru totdeauna.

Alături de capitolul „Bătălia“ Arghezi, capitolul Avatarurile unui clasic în viaţă se constituie într-o piesă de rezistenţă a ansamblului pe care Dorina Grăsoiu îl edifică. Înţelegerea unui scriitor atât de complex şi de complicat nu ar fi deplină fără contribuţia Dorinei Grăsoiu, care îşi impune cartea printre referinţele bibliografice obligatorii în cercetarea vieţii şi operei lui Tudor Arghezi. Cartea este o „bătălie“ pentru Tudor Arghezi în „războiul“ de a-l impune şi readuce pe scriitor în atenţia tinerilor istorici şi critici literari. Dat fiind interesul tot mai scăzut pentru opera lui Tudor Arghezi, este o bătălie „necesară“. Nu în ultimul rând, este şi o „bătălie“ cu Tudor Arghezi, cu pendularea continuă a acestuia între contrariile care l-au definit atât de bine.

Dorina Grăsoiu tulbură liniştea ciclopului din peşteră, dar el tot mai mult se ascunde, prăvălind pietre în urma-i. Pietre pe care tinerii istorici şi critici literari au datoria de a le da la o parte în continuare.   

 

Mirel Anghel

Bătălia pentru un poet arţăgos (Dorina Grăsoiu, „Bătălia“ Arghezi. Bucureşti: Editura Nouă, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)