În căutarea amorului nebun: memoriile unei actriţe

  

Cristian Vasile

 

Se spune că unele cărţi de memorii merită citite nu doar pentru interesul documentar pe care îl stârnesc, ci pentru ele însele, ca scrieri subiective remarcabile. Volumul Ralucăi Sterian-Nathan – Suflet tatuat, traducere din franceză de Maria Raluca Hanea, prefaţă de Samuel Pisar, postfaţă de Andre Bercoff (Bucureşti: Humanitas, 2010) – se integrează într-o astfel de categorie. Memoriile sale pornesc de la un jurnal intim ţinut încă de la vârsta de opt ani la îndemnul mamei sale, Silvia Sterian, evreică creştinată, cumnată a cunoscutului economist şi scriitor Paul Sterian şi a pictoriţei Margareta Sterian. Caietele de însemnări s-au păstrat, în pofida numeroaselor peripeţii prin care a trecut diarista – o adolescentă, apoi o tânără care atrage ca un magnet bărbaţi din medii diverse şi cu biografii complicate. Memorialista este de mai multe ori victima unor tentative de viol, pe care le trece în revistă cu o sinceritate tulburătoare (lista agresorilor este lungă şi include: marinari sovietici, propriul tată, un cumnat, anchetatori ai Securităţii etc.). În acelaşi timp, autoarea se află „în căutarea amorului nebun“ (p. 133), viaţa ei sentimentală fiind extrem de zbuciumată. Cartea redă foarte bine atmosfera epocii – mai ales postbelice – şi aduce un plus de informaţie atât pentru istoria artelor româneşti în perioada comunistă, cât şi pentru completarea a ceea ce se cheamă biografiile nomenclaturii.

Autoarea – absolventă a Institutului de Teatru în 1957 – este mai puţin cunoscută publicului autohton, fiind poate chiar uitată. Plecarea sa în străinătate, în 1964, a umbrit cariera ei românească, prezenţa Ralucăi Sterian în spectacolele de la Iaşi (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, 1957-1958) şi Bucureşti (Teatrul „L. S. Bulandra“, 1963-1964) fiind neglijată, dacă nu ignorată de istoricii de teatru şi de cronicarii dramatici aflaţi sub presiunea unei cenzuri care oculta prestaţiile actoriceşti ale artiştilor refugiaţi în Occident. Cumva memoriile Ralucăi Sterian pot fi plasate în prelungirea jurnalelor datorate Marioarei Voiculescu şi Alicei Voinescu, prin francheţe, prin brutalitatea dezvăluirilor care înfăţişează o lume artistică dezbinată, unde răutatea este de multe ori la ea acasă, presiunea ideologică şi cenzura fiind doar o parte a problemei. La Iaşi, între 1957 şi 1958, Raluca Sterian este victima câtorva tentative de otrăvire şi orbire; altădată i se presară cuie pe scenă. Marea şansă a Ralucăi Sterian – dar şi o sursă de invidii şi viitoare răzbunări – este cooptarea în distribuţia piesei Mutter Courage de Bertolt Brecht, montată de Mauriciu Szekler la Naţionalul ieşean, cu Margareta Baciu în rolul principal. Dar invidiile se înteţesc, tânăra absolventă de iatc (jucând rolul Yvette) fiind detestată de câteva artiste consacrate de la Naţionalul ieşean.

Pe lângă fericirea de a juca în primul spectacol de Brecht în limba română, diarista face parte şi din trupa care merge în turneu în Basarabia (rss Moldovenească); este primul ansamblu teatral românesc care susţine reprezentaţii în spaţiul „sovietic“. Pentru a sublinia din punct de vedere politic această premieră, la Chişinău se deplasează, pe lângă directorul Teatrului Naţional din Iaşi, şi ministrul adjunct al culturii, Ion Pas. Însă tot turneul poate fi compromis, căci frumoasa membră a trupei ieşene iese în evidenţă nu doar prin interpretare; gazdele din Moldova sovietică îi acordă o atenţie specială: cade cu tronc atât unui general venit de la Moscova, cât şi unui scriitor din rss Moldovenească, membru al cc al Partidului Comunist local şi figură extrem de influentă. Apelând la bagajul de informaţii şi la scrierile istoricului şi sociologului basarabean Petru Negură (v. mai ales excelenta carte Ni héros, ni traîtres: Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline, L’Harmattan, 2009), putem deduce că este vorba fie de Emilian Radu Bucov, fie de Bogdan Istru. Pentru a nu fi răpită, tânăra actriţă scapă refugiindu-se în toaleta trenului.

Prea legată de capitală, unde amant îi este regizorul şi profesorul de la iatc Mihai (Mihail Raicu?), Raluca Sterian face naveta între Iaşi şi Bucureşti; când este pe punctul de a-l părăsi definitiv pe Mihai, vine ca o ghilotină un articol demascator publicat în presa comunistă: este acuzată de imoralitate şi demisionează de la Teatrul din Iaşi, la sfatul prietenului său, regizorul şi actorul Dan Nasta. Începe un calvar de aproape doi ani, în aşteptarea emigrării spre Israel, culminând cu adevărate şedinţe de tortură în timpul interogatoriilor de la Securitate. Disperarea o împinge până în pragul sinuciderii; Scenele dramatice se succed cu repeziciune, iar acum Raluca îşi joacă propriul rol (fragilitatea sa se vădeşte cu atât mai mult cu cât nu îi plac rolurile din tragedii). În contextul valului de arestări dintre 1958 şi 1960, nici tatăl (arhitectul Soare Sterian) nu scapă de anchetele Securităţii; acum are loc o reapropiere de tatăl său, pe care mult timp nu l-a putut ierta pentru pornirile incestuoase. Litoralul pare un refugiu ideal, chiar dacă familia reunită – fiica, tatăl, mama vitregă – abia îşi poate permite o masă la hotel. La Mamaia, Aurel (Baranga?) este cel care o convinge să accepte avansurile celui ce se va dovedi a fi chiar ministrul comerţului, Gogu Rădulescu, un obişnuit al Hotelului Rex.

Gogu Rădulescu – numit în carte G. R. – fusese preşedinte al Frontului Studenţesc Democrat, principalul braţ politic al utc-ului interbelic în viaţa universitară, şi era un intelectual de stânga, cu funcţii importante după 1945 în ministerele economice dominate de comunişti. Fusese exclus din partid în octombrie 1952, în contextul devierii de dreapta, şi reprimit în rândurile pmr în 1957. La momentul când are un coup de foudre pentru Raluca îndeplinea funcţia de ministru al comerţului şi cariera lui spre vârful partidului se profila tot mai evident. Fosta actriţă pare că îl iubeşte cu adevărat. Numai că situaţia este ingrată pentru amândoi: Raluca abia scăpase de supravegherea Securităţii, iar Gogu Rădulescu este însurat; consoarta are, ca şi el, un trecut procomunist îndelungat. Relaţia amoroasă cu Raluca Sterian riscă să dezvăluie ipocrizia, comportamentul „burghez“, abaterea de la morala proletară, chiar în perioada în care soţia sa, scriitoarea şi publicista Dorina Rădulescu (n. Rudich), tocmai termina un reuşit roman autobiografic – Vârtej (Editura pentru Literatură, 1964) –, o scriere din care se vădeşte şi puritatea din viaţa privată a comuniştilor. Vârtejul o cuprinde şi pe diaristă: „Cum să rămâi cu picioarele pe pământ când el e cu capul în nori? Mă prinde într-un vârtej incontrolabil. Sunt îngrijorată. Sunt îngrijorată pentru G. R. E căsătorit“ (p. 187). Însă ministrul amorezat riscă şi vine însoţit de soţie la o paradă de modă a amantei (angajată între timp ca manechină la o fabrică de textile): „Soţia lui a venit să asiste la o defilare. Culmea nenorocului, era pentru costume de baie. Mă simţeam goală, fără apărare“ (p. 188).

În anii 1960, Gogu Rădulescu nu este doar un simplu ministru. În Introducerea la Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Gogu (Gheorghe) Rădulescu este nominalizat ca membru de frunte al unor instituţii-cheie din România comunistă, fiind situat pe poziţia 28 (Raport final, cpadcr– Humanitas, 2007, p. 34). Dacă începutul anilor 1960 înseamnă şi deschiderea economică a României spre Occident, în căutare de noi tehnologii şi de acorduri comerciale avantajoase, pentru tânăra Raluca înseamnă două valize de cadouri (pantofi, parfumuri etc.). Căci ministrul comerţului îşi face timp şi pentru a târgui pentru amanta sa, prin capitala Franţei, unde tocmai fusese în delegaţie. Gogu Rădulescu o ajută financiar, îi găseşte tatălui un loc de muncă în arhitectură, mai bine retribuit. Ministrul (care devine în curând vicepreşedinte al guvernului) l-a cunoscut şi pe unchiul şi naşul Ralucăi, Paul Sterian, o ocazie pentru cei doi de a discuta despre cei abandonaţi în universul concentraţionar: „Am vorbit îndelung despre unchiul Paul, ale cărui cărţi l-au ajutat în studiile lui de economie. I-am spus că admiraţia lui s-ar fi putut manifesta în timpul celor opt ani petrecuţi de unchiul meu în închisoare. [...] Tăcere de mormânt“ (p. 195). Datorită lui Gogu Rădulescu – care intervine pe lângă şeful Secţiei de ştiinţă şi cultură de la Comitetul Central al pmr (probabil Vasile Dinu), fosta actriţă ajunge la „Bulandra“. Nu înainte însă de a suporta avansurile şi de a fi realmente tăvălită în biroul de la cc al celui care superviza cultura, subordonatul lui Leonte Răutu. Situaţia celor doi îndrăgostiţi se complică odată cu ascensiunea politică a lui Gogu Rădulescu şi cu intenţia soţiei de a reclama adulterul la Comitetul Central. Decisă să plece din ţară, căci era încă urmărită de „dosarul“ politic indezirabil şi nu se putea realiza ca artistă, Raluca Sterian îşi înfruntă concubinul. Cu ajutorul unui mariaj de convenienţă, prin căsătoria cu un inginer francez în trecere prin România, şi apelând la un alt vicepreşedinte al Consiliului de Minişti, rival al lui Gogu Rădulescu (Gh. Gaston Marin? Alexandru Bârlădeanu?), Raluca Sterian părăseşte ţara în vara anului 1964. Dar până să-l întâlnească pe Jean-Jacques Nathan se zbate între libertate şi promiscuitate.

Tânăra Raluca nu iese din limitele conformismului social, acceptă să se integreze în sistemul politic, ceea ce nu o face mai puţin victimă a regimului totalitar. Pare că îşi caută amanţi bine situaţi politic (Titus Popovici, Gogu Rădulescu ş.a.), dar ţinta finală nu rămâne amorul nebun într-o Românie cenuşie, în care autobiografia „nesănătoasă“ (originile sociale burgheze, solicitările de emigrare spre Israel etc.) constituie un stigmat. Suflet tatuat este o sursă preţioasă şi pentru istoria socială a comunismului românesc, iar paginile despre lumea actorilor şi a regizorilor pot fi exploatate cu folos de cercetătorii istoriei recente a teatrului autohton.

 

Cristian Vasile

În căutarea amorului nebun: memoriile unei actriţe (Raluca Sterian-Nathan, Suflet tatuat. Traducere din franceză de Maria Raluca Hanea, prefaţă de Samuel Pisar, postfaţă de Andre Bercoff. Bucureşti: Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)