Despre Liviu Petrescu

  

Constantina Raveca Buleu

 

Una dintre iniţiativele Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ este seria de colocvii dedicate spiritului critic în literatura română. Lucrările celei de-a doua ediţii s-au concentrat asupra operei lui Liviu Petrescu, comunicările prezentate fiind adunate într-un volum coordonat de Sanda Cordoş şi apărut la Editura Limes în 2011. Spiritul critic la Liviu Petrescu încorporează rezultatul „potenţialului dialogic al paginilor datorate“ lui Liviu Petrescu, aşa cum apare el în comunicările susţinute în cadrul colocviului din decembrie 2009, precum şi două interviuri şi trei studii semnate de comparatistul clujean.

Sanda Cordoş schiţează în Argument coordonatele personalităţii lui Liviu Petrescu, fiecare aspect al biobibliografiei sale fiind acompaniat de observaţii legate de conduita sa intelectuală şi de ecourile ei la nivelul interiorităţii omului Liviu Petrescu. Imaginea creată la sfârşitul discursului introductiv şi confirmată specific în fiecare dintre textele incluse în volum este aceea a unui critic şi teoretician literar impecabil, mereu conectat la tendinţele literare ale vremii, preocupat de înnoirea spiritului critic nu numai în perspectiva scrierilor sale, ci şi în lumina vocaţiei sale profesorale, cursurile sale având mereu un „aer proaspăt“. Deseori invocată de foştii studenţi ai lui Liviu Petrescu, vocaţia profesoratului transpare nu numai în exigenţa materialului predat, ci şi în răbdarea, atenţia, umorul şi generozitatea cu care el şi-a exercitat „un magisterat profesional, cultivând, în contradicţie cu sistemul, valorile individuale şi spiritul critic“. Alături de Ioana Em. Petrescu, el a extins această vocaţie dincolo de perimetrul sălii de curs, Cercul de critică şi teorie literară, dar şi legăturile cu absolvenţii având un rol esenţial în formarea multor oameni de cultură, unii dintre ei prezenţi în paginile volumului.

Dincolo de plăcerea reamintirii profesorului Liviu Petrescu, covârşitoare rămâne totuşi opera sa, cărţile şi activitatea de critic literar, asupra acestora concentrându-se ireductibil fiecare capitol al volumului. Într-un interviu din 1972, integrat parţial în dezbaterea Condiţia criticului – condiţia criticii, din Convorbiri literare, nr. 1, 15 ianuarie 1972, întrebat de George Pruteanu de ce scrie critică, Liviu Petrescu răspunde: „Scriu critică dintr-o mare nevoie de a vedea clar în nişte lucruri cu desăvârşire obscure: e un fel de nelinişte şi de oroare dinaintea acestora din urmă. Sunt – atât cât mă pot eu înţelege – o structură raţionalistă, atrasă – dar şi respinsă, în acelaşi timp – de marile adâncimi“. Justificată la palierul interiorităţii, dinamicitatea criticii sale anulează ipoteza închiderii autosuficiente şi reclamă în mod necesar comunicare, schimb de idei, de informaţie, conturarea unor curente de opinie şi implicare în formarea „spiritului public“, convins fiind că „în dezvoltarea criticii se poate vedea [...] gradul de civilizaţie al unei naţiuni“. Toate acestea răspund idealului de activism formulat de Liviu Petrescu,  realizat cu obstinaţie în tot ceea ce a scris, dar permiţând – în evaluarea sa exigentă şi uşor autoironică – o corecţie a ceea ce ţine de latura balcanică a temperamentului său.

Apărut în decembrie 1991 în Tribuna, cel de-al doilea interviu preluat în acest volum revine la rolul intelectualului, al artistului şi al criticului în societatea labirintică de sfârşit de secol xx. Provocat de Tudor Dumitru Savu, Liviu Petrescu se joacă pe un scenariu gnostic, teoretizează funcţia soteriologică a artistului şi conchide că acesta „nu dă soluţii, nici indulgenţe. El alungă, doar, somnul“. Pe de altă parte, criticul alungă un alt fel de somn, el asigurând autoreglarea sistemului literaturii atâta timp cât se sincronizează cu spiritul fiecărei generaţii şi se menţine înntr-un perpetuu exerciţiu al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte“.

Unul dintre fenomenele care anulează sincronizarea şi libertatea spiritului critic este spiritul dogmatic, virulent în perimetrul cultural românesc al anilor ’60. Manifestările sale şi istoria reacţiilor antidogmatice ale criticii acelei perioade constituie subiectul studiului Aspecte literare, publicat în ianuarie 1980 în Steaua, revistă masiv implicată în acele evenimente. Liviu Petrescu îmbină conştiinciozitatea istoricului literar cu acuitatea analitică a teoreticianului, curba evoluţiei campaniei antidogmatice indicându-i faptul că explozia literaturii de după 1965 ancorează în deceniul al şaselea şi datorează mult dezbaterilor critice din întunecatul deceniu. Un pas mai departe în evoluţia criticii româneşti este asimilarea moderată a manifestărilor de avangardă din critica literară europeană în anii ’70, amploarea ei fiind comentată în Critica la ora prefacerilor, studiu publicat în 1981 în Steaua. Obsesia updatării critice revine în paginile aceleiaşi reviste în decembrie 1993, când Liviu Petrescu prezintă detaliat „Noul istorism“ şi mişcarea postmodernă, nuanţând poziţiile lor teoretice şi descoperind în G. Călinescu un precursor al postmodernismului, la fel de valid ca şi Nietzsche.

A doua secţiune a volumului se deschide cu prelegerea lui Mircea Borcilă, „Anaxandros“: O evocare a spiritului lui Liviu Petrescu, îmbinare armonioasă de evocare a unui prieten de-o viaţă şi discurs hermeneutic rafinat. În discursul lui Mircea Borcilă, fiecare strat al portretului lui Liviu Petrescu generează şi explică un altul, iar fiecare trăsătură fizică este relevantă în economia spiritului. Astfel, zâmbetul său, deseori asociat cu aroganţa şi ironia, este relaţionat cu ceea ce Ion Pop numea „o anume altitudine şi exigenţă“, dar mai cu seamă cu o stare constitutivă a unei „singurătăţi grave şi bune“, perfect înţeleasă şi ca fenomen spiritual exterior lui şi integrată de Liviu Petrescu în elaborarea eseului său despre Dostoievski sau în capitolul dedicat lui Vasile Pârvan din Romanul condiţiei umane. În logica demonstraţiei lui Mircea Borcilă, singurătatea proprie lui Liviu Petrescu duce inevitabil spre opusul ei, spre „înfrăţirea întru ideal“ a spiritelor, aceasta fiind dimensiunea care dă „lumina cea mai intimă a spiritului“ său.

Cultul ordinii şi al limpezimii ideilor, studiul lui Ion Pop, rememorează ultimele întâlniri cu Liviu Petrescu, subliniază erudiţia acestuia şi oferă o sinteză a punctelor esenţiale ale operei lui Liviu Petrescu, tocmai pentru a ilustra amploarea perspectivei sale teoretico-analitice.

Liviu Petrescu în ipostaza de mentor şi de coleg ocupă prima parte a studiului Mihaelei Mudure, Pornind de la o sugestie a profesorului Liviu Petrescu: literatura română şi studiile postcoloniale, provocatoare demonstraţie a potenţialului interpretativ al grilei postcoloniale în perimetrul românesc.

Într-o notă acut personalizată, evocarea lui Liviu Petrescu – Profesorul şi Mentorul imprimă discursului lui George Achim (Schießen: Profilul seniorial al distincţiei) o tonalitate aproape elegiacă.

Exploatarea capitalului dialogic al operei lui Liviu Petrescu reverberează mai întâi într-o serie de trei studii concentrate asupra valenţelor metodologice ale cărţilor acestuia, Iulian Boldea (Un critic al ideilor literare), Adriana Stan (Proiectul uman al metodei) şi Alex Goldiş (Realitate şi romanesc: Critica filozofiei implicite) oferind analize interesante, concentrate mai ales pe Romanul condiţiei umane şi pe Realitate şi romanesc: Poetica postmodernismului devine obiect de reflecţie în următoarele cinci prelegeri: Monica Spiridon (Povestiri şi arhi-povestiri despre cunoaştere) nuanţează comparativ postmodernismul teoretizat de Liviu Petrescu, Mihaela Ursa (Liviu Petrescu – „faţa din adânc“) se joacă cu seducătoarea metaforă a Ioanei Em. Petrescu, caută figurile subiectivităţii şi găseşte un mit personal în poetica lui Liviu Petrescu, în vreme ce Crina Bud (Terminal critic), Gheorghe Perian (O poetică românească a postmodernismului) şi Călin Teutişan („Negocieri“ moderne – postmoderne) analizează diferite aspecte ideatice şi de construcţie ale acestei cărţi.

Evoluţia opţiunii eticului în panoplia tematică a lui Liviu Petrescu este urmărită de Mircea Muthu în Liviu Petrescu şi eticul transilvan, iar punctul terminus al acestei alegeri, Studii transilvane, face obiectul prelegerii Lilianei Truţă (Ardelenismul ca posibilă matrice spirituală).

Sanda Cordoş încheie simetric volumul cu un studiu care se focalizează asupra activităţii de cronicar al lui Liviu Petrescu, Cronicar în anii ’80, în care se reafirmă şi se explică „mirajul actualităţii“, obsesia de a rămâne mereu conectat la actualitatea fenomenului literar, mereu selectiv în ordinea semnificaţiilor, atent la valoare, dar şi dezinvolt, atent la rezistenţa în timp a ideilor sale.

 

Constantina Raveca Buleu

Despre Liviu Petrescu (Spiritul critic la Liviu Petrescu. Coord. Sanda Cordoş. Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)