Rana

Cândva, m-am imaginat un câine care,
uimit de cercul pur scris de-o rană,
uită să muşte din carnea
deschisă şi sângerândă sub ochii lui.

Mi-aduc aminte de-aceste versuri vechi
cu un fel de melancolie,
acum, când am ajuns, în sfârşit, pe Muntele Căpăţânii,
pe Golgotha Morţii şi Învierii.
Caut, caut, şi văd peste tot
numai aur, argint, aramă,
tămâie şi chipuri zugrăvite,
sub tălpi doar dale, trepte, deasupra
foarte înalte bolţi.

Ba da! Sub sticlă, ca într-o vitrină,
mai pot vedea, într-un târziu, o stâncă
din muntele de-atunci şi de acum.
Iar sub vitrină scrie tocmai: „Stâncă
din Muntele Golgotha“.
                                 Şi îmi pare
că sunt ca acel câine de demult
când, ostenit şi singur, stau şi mă uit la Rană.