Vântul

De treizeci de ani – ni se spune –
n-a mai bătut vânt de nisip la Ierusalim.
Iar noi am nimerit tocmai în acest vânt,
ca într-o altă, mă tem, parabolă.
Fiindcă simt dintr-odată cum chipul tău
începe să se şteargă, încet, în timp,
fiindcă simt că aici
nu bate vânt, ci memorie.

Dacă mai stăm mult pe loc, nu-o să mai ştiu cine eşti,
pe braţele tale se şi depune o pojghiţă argintie,
semeni tot mai mult cu frunza înceţoşată-a măslinilor, –
o, de-aş trăi încă vreo patruzeci de ani,
cred că m-aş putea hrăni doar cu mana asta.
Şi-abia de-ţi mai aud paşii, se-ndepărtează,
se pierd în zvonul de paşi de deasupra noastră,
printre sandale şi tălpi crăpate
sub care s-a despicat cândva marea,
printre sandale şi tălpi crăpate
de pelerini uscaţi, din văzduhul bătătorit,
sub acest soare ce încă fumegă
pe o cenuşă de rug aprins.

Şi-mi pare că încă e bine
până ce vântul ne macină-n pulberi cuvintele,
şi-mi pare că-i bine încă
până ce argile şi nisipuri
ne duc cu ele amestecându-ne,
făcându-ne una cu vântul.

Mâine, când va fi iarăşi soare limpede peste pietre,
s-ar putea să uiţi că exist,
s-ar putea să nu-mi mai aduc aminte de tine,
să mă citeşti s-ar putea
doar ca pe-un verset,
să te văd, s-ar putea,
doar ca pe o literă aurită.

Teamă mi-e că mâine ne va fi foarte teamă
de orice cuvânt.