Via Dolorosa

Am mai urcat cândva, sunt aproape sigur, pe acest drum,
pe pietrele de sub pietre. Ziduri groase
de cetate nu prea erau, căram pe umeri lemn foarte greu,
asudam ca acum, cred că era şi sânge, –
o amintire de spini îmi pare
că-mi înconjoară ţeasta
cu pâlpâiri ascuţite, fierbinţi,
pătrunzându-mi până în creier.

M-au şi scuipat, cred, m-au huiduit pe drum,
câteva femei au plâns totuşi,
un ţăran necăjit mi-a purtat o vreme
şi crucea, am căzut de câteva ori, apăsat
de alte, mai grele poveri,
m-am chiar oprit de patru-cinci ori
să-mi trag sufletul ostenit.

Acum,
pe ziduri mai noi stă scris
că opririle mele au fost chiar paisprezece, –
bănuiesc că asta vrea să însemne
că lumea s-a mai făcut o dată –
pe-o piatră văd chiar năframa
(o, Doamne, de marmură!) cu care o Veronică
mi-a şters faţa însângerată.
Apoi, se mai ştie cu exactitate
locul unde am fost biciuit, terasa
în văzduh, de pe care unul, Pilat,
ar fi rostit „Iată Omul!“, foarte
îngândurat şi scârbit,
lăsându-mă pradă mulţimii bete.

Acum, când aproape-am uitat
că am murit, – fiindcă, iată, sunt viu –,
simt chiar un fel de recunoştinţă
pentru cei care, numerotând porţile, casele,
m-au ajutat să regăsesc Drumul.
Şi, bineînţeles, mormântul meu e gol, –
de mult nu mai sunt acolo,
şi nu sunt acolo încă. Mă clatin doar,
ameţit, împiedicându-mă-n candele.
Nu-mi va fi, ştiu, prea uşor,
când va fi iarăşi a treia zi,
să ies din muşuroiul de bronz şi pietre.

Dar nu-i uşoară, Doamne, nici ora asta
în care nu mai ştiu cine sunt, ce sunt,
văd doar inscripţii, viaţa mea
e de-acum spusă şi scrisă. Mi-e frică
să mă abat pe vreo uliţă lăturalnică,
aş putea urla ca o sălbăticiune, – ar fi degeaba,
în zadar aş geme, nu m-ar auzi nimeni,
nici măcar un câine n-ar găsi timp să adulmece
urma mea de sânge.
Şi mi-e teamă foarte că nimeni
nu va băga de seamă
unde şi când voi muri
călcând pe moarte cu moartea mea.

Ion Pop

Via Dolorosa

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)