Ion Pop

Zidul

Bărbaţii aceştia cu bărbi, cu mustăţi,
sub mari, umbroase pălării negre,
în negru-mbrăcaţi, în faţa zidului,
a ceea ce a mai rămas, de două mii de ani,
din piatra de pe piatră.
Cu aceeaşi carte în mâini, cu capete în balans
ca de precise pendule
făcându-şi, ore şi ore,
drum printre murmure. Cu frunţi
aplecându-se, revenind,
din  nou şi din nou aplecându-se,
ca şi cum s-ar izbi mereu de ceva.
O, şi te-ai aştepta să vezi
cum le cad la picioare,
negre, mari picături de sânge.

Dar nu, – curat rămâne
mereu nisipul bătătorit.
Dar nu, – şi ştii
că nu în piatra din zid lovesc,
ci în altă piatră, ce nu se vede.
Ca şi cum nu i-ar durea
nimic, niciodată îndeajuns,
ca şi cum s-ar teme
că nu-şi vor aduce-aminte.

Ştiu că seara, obosiţi, vor pleca spre casă,
la copiii sporovăind, precum cei pe care 
i-am văzut într-un balcon de peste tejghele
cu lămâi şi cu rodii aprinse-n soare,
balansând vreo zece picioare albe.

Dar mai ştiu şi că se vor întoarce
mereu şi mereu în faţa zidului,
mereu şi mereu izbindu-şi frunţile
de celălalt zid. Şi că nicio clipă
nu vor pierde nădejdea
că femeile lor, într-o zi binecuvântată,
vor naşte pietre.