Creion

 

Marta Petreu

 

Se aşeza, înalt şi zvelt, la mijlocul mesei, cu registrul de redacţie în mînă şi cu un creion. Un registru ca oricare altul, în care noi ne lăsam unii altora simpatice mesaje şi în care el scria proiectele de număr ce deveneau, cu grăbire, sumare fixe de număr. Cînd am devenit şi eu făcător de revistă, mi-am cumpărat automat un caiet de redacţie, în care am început să scriu, după acest reflex străvechi, sumare de număr. Părea întotdeauna grăbit, mai puţin în momentele cînd stătea la colţul Librăriei Universităţii, cu Zaciu, cu Papahagi, cu Vartic, adesea şi cu Buzura. Scria cu creionul, apoi făcea atîtea raturări şi adăugiri, încît sumarul de număr devenea o încîlcitură de cuvinte pe care numai el o mai putea citi.

Se aşeza deci la mijlocul mesei, la locul lui – cred că era singurul care avea un loc fix în redacţie, iar eu, o vreme, m-am aşezat strategic în stînga lui – şi, după ce pretindea să se facă linişte, ceea ce nu-i reuşea nicidecum la prima strigare, verifica sumarul. Adică, ne cerea textele. Textele noastre. Ale echinoxiştilor. Cînd m-am dus eu la Echinox, tîrziu, pentru că nu am avut curaj să merg de la bun început într-un loc atît de înalt, i-am mai prins o clipită în redacţie pe Radu G. Ţeposu, pe Ioan Groşan, pe Emil Hurezeanu, pe Silvia Balea. Şi-apoi alţii, mulţi. Eram vreo douăzeci, iar Ion Pop ne dojenea – avea de ce: ori întîrziam cu textele, ori nu eram la înălţimea aşteptărilor, ori eram prea gălăgioşi – cu aerul lui de diriginte, pe toţi douăzeci deodată.

Întîlnirile erau săptămînale, la un moment dat se întîmplau sîmbăta. Eram în stare să ies de-acasă, la vremea prînzului, în unica mea zi fără cursuri, numai pentru şedinţele de redacţie de la Echinox. Şedinţele cu Ion Pop.

Era bine la Echinox. Eram socotiţi, în mod amabil, drept ştiutori, aşa că nimeni nu ne explica niciodată nimic. Învăţam din intonaţii de frază. Un ton depreciativ, o ironie sau o glumă – şi era cine să le facă, Papahagi, cu iuţeala lui de minte, era prezent, Vartic, cu farsele lui, era pe fază, „Ars Amatoria“, cu spectacolele ei, ne ţinea într-o stare ludică permanentă –, un ton respectuos sau pur şi simplu o tăcere făceau cît un curs de la universitate. Un cod estetic impregnat – cerchist! sau est-etic! – de valori etice, în mîndre vremuri de socialism multilateral dezvoltat şi românesc, asta aş spune că mi-a dat Echinox-ul. Unde Ion Pop a fost întîiul dintre triumviri.

 

Marta Petreu

Creion

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)