A tăia drumuri

 

Ovidiu Pecican

 

Una dintre ideile-forţă ale monografiei Martei Petreu Cioran sau un trecut deocheat, ajunsă la a treia ediţie românească (Iaşi: Ed. Polirom, 2011, 430 p., serie de autor), este aceea că, în pofida singularităţii sale discursive, atitudinale şi culturale, Emil Cioran venea dintr-o tradiţie românească nu doar destul de lungă, ci şi strălucită. Marile vituperări la adresa propriului popor nu le-a inventat Cioran, cum s-ar putea crede. Autoarea indică precis câteva puncte obligatorii de trecere pe traseul către originea temei: Cantemir, Ioan Budai-Deleanu, Eminescu, Lucian Blaga etc. Rezultă de aici că bombăneala cioraniană pe tema neantului valah, a celor o mie de ani de dispariţie din istorie nu este o găselniţă proprie, în pofida tonului foarte personal al scriitorului, ci un topos cultural destul de bătătorit şi, deja, prestigios.

În acest fel, capitolul al v-lea al monografiei trimite nu atât la o „critică fizionomică a României“, cum spune titlul său, cât la evidenţierea unei teme recurente, de nu chiar permanente, a filosofiei culturii şi a istoriei noastre; o temă ce merită în sine să fie explorată atent, atât din perspectiva restituirii tuturor eşantioanelor ei semnificative – prezente şi la cronicarii moldoveni din sec. al xvii-lea, şi la cei munteni –, cât şi pentru a-i stabili locul şi importanţa în ansamblul discursurilor identitare româneşti. Surpriza pe care o poate încerca cercetătorul este să constate că, de fapt, acest laitmotiv nu este, cum s-ar fi putut crede, rezultatul unei reflecţii a autorilor români stârnită de realităţi din teren, începând dintr-un anumit moment istoric încoace, ca urmare a constatării înapoierii, lipsei de educaţie sau a altor neajunsuri, ci preluarea unui motiv recurent în scrierile străine cu caracter mai ales istoric, începând cu sec. al xi-lea balcanic (prin Katakalon Kekaumenos) şi continuând cu scrieri – astăzi pierdute, dar reconstituibile prin straturi culturale ulterioare – din Ungaria medievală (a se vedea monografia mea despre Letopiseţul unguresc, 2010).

Citit în această cheie, Cioran – denigratorul a ceea ce, de fapt, iubea cu patimă – apare mai puţin inflamat, într-un anume sens, devenind un tânăr autor erudit înainte de toate, saturat de frecventarea culturii scrise, sensibil la anumite teme reactualizate într-o ambianţă istorică specifică (două decenii după unificarea României Mari, în contextul utopiei radicale, etniciste şi etice, dar şi ortodoxiste şi paramilitare, a Gărzii de Fier). Perspectiva tinde să se modifice, aşadar, confirmând premisele metodologice de istoria ideilor accesate de Marta Petreu, dar conducând în profunzimile unei culturi socotite – cu incredibilă superficialitate, prea de multe ori – „nouă“, fără adâncimi şi reliefuri, încropită în grabă şi alandala, de o societate neaşezată de… Haplea.

În această angulaţie, monografia despre Cioran a Martei Petreu devine o invitaţie la explorarea „unui trecut deocheat“ care nu se mai referă strict la episodul isteric şi extremist al gânditorului, ci la „blestemul“ unei denigrări şi minimalizări constante, de o vechime milenară – la propriu –, cu episoade încă insuficient elucidate, dar urmărind, ca o boală ce nu ucide, însă nici nu trece, evoluţiile în timp ale unei comunităţi acuzate de toate relele. Cât de adevărat poate fi acest lucru o simţim şi astăzi pe propria piele, urmărind clişeele ventilate de presa străină pe seama României şi a locuitorilor ei, nu fără o cazuistică ilustrativă, dar generalizând-o pe aceasta într-o manieră ce nu are nimic rezonabil în ea. Dacă se adaugă la astfel de circumstanţe şi faptul că, de la o vreme, românii înşişi au început să preia tema şi motivele afiliate ei, biciuindu-se în oglindă, se va înţelege că trecutul deocheat nu este altul decât cel pus sub semnul – aparent de neşters – al stigmatului colectiv.

Acesta este unul dintre simptomele prin care îşi fac simţită prezenţa cărţile importante ale unei culturi: privind îndeaproape, ele văd departe; şi cătând departe, ele disting detaliul semnificativ aflat la doi paşi distanţă. Cred că volumul Martei Petreu despre Cioran sau un trecut deocheat este o asemenea carte.

Ar mai fi, desigur, şi intuiţia din titlu, provenită dintr-o epistolă fraternă a parizianului către fratele lui sibian: „un trecut deocheat“. Ea pare să condenseze o întreagă filosofie a istoriei, cu o viguroasă dâră de superstiţie populară, dar şi cu o orientare etică indubitabilă, care o umplu şi îi dau parfum şi culoare. Ce se poate opune trecutului deocheat (pocit, blestemat, vrăjit, dubios, stigmatizat – sinonimele, mai mult sau mai puţin exacte, îi dau târcoale)? Viitorul aureolat? Într-un sens sarcastic, da, căci e – sau poate fi – vorba despre acel viitor epurat radical, cu pistolul, de comilitonii lui legionari, de care, la vremea emiterii scrisorii către Relu, în finalul anilor ’70, exilatul se dezicea cu convingere. (O altă versiune trăiam, în exact acel moment, noi, cei rămaşi „acasă“, îndreptându-ne cu viteză către centrul incandescent al paranoiei lui Ceauşescu: Epoca de Aur!) Alternativa la acel trecut ar putea fi, desigur, căutată şi într-un illo tempore cu un pronunţat gust de sublim şi de paradiziac neaoş, cu ale cărui referinţe e plină corespondenţa lui Cioran către cei din ţară. Coasta Boacii, Şanta, Maramureşul nevăzut vreodată – topografii care sunt etnografii sau, pur şi simplu, decupaje naturale marcate de ocolişurile istoriei; altfel spus, exact ceea ce la tinereţe socotea a fi anularea românilor ca popor, mia de ani de tăcere, retragerea din istorie (cum zicea Blaga). Probabil însă că un istoric s-ar strădui să vadă în acel trecut deocheat pe care Cioran îl menţiona în mod expres numai una dintre ipostazele Trecutului Deocheat considerat la modul general, ceea ce ar împinge către alegerea unui alt trecut, a cărui vrajă să acţioneze în sens opus. Un odinioară benefic deci, o epocă de aur aidoma vremurilor mirabile locuite de fiinţe extraordinare şi eroi inegalabili, precum în basme (prin urmare, în mit), sau unul situabil în clipele când astrele s-au aranjat în constelaţii frenetic prielnice românilor, precum în 1600, în 1859, în 1877 şi în 1918…

Îmi place să cred că E. M. Cioran, aşadar celebrul moralist francez, putea medita astfel la ansamblul vremurilor rămase în spatele înaintării noastre, a fiecăruia în parte şi a tuturor celor de-o limbă şi o cultură, socotind că timpul se deşiră de pe fuior în termenii unei logici a deochiului şi a menirii augurale, având dintru început, ca urmare a încadrării lui într-un orizont altul decât al omului, semnul de rău ori semnul de bine, în funcţie de vreo ignorată Moira ori de inflexibile şi capricioase Ursitoare…

Cu o admirabilă intuiţie de poetă, dar şi în virtutea unor eventuale lecturi din Giambattista Vico – a paginilor lui despre natura poetică a limbajului (continuate pe alt palier de reflecţia heideggeriană), despre funcţia ontologică a metaforei (Blaga, Ricoeur) –, exegeta lui Cioran s-a oprit tocmai asupra acestei fulguraţii, aşezând la umbra ei o etapă din devenirea timpurie a scribului, o vreme scoasă din balamale a istoriei contemporane româneşti şi, prin extensie, unul dintre „paşii“ timpului sacru prin care acesta se revarsă în istoria colectivităţii româneşti.

Există în studiul monografic al Martei Petreu câteva idei novatoare în câmpul cercetării româneşti de istoria ideilor şi ideologiilor româneşti. Una dintre acestea este relevarea vocaţiei totalitare a tânărului Cioran, prezentată anterior – şi chiar astăzi – de alţi autori ca fiind una simplu orientată către extrema dreaptă. Autoarea atrage, pe bună dreptate, atenţia asupra admiraţiei pe care ideologul utopic şi ambiguu din Schimbarea la faţă a României o resimte nu doar faţă de extremismul de dreapta (Hitler), ci şi faţă de cel de stânga (Lenin). Fenomenul atingerii ideologiilor extremiste dispuse aparent antitetic s-a făcut, la modul general, deja, prin efortul lui A. James Gregor (Feţele lui Ianus: Marxism şi fascism în secolul xx, traducere românească: 2002) şi al altor autori mai recenţi. Analize preliminare ale personalităţilor generaţiei interbelice – anume, cea a maturilor dintre războaie şi cea a tinerilor (căreia şi Cioran îi aparţinea) – arată că, de fapt, gânditorul de la Răşinari nu era o exotică excepţie, ci se încadra într-un mic pluton de revoluţionari (în intenţie) cu deschidere spre ambele totalitarisme, de dreapta şi de stânga. Nae Ionescu, consecvent antiliberal, a trecut printr-o perioadă în care vedea în pnţ stânga revoluţionară chemată să mute munţii, pentru ca ulterior, la nici un deceniu, să treacă în tabăra extremismului (dictatura regală, gardismul). Petre Ţuţea, pariind pe stânga la tinereţe, trecea la senectute cu cai şi bagaje în tabăra ultranaţionalismului ortodoxist. Constantin Noica, „năist“ şi legionar, devenea, şi el, în anii ’70-’80, un partener de dialog al oficialilor comunişti, colaborând cu aceştia în proiectele lui culturale vizând crearea unui climat favorabil pentru cultura de performanţă, punând în paranteză episodul puşcăriei staliniste. Un cercetător american prestigios, bun cunoscător al comunismului românesc – Kenneth Jowitt –, socotea, într-un interviu, că însuşi Ceauşescu, în tinereţea lui ilegalistă, ar fi prezentat destule trăsături prin care se recomanda ca un ins ce ezita între legionarism şi comunism. În această ordine de idei, chiar şi iniţiativa Partidului Comunist din vreme afirmării lui incipiente în avanscena politicii româneşti, în epoca Anei Pauker, de a-i înscrie în rândurile acestei formaţiuni politice pe foştii legionari se cuvine analizată în cheie istorică şi în raport cu compatibilităţile dintre tendinţe mediate de antidemocratismul lor comun, mai cu seamă că, în anii de după 1968, aceeaşi forţă care îşi adjudecase puterea a simţit nevoia, sub acoperirea recuperării valorilor naţionale, să îşi reconstruiască atitudinea oficială, integrând – până la ridicol – naţionalismele de tip interbelic în meniul ideologic propriu.

Cartea Martei Petreu deschide şi drumul acestei discuţii – dovedită, între timp, extrem de incomodă pentru cele mai multe grupări culturale româneşti actuale –, apăsând energic pe ideea că exerciţiul gândirii nu este mai niciodată apolitic, filosofii neputând fi absolviţi de dinamica vieţii publice care se hrăneşte din ideile lor sau care hrăneşte, prin diverse sugestii, exerciţiul lor reflexiv. De fapt, acest gând a fost cel care a iritat cel mai mult intelectualitatea actuală din tot ceea ce demersul autoarei aducea în prim-plan. Până atunci o astfel de discuţie se produsese numai din comandă politică, sub dictatură, în intenţia de a justifica cenzurări şi ostracizări oficiale din cultura noastră. În virtutea lor, exilul nu putea fi readus în circuitul firesc de valori al naţiunii, după cum nici victimele gulagului – condamnate ca duşmani ai poporului – nu erau admise la masa comună a valorilor noastre culturale. Către începutul anilor ’80, tocmai în deceniul totalitarismului deghizat în dictatură personală, printr-un mecanism ce va trebui explicat, cenzura a început să se manifeste permisiv, deşi numai parţial, faţă de mai multe nume condamnate anterior la uitare. Aşa s-a dat drumul pe piaţa de carte unor recuperări din Gh. I. Brătianu, din Victor Papacostea, din Petre Comarnescu, din alţi cărturari interbelici trecuţi prin sistemul concentraţionar, ce conturau un „al doilea cerc“, după începuturile marcate de publicarea filosofiei originale a lui Noica în anii ’70 şi a unor antologii din literatura lui Mircea Eliade şi din Cioran însuşi în deceniile al optulea şi al nouălea.

Readucerea pe tapet a responsabilităţii gânditorului faţă de epoca sa şi explorarea filonului adeziunilor sale politice în anii ’90, aşadar după căderea regimului comunist, într-un climat de libertate a dezbaterilor şi de eliberare din chingile dictaturii ideologice şi poliţieneşti, în loc să fie salutate cu bucurie, au fost întâmpinate cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare. Implicaţiile unei asemenea discuţii nu erau cu nimic mai prejos decât cele ale dezbaterii din jurul punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi din preajma chestiunii desecretizării dosarelor Securităţii (Legea Ticu Dumitrescu, fondarea şi activitatea cnsas), fiind complementare acestora. Lumea a devenit grabnic conştientă că examenul sever – dar mereu întemeiat pe documentare, lecturi atente şi argumentări strânse – al Martei Petreu la adresa unora dintre exponenţii filosofiei interbelice echivalează cu deschiderea unei cutii a Pandorei. De aceea dezvăluirea plagiatelor lui Nae Ionescu de către cercetătoare a fost întâmpinată ostil încă din anii ’90 – printr-un grupaj de articole din Dilema, publicaţia lui Andrei Pleşu –, şi, mai recent, atacurile au fost reluate într-o broşură publicată de Liviu Bordaş la Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu (celălalt discipol al lui C. Noica). În cartea despre Cioran şi Schimbarea la faţă a României însă, Marta Petreu nu se mai rezuma la un studiu succint al surselor, declarate şi nedeclarate, ale tânărului gânditor român interbelic, ci mergea mai departe, pe suprafaţa unei întregi monografii, identificând poziţionările civice şi politice ale acestuia, raportarea la problemele momentului şi la moştenirea trecutului, dând un model de discuţie analitică şi critică asupra unei personalităţi a filosofiei interbelice dezbărate, ca metodă şi decupaj, şi de temerile inspirate de vreun regim opresiv, şi de prejudecăţile pioase ale atitudinii adulative, şi de extazul faţă de charisme, şi de obiceiul de a ne lăuda propriul obiect de studiu. Scandalul în jurul acestui şantier din care continuau să iasă noi mostre de lectură dezinhibată şi informată s-a declanşat abia în jurul monografiei din jurul colecţiei de studii despre Eugen Ionescu, antrenând dezavuările fiicei acestuia, Marie-France Ionesco (Monica Lovinescu preferase să recomande şi să practice o atitudine rezervată a urmaşilor direcţi de mari nume ale culturii în raport cu receptarea şi valorificarea postumă a moştenirii acelora, exemplu neurmat de fiica dramaturgului). El a continuat şi s-a amplificat asimptotic după apariţia volumului despre Mihail Sebastian, nestingându-se nici până astăzi. De fapt însă, dorinţa de a o sancţiona pe Marta Petreu pentru cutezanţele ei depăşeşte dimensiunile unor reacţii la adresa studiilor de caz pe care ea le încearcă, vizând, de fapt, întregul program de lucru al unei exploratoare a dimensiunii interbelice a filosofiei noastre, din ale cărui rezultate se desprinde ideea de a condamna fără concesii extremismul intolerant, antisemit şi şovin de pe poziţiile unui liberalism şi democratism generic, ale unui centrism rezonabil. Se pot contesta detalii diverse ale punerii în pagină a unui asemenea program, de la utilizarea documentaţiei şi cunoaşterea sau ignorarea ei până la tipul de lectură şi de comentare a textelor relevante, la formula stilistică sau la detalii de retorică ale autoarei, dar viabilitatea şi compatibilitatea acestei situări în raport cu democraţia emergentă a României scăpate de sub povara a cincizeci de ani de totalitarism – din 1938 până în 1989 – par în afara oricărei îndoieli.

Luate astfel lucrurile, monografia Schimbarea la faţă a României sau despre un trecut deocheat, devenită, la a treia ei ediţie, Cioran sau un trecut deocheat (semn că volumul de tinereţe al autorului are o importanţă centrală în identificarea lui culturală), trebuie văzută ca o verigă dintr-un lanţ de eseuri şi monografii care operează concentric la revizuirea – cu un termen lovinescian – a interbelicilor români cu prestaţie în câmpul filosofiei: mentorul Nae Ionescu şi, apoi, unii dintre apropiaţii sau cunoscuţii săi: Cioran, Ionescu, Sebastian. Reevaluarea etapei dintre războaie a filosofiei româneşti nu s-a rezumat la atâta în activitatea Martei Petreu, care, de altfel, lucrează la o catedră universitară specializată în reflecţia asupra producţiei naţionale în domeniu. Reeditări din D. D. Roşca, Bucur Ţincu, C. Rădulescu-Motru readuc în circuitul culturii româneşti actuale exemplele vii şi valoroase ale unei filosofii româneşti care, activă în aceeaşi epocă, nu s-a înregimentat extremismelor. Alte contribuţii, precum editarea epistolarului Blaga – Breazu, a paginilor din dosarul de urmărire operativă a filosofului la Biblioteca Apostrof, împreună cu alte studii (editarea corespondenţei lui Cioran cu Bucur Ţincu) şi monografii cioraniene (cea a lui Ion Vartic şi cea proprie despre bolile filosofului), semnalează un demers persuasiv de adâncire a cunoaşterii filosofiei interbelice, dus până la valorificarea contextului general filosofic românesc (prin editarea primei istorii postcomuniste a filosofiei noastre, cea scrisă de Ion Ianoşi) şi a memorialisticii lui Zaharia Boilă. Tot în acelaşi context se cuvin situate şi valorizările Cercului Literar de la Sibiu prin punerea într-o mai bună lumină a lui I. D. Sîrbu, I. Negoiţescu memorialistul, Arthur Dan, Nicolae Balotă.

Cercul preocupărilor din domeniu se întregeşte astfel nu doar ca o colecţie de bune intenţii, ci prin stăruitoare reveniri, completări şi nuanţări, într-un demers care este departe de a-şi fi atins limitele. În interiorul acestui perimetru, monografia Cioran sau un trecut deocheat are, deocamdată, asigurat locul de copil privilegiat, fiind, dintre toate, cea mai puţin atacată şi, totodată, cea mai bine pusă în valoare (trei ediţii acasă şi una la Chicago). Îmi amintesc că, la prima lectură, mă nedumerise oarecum faptul că, în loc să demareze de pe solul sigur şi de la bun început prestigios al sursologiei filosofice, Marta Petreu preferase să coboare în arena cu lei, reconstituind sâmburele ideatic al ideologiei legionare şi raportându-l fără echivoc la aceasta pe Cioran. Astăzi, după ce am depăşit regretul iniţial că autoarea nu păşea pe calea unui traseu investigativ previzibil, mi se pare că, într-adevăr, era mai important – fiindcă mai presant – ca legăturile subterane şi limpede etalate (ambele feluri) dintre tinerii din jurul Căpitanului şi cei din jurul lui Nae Ionescu, grupuri care, în parte, au fuzionat de la o vreme şi până la un moment dat, să fie dezvăluite, cântărite şi dezambiguizate.

Cioran sau un trecut deocheat deschide, şi aici, un drum deloc plicticos şi nici lipsit de dificultăţi. Avem dificultăţi obiective în cale, printre care se numără raporturile, niciodată clarificate destul, dintre statul modern şi laic român şi Biserica Ortodoxă, sau cel dintre ortodoxie şi gândirea ortodoxistă, ori acela dintre ortodoxie şi realitate, dintre misiunea bisericii şi alunecarea dinspre ecumenism către naţionalism etc. Lor li se adaugă cele subiective (biografia intelectuală între acceptarea opţiunilor părinţilor şi bunicilor sau denunţare şi distanţare; simpatiile şi ataşamentele intelectuale; reflexul recunoştinţei şi obedienţei faţă de înaintaşi şi magiştri; cultul excepţionalismului cultural – genialitate, talent – şi dispreţul tacit faţă de efortul constructiv tenace, prin muncă sârguincioasă; elitismul sacralizat în detrimentul meritocraţiei profane; slăbiciunea faţă de liderul – politic sau cultural – charismatic şi misticismul charismei; nevoia de dihotomii clare, „alb“ versus „negru“, în reconsiderările axiologice; apartenenţele la diverse şcoli sau centre culturale într-o cultură policentrică precum cea română; etc.). Dar, oricâte obstacole se vădesc pe traseu, călătoria noastră către o revizitare mai echilibrată a trecutului a început deja, şi Marta Petreu nu este deloc străină de acest nou început.

Ovidiu Pecican

A tăia drumuri (Marta Petreu. Cioran sau un trecut deocheat. Iaşi: Ed. Polirom, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)