O Apocalipsă intrată în canon

 

Mihaela Ursa

  

Colecţia seriilor de autor de la Editura Polirom se completează cu o „serie Marta Petreu“, în care intră deocamdată trei piese: eseul Cioran sau un trecut deocheat (apărut deja în două ediţii anterioare, în 1999 şi în 2004, plus o ediţie americană în 2005), un roman neaşteptat, intitulat Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, care promite expunerea unei noi faţete creatoare a acestei autoare complexe, şi, în fine, integrala poetică Apocalipsa după Marta. Iniţiativa editorială este de două ori binevenită: în primul rând pentru că, aşezând opera în centrul unui eveniment contemporan, solicită benefic atenţia publicului şi a criticilor, repunând în discuţie un corpus de creaţii care şi-a câştigat deja adepţi şi detractori. În al doilea rând, oricât de antipatic ar suna, apariţia unei serii de autor presupune o formă de canonizare, o clasicizare – în acest caz – a unei scriitoare aflate în perpetuă autodefinire şi în plină forţă creatoare. Este vorba, aşadar, despre o clasicizare dinamică, dedicată unor Opere complete şi ghidată de autoarea însăşi.

Sub titlul Apocalipsa după Marta apărea în 1999 o antologie de autor din care volumul de astăzi păstrează numai „poemele [atunci] noi“, ca şi din Falanga. În total, integrala din 2011 conţine cele peste trei sute de poeme din volumele publicate de Marta Petreu în ultimele trei decenii: Aduceţi verbele (1981), Dimineaţa tinerelor doamne (1983), Loc psihic (1991), Poeme neruşinate (1993), Cartea mâniei (1997), Apocalipsa după Marta (1999), Falanga (2001) şi Scara lui Iacob (2006). Iar Apocalipsa după Marta, ca integrală a poeziei deja editate în volum, îndreptăţeşte lectura interesată de devenirea istorică a unei energii creatoare sau a unui discurs: atenţia cititorului nu se poate sustrage cu totul curiozităţii privitoare la modificările pe care le-a adus evoluţia vocii poetice. Dacă în cazul romanului, al prozei în general, maturitatea artistică şi reuşita estetică se măsoară şi după posibilitatea explorării convingătoare a cât mai multor spaţii tematice şi de imaginar, după o anumită doză de versatilitate în opţiunea pentru conţinuturi diferite, în cazul poeziei consider că, dimpotrivă, maturitatea artistică se măsoară după consecvenţa tematică şi de imaginar. Viziunea are loc să crească în sens poetic mai ales în jurul unui singur/acelaşi ax obsesiv. Într-un fel, poezia de acest tip trebuie cu necesitate să fie monomană, iar poetul – un soi de maniac lucid. Or, încă din volumul de debut există la Marta Petreu convingerea că eul, cu toate pieile şi etajele sale, este suficient de complicat şi de acut pentru a ocupa întreaga poezie: „Sub placenta de verbe/ să încerci – cât orgoliu! – să-ţi ajungi ţie însuţi/ să suprimi originea morţii nu simptomul“. De aceea, Apocalipsa după Marta prezintă o mult mai mare coerenţă de conţinut decât descoperim în mod obişnuit în antologiile de autor, ca şi cum singurul material alterabil şi modelabil al universului poetic ar fi modul de explicare, maniera de observare a aceluiaşi obiect aflat dincolo de orice schimbare.

Una dintre emblemele acestui mod de a gândi poezia o reprezintă tocmai autoscopia la rece a unei sensibilităţi sângerânde, profund ultragiate, dar amprenta individuală a poetei o pune abia formula opozitivă în care tratează acest conţinut. În acest sens, ea se desparte de soluţia mult mai directă a Angelei Marinescu, în familia poetică a căreia a fost aşezată de critică încă de la debut. Cu cât observaţia atinge aici zone mai vii, mai vulnerabile şi mai deschise (în sens chirurgical!), cu atât discursul devine mai clinic şi, de preferinţă, mai impersonal: în locul unor declaraţii intimiste, în locul discursului eului, ni se oferă fişe succinte ale stărilor şi transformărilor unui personaj-cobai, Marta. „În fiecare din noi agonizează un personaj“, va susţine poeta în volumul din 1991. Asupra acestei Marte, urmărită în cadre cinematografice, se răsfrâng mai multe forme de singurătate, după cum tot ea cunoaşte nuanţele infinite ale ascezei. Personaj recurent în volumele scriitoarei, Marta nu este un indice autobiografic, ci o soluţie poetică puternic individualizată: cu ajutorul lui, scriitoarei îi reuşeşte o poezie a interiorităţii în absenţa declaraţiei de sine. O anumită reticenţă de a spune „eu“ există chiar şi atunci când personajul este abandonat şi când poeta preferă verbul fără pronume sau pluralul persoanei întâi în locul singularului. Remarcabilă este asocierea acestei soluţii de ieşire din sine cu rostirea orgolioasă, niciodată complezentă şi cu totul lipsită de umilinţă: fără s-o teoretizeze, poeta îi descoperă şi numele atunci când îşi intitulează un ciclu de poeme „Autofagia“.

Discursiv vorbind, Marta Petreu renunţă destul de repede la formula (vizibilă pe alocuri, mai ales în primele două volume) a unui histrionism aproape textualist, în care poemul vorbeşte despre facerea poemului (în genul: „Noi intrăm în carte cu trufie/ şi spunem:/ Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste“). Ulterior, pare să nu mai conteze că tocmai în poezie se toarnă ceea ce este de spus, faptul de a scrie dobândind în discurs invizibilitatea unei a doua naturi, pentru a face loc relatării despre întâmplările cărnii şi ale intelectului, ale iubirii şi ale spiritului în încercarea lor veşnic ratată de a-şi răspunde unul altuia, mai exact de a-şi corespunde: „scrib al faptelor în care am fost/ erou victimă martor“. Marea încercare a acestui univers poetic nu este însă trupul („unica mea singurătate“), cât creierul: „am iubit creierul tău frumos“, sună o declaraţie de dragoste, sau „îmi întorc creierul pe dos“, notează o fişă clinică a neputinţei. Organ metonimic, sursă a „locului psihic“, creierul este dictatorul de care depinde fericirea sau nevroza, viaţa sau moartea: „Ferecată în cămaşa de forţă – tranchilizante/ înghiţite cu pumnul – descriu fără grabă/ frumuseţea calmă ce îşi ajunge:/ Narcis se contemplă pe sine/ în ochiul de mort – nu într-o limpede apă“. Mai mult, în creier se duc toate bătăliile care contează: lupta pentru dragoste (care naşte un dublu: „stau cu mine“), dar şi lupta cu îngerul („râie multiplicată foşnitoare a meningelui“). Cele mai mari suferinţe vin, în poezia Martei Petreu, din faptul că, microscopate cum sunt, creierul, trupul şi întâmplările lor dobândesc un soi de autonomie perversă, fără să mai intre în morfologia armonică necesară cunoaşterii de sine ca interdependenţă şi acord (în sens muzical). Fiecare componentă a sinelui pare atacată de un individualism atroce şi sfârşeşte, prin urmare, într-o izolare fundamentală, fiind incapabilă să intre în relaţie sau să se facă auzită.

Printre soluţiile acestei crize a singurătăţii absolute se află iubirea şi credinţa. Într-un poem din Cartea mâniei ele se suprapun într-o formulă care precizează şi rolul lui Dumnezeu: „Te-am căutat peste tot. Am râvnit măcar urma ta/ vreun semn mărunt încifrat în bărbat în trimisul tău pe pământ“. Mânia psalmică observată de critică, precum şi preocuparea constantă pentru imaginarul biblic (neo-, dar şi veterotestamentar) trebuie puse în directă legătură cu deschiderea căutării iubitului. „Maestru de vânătoare“ în primele volume, „tu“ imprecis ulterior, iubitul se topeşte în identitatea lui Dumnezeu însuşi, fără ca aceasta să aducă vreo salvare sau vreo garanţie de împlinire. Dimpotrivă, ultimul volum înlocuieşte expresionismul tăcerii asurzitoare a singurătăţii cu platitudinea aseptică a unei inimi „nemaiiubitoare“ şi căreia, mai ales, nu „i se mai întâmplă nimic“. „Mutul“ din poemul final, bărbat visat de la începuturile lumii, este în acelaşi timp şi Dumnezeul apocalipsei individuale.

Departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt în literatura noastră, Marta Petreu este atrasă de arderea cât mai multor vocaţii. Integrala poetică pe care ne-o oferă în Apocalipsa după Marta reprezintă şi radiografia minuţioasă a vocaţiei sale definitorii, dar şi romanul de formare al unuia dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

  

Mihaela Ursa

O Apocalipsă intrată în canon (Marta Petreu, Apocalipsa după Marta. Polirom, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)